Liviu G. Stan despre Amintirile unui optzecist întârziat : "Omul cu amintiri nesfârşite"

 

Omul cu amintiri nesfârşite

Vocația prieteniei nu se găsește pe toate drumurile. Așa că atunci când dai peste ea, te încearcă o senzație de exclusivitate muzeală. Mă refer la acea aristocrație a inimii capabilă să extragă din prietenie o imago mundi. Acestea sunt și coordonatele memoriale ale savurosului volum semnat de Șerban Tomșa, unul dintre prozatorii mei români preferați, "Amintirile unui optzecist întârziat" (Ed. Tracus Arte, 2022).

Jumătate caleidoscop generațional, jumătate enciclopedie de reverii picarești, memoriile lui Tomșa atestă un veritabil cult al întâlnirilor irepetabile. Inconfundabilul său stil altoit pe giganții realismului magic sud⁠-⁠american își desfășoară aici, cu naturalețea unei invazii de iederă, un tratat de frontieră împotriva nu doar a uitării, ci și a depresiei. Fiindcă depresia, cu suita ei de insomnii și alegorii, este unul dintre râurile subterane care străbate literatura lui Șerban Tomșa. Dar nu ca torent al stuporii, ci ca o substanță subtilă de conservare a amintirilor. O depresie plină de vitalitate, o depresie luminoasă, da, luminoasă.

Cât privește scriitura: foarte interesant cum Șerban Tomșa reușește să creeze un tunel transgresiv între natura sa prozastică și rigorile mnemonice ale stilului autobiografic. Universul său biografic se developează nu după "legile" veridicității biografiste, ci după relevanța legendară a amintirii. La un moment dat, trecutul invocat de prozator face loc unei evidențe de⁠-⁠a dreptul exuberante: aducerea aminte ca act de supraviețuire a sufletului.

Asistăm, de asemenea, și la o cursă bară la bară între minifresce generaționale din perioada "intrauterină" a optzeciștilor (anii nebuni ai boemei în căminele Facultății de Litere, avându⁠-⁠i ca protagoniști pe Ion Stratan, Alexandru Mușina sau Liviu Papadima) și exerciții vaste de tandrețe hrabaliană închinate profesorilor care i⁠-⁠au populat planeta copilăriei. Toate văzute prin ochii unui Tom Sawyer care se ține cu dinții de rămășițele timpului pierdut.

Dacă ar fi să fac un top 3 al părților preferate din carte, aș începe cu descrierile suculente, de balkanarama, ale mixului de popoare din căminele Grozăveștiului. Cu o vitalitate umoristică demnă de Jarsolav Hašek, relatările lui Șerban Tomșa zburdă printre prinți africani, arabi bețivi, redegiste cu libidoul mărit, cubanezi tocilari etc. Iată o mostră din ambient: "Făcea fiecare ce îl tăia capul. Coreenii se îndopau cu pește (mirosea la ei ca într⁠-⁠o pescărie), jucau fotbal, iar seara îngenuncheau la portretul lui Kim Ir Sen, pe care îl țineau într⁠-⁠un colț al camerei, deasupra unei mese acoperite cu pluș roșu și cu operele Conducătorului asiatic (...) Thailandezii urlau și te amenințau cu moartea dacă făceai zgomot duminica după-amiază și îi trezeai din somn (...) Sirienii se pregăteau să devină doctori în matematici. Unul, supraponderal, Omar, venea pe la mine să îi corectez textul redactat în românește și se plângea de petrecerile zimbabwienilor. Ăștia chefuiau la vedere, ocupând holul lung, în ritmuri africane. Se legănau în dansuri tribale și mâncau copane de păsări uriașe fripte. Dacă treceai pe lângă ei, te altoiau pe cap cu oasele alea lungi."

Pe locul 2, peripețiile școlare, care par un duel între fabulele lui Tolstoi și aventurismul safari al lui Creangă. Iar pe locul 3: evocările universitare ale optzecismului.

"Am trăit intens și am scris puțin. Am celebrat viața ca pe o sărbătoare continuă", spune Șerban Tomșa. Iar această sărbătoare și⁠-⁠a găsit în această carte un manifest de cinci stele!

https://fictiunea.ro/2023/153/art11/index.html?fbclid=IwAR0rxL_gdPyzUcxEg7a6LV-WCKnP0Oeri3XhhF939eU07ztwCnH3bPOtHIs

Liviu G. Stan despre Amintirile unui optzecist întârziat

 Vocația prieteniei nu se găsește pe toate drumurile. Așa că atunci când dai peste ea, te încearcă o senzație de exclusivitate muzeală. Mă refer la acea aristocrație a inimii capabilă să extragă din prietenie o imago mundi. Acestea sunt și coordonatele memoriale ale savurosului volum semnat de Șerban Tomșa, unul dintre prozatorii mei români preferați, „Amintirile unui optzecist întârziat”.

Jumătate caleidoscop generațional, jumătate enciclopedie de reverii picarești, memoriile lui Tomșa atestă un veritabil cult al întâlnirilor irepetabile.

Cât privește, scriitura: foarte interesant cum Șerban Tomșa reușește să creeze un tunel transgresiv între natura sa prozastică și rigorile mnemonice ale stilului autobiografic. Universul său biografic se developează nu după „legile” veridicității biografiste, ci după relevanța legendară a amintirii. La un moment dat, trecutul invocat de prozator face loc unei evidențe de-a dreptul exuberante: aducerea aminte ca act de supraviețuire a sufletului.

                       https://www.goodreads.com/book/show/74044570-amintirile-unui-optzecist-nt-rziat#CommunityReviews 

Du-te la Tomşa! Un articol de Liviu G. Stan

 Liviu G. Stan

Du-te la Tomşa!

Unul dintre romanele nedrepățite ale lui 2019 a fost cel al lui Șerban Tomșa, Casa noastră cea de toate zilele (Ed. Tracus Arte). Asta ca fapt divers. Iar în trena acestui roman, prozatorul a strecurat, la mică distanță, și un volum de povestiri, Ninge la Iasnaia Poliana (Ed. Paralela 45, 2020), și acesta tot pe sub radarul criticii. 

Aidoma precedentei cărți de proză scurtă, Supraveghetorul și alte povestiri (Ed. Tracus Arte, 2017), și de data asta Tomșa ne oferă o mică expoziție de mecanică, arătându-ne cum funcționează diverse piese ce compun universul său romanesc, la care lucrează de peste douăzeci de ani cu discreția unui eremit. 

Ninge la Iasnaia Poliana (acasă la Tolstoi) grupează nouăsprezece povestiri scurte și foarte scurte, unele flash fiction. Impecabile. Impecabil scrise. Și asta pentru că legea de bază a școlii lui Cehov își arată minuțiozitatea în miniaturile lui Tomșa: acțiunea să fie un decor al personajului și nu personajul un decor al acțiunii. 

Răbdător și hârșit în primejdia singurătății literare, Șerban Tomșa și-a amenajat o insulă între generații, o Más a Tierra robinsoniană. Biologic aparține generației ’80, dar prea puține și vagi caracteristici îl leagă de ingineriile postmodernismului optzecist. Nici de către nouăzeciști, cu toată propensiunea lor spre „legalizarea” marginalității, nu a fost asimilat. Așa că i-a rămas imensitatea secolului XXI, și nu se poate spune că această condiție de naufragiat îi dăunează în vreun fel scrisului. Din contră, timpul crepuscular i-a oferit prozei sale picarești o aură exotică de povestaș machiguenga. 

În solitudinea indigenă afișată, Șerban Tomșa predică o proză pur și simplu fascinată de viață, o atitudine din ce în ce mai rară printre atâtea post-ironii și post-umanisme. Și totodată, peste proza sa plutește și o eleganță blândă de artefact (sensul arheologic al cuvântului), în timp ce escapismul îl înrudește cu alți doi practicanți ai teleportării – Ion Iovan și Marian Ilea. 

Vrei personaje stranii desprinse din America Latină a lui Juan Rulfo? Ia barca și du-te la Tomșa, are colecții cât pentru o arhivă. Vrei să vezi cum se comportă milostenia din proza lui William Saroyan aplicată ruinei rurale a sudului românesc? Du-te la Tomșa! Vrei demonstrații de realism magic „primordial”, un aer retro de Ștefan Bănulescu, un comic absurd cu ștaif de John Cheever? Du-te la Tomșa!

Nu am folosit ca pe-o banală metaforă imaginea insulei. Chiar dacă, în general, în povestirile sale nu se întrevede conturul senzorial din romane, construcțiile ficționale ale lui Șerban Tomșa – cum se întâmplă, de pildă, în Casa noastră cea de toate zilele – sunt dominate de un efect turbionar de claustrare, de captivitate a locului, un soi de blestem topografic ce ascunde granițele unei insule penitenciare. O iminență geologică încadrată, însă, într-un fantomatic topos de câmpie, în care descrierile capătă o transparență psihopompă, o membrană orfică. 

O altă marcă a literaturii lui Șerban Tomșa, fie în roman, fie în proză scurtă, este premisa distopică. Ruralismul distopic (îndoit cu un strop de satiră). Însă nu prin închipuirea laborioasă a unor lumi distopice, ci prin situații neașteptate în care firul subțire al realității se rupe, adesea pe fond etilic, iar firescul și factualul devin un straniu ritual anomic, luând forma unui coșmar sau a unei reverii suprarealiste. 

Toate aceste „enzime" se regăsesc și în Ninge la Iasnaia Poliana. Șerban Tomșa schimbă, cu naturalețea visării cu ochii larg deschiși, decoruri și epoci, claviaturi ambientale și topografii. Dacă în povestirea care dă titlul volumului avem de-a face cu o întâmplare anodină tratată în stilul scheciurilor lui Ion Băieșu, în „Noiembrie, iepuri mecanici” ne trezim într-o vânătoare de oameni cu parfum latino-american, iar în „O vizită la 1925”, o povestire de un umor nebun, găsim un remix din D-l Goe pornind de la un scurtcircuit al istoriei – România Mare nu există, iar „Mica Românie” se transformă într-o colonie germană.

Ce-ar mai fi de spus? Cu acest volum, Șerban Tomșa își mai construiește un ponton pe insulă, așteptând nu niște oaspeți cu ochelari VR și servicii futuriste de banking, ci un oaspete care știe să aprecieze o haină cu miros de paie arse. 

                                                          https://fictiunea.ro/2020/35/art4/ 

 

Liviu G. Stan despre "Casa noastră cea de toate zilele"

 Liviu G. Stan

Întâmplări din locul nimănui. Radiografia unei ruinări politice

Când eram mic, am mers cu ai mei o dată sau de două ori la niște cunoștințe din Însurăței, un orășel fantomatic din Brăila, aruncat pe malul drept al râului Călmățui.

Casa lor era situată pe o uliță care dădea spre căminul cultural, o ruină neoromânească împrejmuită de un imaș ce servea și ca teren de fotbal. Iar în apropiere se afla ferma de porci, cu o drezină ruginită care circula între cocini. Și multe drumeaguri răsfirate printr-o zonă împădurită ce ascundea un luminiș sordid. Acolo trona o cocioabă părăsită cu pereții plini de omizi vara, era o colcăială care îmi dădea frisoane. Și circulau multe legende de groază prin împrejurimi. Una dintre povești – auzită din gura unui țigănuș – zicea așa: că din livadă, noaptea, venea în sat un paznic descăpățânat ca să hrănească niște draci pe care îi ținea priponiți în adâncul păduricii, mult dincolo de Casa cu Omizi. Și dacă îi ieșea în cale vreun copil, îl ciopârțea cu săpăliga și-l dădea de mâncare demonilor. Țin minte că întreaga noapte am stat terorizat la fereastră, așteptând să-i văd felinarul clipocind printre stinghiile gardului.

Atmosfera de rit funerar (pe alocuri à la „Satantango”-ul lui Laszlo Kraznahorkai) din „Casa noastră cea de toate zilele” mi-a readus în memorie acest episod. Şerban Tomşa manevrează mecanismele coșmarescului cu o teribil de firească agilitate. Iar aici se simt antrenamente îndelungate cu fatalismul total al mexicanului Juan Rulfo, regele neîncoronat al realismului magic sud-american – mă gândesc în special la „Câmpia în flăcări”. Dar sunt și niște fascicule de acid western, pe care satul românesc de câmpie ți le furnizează ca pe un topos inevitabil.

Romanul este montat din monologurile unor personaje care populează un teritoriu dezolant din sudul României (Giurgiu), înecat în sărăcie, violență și singurătate, într-o gheenă a paseismului. Cârciumarul Mexicanu, Lenin cel Mic, Lenin cel Mare, bătrânul Mărtac, Roza, poștașul Alucutare, avocatul Edgar, fostul profesor Vânătoru, bătrâna Boarța, moștenitorul Ștefan Craiu, Eta, Sârbu, Valiman sunt doar câțiva/câteva dintre faliții/falitele captivi/captive într-un purgatoriu rural în care trecutul CAP-urilor, prezentul călărit de baroni locali și anii demenți ai tranziției postcomuniste se amestecă într-un vid temporal. Un vid îmblânzit cu beții porcești și mitomanie sexuală.

Șerban Tomșa este un excelent investigator al vicleniei, iar în „Casa noastră cea de toate zilele” dă un tur de forță.

Pătrundem subit într-o lume în descompunere și fără ieșiri, sub asediul continuu al ratării. Cârciuma, simbol ancestral al flecăritului, este un birou de traficat mituri. În jurul păhărelului cu băutură care urcă spre gură gravitează, ca deșeurile cosmice, marile povești și marile nostalgii. Fiecare personaj ține cu dinții de câte o legendă personală de care depinde, într-un fel, întregul sens al vieții lui. Iar înfățișările diavolului zburdă prin visurile localnicilor, țesând coșmaruri dintre cele mai perplexe.

Fiecare istorisire poate fi citită și ca o scrisoare ascunsă sub pernă pe patul morții. Iar morții, morții din cimitire au și ei povești de spus, glume de făcut, furii de transmis și își amestecă memoriile cu cei vii într-atât de mult, încât ai senzația uneori că nu mai poți deosebi cele două lumi, că asiști la hibridarea lor socială într-o transparență comună.

În „matematica” violenței comunale, animalele sunt ciuca bătăilor, bureți care absorb frustrările stăpânilor. Câinii acestor pământuri pustii se perindă printre oameni ca niște ambasadori ai milosteniei.

Dacă, de pildă, în proza lui Ștefan Bănulescu, pe care Șerban Tomșa știu că îl admiră, efervescența epicului schimbă constant zonele geografice din arealul danubian, dintr-un tic insațiabil de road novel, în narațiunile lui Tomșa se petrece opusul – un efect turbionar de claustrare; există un sentiment apăsător de captivitate a locului, de blestem topografic, ca și când fiecare unitate geografică ascunde contururile unei insule penitenciare.

În montajul narațiunilor, cele mai multe dintre istorioare se termină cu un sunet, o onomatopee, laitmotiv folosit fie ca formulă conclusivă de basm (gen Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa), fie ca o incantație audio pentru a potența emanațiile tribale ale mărturiilor.

Creionând pe marginea urgențelor zilei, într-un stil ce mustește de oralitate sudică, Șerban Tomșa obține în romanul său, în primul rând, o mică și unică enciclopedie a singurătății; iar în al doilea rând, o cronică tulburătoare, pe alocuri cumplită, a ghetoizării politice din provincie (asemănătoare izbitor cu modelul PSD) și a șocului demografic.

Fidel moștenirii nouăzeciste a romanului realist, dar pe filon mistic, Șerban Tomșa, un mohican al discreției absolute, se distinge radical în postura unui romancier cu instincte distopice dintre cele mai subtile. Și asta merită un semn de exclamare.

Cât privește frumusețea codificată a caselor, va trebui să o descoperiți singuri, este o aventură sută la sută privată. 

 

 

Liviu G. Stan despre Ninge la Iasnaia Poliana

                                              

Liviu G. Stan

                                                Du-te la Tomşa!

Unul dintre romanele nedrepățite ale lui 2019 a fost cel al lui Șerban Tomșa, Casa noastră cea de toate zilele (Ed. Tracus Arte). Asta ca fapt divers. Iar în trena acestui roman, prozatorul a strecurat, la mică distanță, și un volum de povestiri, Ninge la Iasnaia Poliana (Ed. Paralela 45, 2020), și acesta tot pe sub radarul criticii.

Aidoma precedentei cărți de proză scurtă, Supraveghetorul și alte povestiri (Ed. Tracus Arte, 2017), și de data asta Tomșa ne oferă o mică expoziție de mecanică, arătându-ne cum funcționează diverse piese ce compun universul său romanesc, la care lucrează de peste douăzeci de ani cu discreția unui eremit.

Ninge la Iasnaia Poliana (acasă la Tolstoi) grupează nouăsprezece povestiri scurte și foarte scurte, unele flash fiction. Impecabile. Impecabil scrise. Și asta pentru că legea de bază a școlii lui Cehov își arată minuțiozitatea în miniaturile lui Tomșa: acțiunea să fie un decor al personajului și nu personajul un decor al acțiunii.

Răbdător și hârșit în primejdia singurătății literare, Șerban Tomșa și-a amenajat o insulă între generații, o Más a Tierra robinsoniană. Biologic aparține generației ’80, dar prea puține și vagi caracteristici îl leagă de ingineriile postmodernismului optzecist. Nici de către nouăzeciști, cu toată propensiunea lor spre „legalizarea” marginalității, nu a fost asimilat. Așa că i-a rămas imensitatea secolului XXI, și nu se poate spune că această condiție de naufragiat îi dăunează în vreun fel scrisului. Din contră, timpul crepuscular i-a oferit prozei sale picarești o aură exotică de povestaș *machiguenga. *

În solitudinea indigenă afișată, Șerban Tomșa predică o proză pur și simplu fascinată de viață, o atitudine din ce în ce mai rară printre atâtea post-ironii și post-umanisme. Și totodată, peste proza sa plutește și o eleganță blândă de artefact (sensul arheologic al cuvântului), în timp ce escapismul îl înrudește cu alți doi practicanți ai teleportării – Ion Iovan și Marian Ilea.

Vrei personaje stranii desprinse din America Latină a lui Juan Rulfo? Ia barca și du-te la Tomșa, are colecții cât pentru o arhivă. Vrei să vezi cum se comportă milostenia din proza lui William Saroyan aplicată ruinei rurale a sudului românesc? Du-te la Tomșa! Vrei demonstrații de realism magic „primordial”, un aer retro de Ștefan Bănulescu, un comic absurd cu ștaif de John Cheever? Du-te la Tomșa!

Nu am folosit ca pe-o banală metaforă imaginea insulei. Chiar dacă, în general, în povestirile sale nu se întrevede conturul senzorial din romane, construcțiile ficționale ale lui Șerban Tomșa – cum se întâmplă, de pildă, în Casa noastră cea de toate zilele – sunt dominate de un efect turbionar de claustrare, de captivitate a locului, un soi de blestem topografic ce ascunde granițele unei insule penitenciare. O iminență geologică încadrată, însă, într-un fantomatic topos de câmpie, în care descrierile capătă o transparență psihopompă, o membrană orfică.

O altă marcă a literaturii lui Șerban Tomșa, fie în roman, fie în proză scurtă, este premisa distopică. Ruralismul distopic (îndoit cu un strop de satiră). Însă nu prin închipuirea laborioasă a unor lumi distopice, ci prin situații neașteptate în care firul subțire al realității se rupe, adesea pe fond etilic, iar firescul și factualul devin un straniu ritual anomic, luând forma unui coșmar sau a unei reverii suprarealiste.

Toate aceste „enzime" se regăsesc și în Ninge la Iasnaia Poliana. Șerban Tomșa schimbă, cu naturalețea visării cu ochii larg deschiși, decoruri și epoci, claviaturi ambientale și topografii. Dacă în povestirea care dă titlul volumului avem de-a face cu o întâmplare anodină tratată în stilul scheciurilor lui Ion Băieșu, în „Noiembrie, iepuri mecanici” ne trezim într-o vânătoare de oameni cu parfum latino-american, iar în „O vizită la 1925”, o povestire de un umor nebun, găsim un remix din D-l Goe pornind de la un scurtcircuit al istoriei – România Mare nu există, iar „Mica Românie” se transformă într-o colonie germană.

Ce-ar mai fi de spus? Cu acest volum, Șerban Tomșa își mai construiește un ponton pe insulă, așteptând nu niște oaspeți cu ochelari VR și servicii futuriste de banking, ci un oaspete care știe să aprecieze o haină cu miros de paie arse.

 

 

Un romancier

Excepţional este romanul Filip Manakis: o poveste europeană, semnat de Liviu G. Stan, Editura Fractalia, 2019.

Începutul cărţii m-a entuziasmat şi m-a lăsat fără grai. Din curiozitate am verificat vârsta autorului: abia dacă depăşeşte treizeci de ani. Nu mă întreb cum va scrie el la o ipotetică maturitate, ci cum este posibil să manevreze acum epicul cu o mână de maestru. O asemenea siguranţă de sine la toate capitolele este cu adevărat impresionantă. Autorul este, desigur, un talent de primă mână. Romanul atinge excelenţa cu fiecare pasaj, cu fiecare pagină.

Să le luăm pe rând. Stilistic, autorul dă dovadă de o adevărată virtuozitate, folosind clapele unui pian perfect acordat, pe tonalităţi dintre cele mai diverse. Romanul este deopotrivă concentrat şi aerisit:

„o ceaţă de tărâm mlăştinos,

o ceaţă de pădure asiatică în care oamenii vânează oameni;

o ceaţă-emisar sosită pe străzile oraşului doar pentru a prefaţa realitatea inevitabilă.

Realitatea inevitabilă?

Războiul.

Începea războiul.”

Moartea vegetală capătă accente neaşteptate.: ”Sub capac, năpădită de bolboci, varza, devenind treptat arsură, se pregătea să trimită fum în lumea viselor.”

Scenele sunt decupate şi reaşezate cu minuţiozitate şi cu o artă a unui mozaic încântător, a unui mobil şi ingenios joc de cuburi.

Faptele sunt grupate în jurul unei anchete jurnalistice. Descrierile minuţioase, abundând în termeni tehnici, alternează cu fantezia cea mai debordantă. Logica epică este una kafkiană: nefirescul se instalează într-un confortabil firesc. Scene bizare, picături de absurd dau continuitate unei naraţiuni stranii: “Odată, taică-său văzuse o muscă înecată în cana cu ceai; fiul avea şi el o cană cu ceai; când copilul şi-a mutat privirea aiurea, tatăl nu s-a putut abţine şi a înlocuit cănile, frământându-şi apoi degetele cu o tristeţe inexprimabilă.” Liviu G. Stan este deopotrivă un portretist memorabil, ca şi un peisagist inimitabil:”Sub elicoptere, se zărea şerpuind albia râuluiDoamnei. Peste Lacul Vidraru plutea o strălucire orbitoare, ce făcea insesizabile insuliţele de deşeuri plutitoare care migrau din localităţile înşirate de-a lungul reţelei hidrografice, purtate de cursul afluenţilor spre punctul final de la poalele Barajului”. Perspectiva narativă este impecabilă şi schimbările sale se fac cu mare abilitate. Uneori personajul însuşi este uimit de realitatea care îl asaltează: „Filip Manakis puse primul pas, apoi al doilea pas pe nişte trepte de inox.

Inoxul este mereu porno.

Îi era frică să nu-şi spargă capul.”

Din pivniţa lui Jenel Plopeanu porneşte un tunel subteran, săpat până departe, în eventualitatea izbucnirii războiului. Portetele sunt de neuitat: de exemplu, Zina Plopeanu. Subtilitatea este la ea acasă:”Alteritatea poate fi o morgă cu vitrine. Posibilitatea dezastrului trezeşte în noi o fibrilaţie necrofagă”.

Viziunile, fantezia compun o realitate a cărei luxurianţă îl copleşeşte pe cititor. Poet al stărilor interioare, Liviu G. Stan este un excelent evocator al mulţimilor adunate în jurul barajului. Bogăţia de detalii devine foarte bogată când sunt evocate scenele de război. Liviu G Stan este un prozator al explorărilor virtualului imprevizibil.

Absurdul se prelungeşte în fantastic: „Dar, dintr-o dată, peretele se îndepărtă, lumina albastră se întrerupse în bezna holului, dintr-o dată, generalul francez se făcuse mai mic şi dispăruse progresiv dincolo de botul cizmei de la piciorul drept al lui Filip Manakis, dintr-o dată, trecu prin Filip Manakis oxigenul rece,

dintr-o dată, putu să se ridice în picioare,

dându-şi seama că fusese târât,

târât pe podea.”

Autorul este un romancier pentru bucuria cititorilor, dar şi pentru uzul altor romancieri, iar rândurile sale capătă cadenţa unui superb poem epic.

Una dintre numeroasele (foarte numeroasele!) chei ale romanului ar putea fi aceasta: „Filip Manakis nu-i aruncă nicio privire, nicio vorbă. Simţea un gust sălciu de metal pe cerul gurii. Şi se gândea că omul-şoarece e un dozator de poveşti dintre cele mai sordide, nectar pentru presă, se subînţelege”. Romanul ca un dozator de poveşti!

N-am folosit nici jumătate din însemnările făcute pentru această sumară prezentare. Construit fără cusur, romanul este foarte complex, savant orchestrat, relevă o neobişnuită vocaţie de creator epic şi ar merita un studiu aprofundat: Liviu G. Stan va fi unul dintre numele mari ale literaturii noastre dintotdeauna.

Liviu G. Stan despre Supraveghetorul și alte povestiri

           ”Iată un arsenal de proză scurtă care nu apare în orice zi în literatura noastră. Talentul masiv de romancier al lui Şerban Tomşa - un scriitor de o discreție aproape fantomatică - nu are nevoie de pledoarii suplimentare. Însă pentru consumatorii de filigran, „Supraveghetorul și alte povestiri” demonstrează cam ce poate ieși când te afli în posesia unei motricități stilistice care cunoaște în profunzime arta arborescenței. ”Supraveghetorul”, povestirea-locomotivă daco-romană care deschide volumul, întrețese impresionant, prin internalizarea în narațiune a palierelor istoriografice, vâltoarea neguroasă kadariană a cadrului istoric mitogenetic, construită într-o intrigă polițistă pe un fel de „legislație a blestemului”, cu o intonație „indigenă” a fluxului narativ, ducându-te cu gândul la relatările amazoniene extracorporale ale „Povestașului” machiguenga al lui Llosa sau la „Rădăcinile” lui Alex Haley. Simbioza asta e chestie a naibii de grea în proză, dar trebuie să scrii o proză plină de riscuri ca să o înțelegi așa cum trebuie ea înțeleasă. După ce ați epuizat acest mix de thriller-metempsihoză, punteți-vă tricoul cu Donald Barthelme și John Cheveer, căci în partea secundă a cărții vă așteaptă o listă de clip-uri excelente, micuțe proze-fulger în al căror desfășurător tehnic găsim izbucniri de irrealistic fiction și o porție zdravănă de mușcături satirice, absurd noir și melancolii imperiale. A se cumpăra de la Bookfest, neapărat.”

                           (prezentare făcută pe Facebook)