Un profesor atipic

 

Vreo trei ani am avut un profesor care ieşea din toate tiparele. Se numea Niţu Ion. Studia istoria, dar ne preda fizica şi educaţia fizică. Două luni a fost foarte serios şi dedicat meseriei. Apoi a început o beţie din care nu s-a oprit nici cincizeci de ani mai târziu. Intra în clasă beat mort, se agăţa de uşă şi de acolo arunca fără îndemânare catalogul pe catedră. Îl făcuse, cu timpul, ferfeniţă. Îşi lua avânt, apoi se sprijinea de pupitru şi zicea:

─ Să iasă la tablă X, Z şi Y!

Elevii numiţi de profesor se ridicau să iasă din bănci.

Profesorul îi oprea:

─ Cine v-a zis, mă, să ieşiţi din bănci?

Copiii se întorceau la locurile lor.

Dascălul intervenea din nou foarte aspru:

─ Cine v-a zis, mă, să vă aşezaţi în bănci.

Îi fugărea aşa o vreme, apoi îi scotea în faţă.

─ Zi lecţia! se adresa profesorul primului elev. Dacă acesta ştia lecţia, Niţu zicea, clătinându-se în faţa lui:

─ Aşa e precum zici!

Dacă elevul nu ştia, Niţu îşi lua avânt să-i ardă o palmă, dar greşea ţinta şi-l punea jos pe şcolarul de alături.

Venea beat mort şi ne da extemporal la...educaţie fizică.

─ Scrieţi exerciţiile 3, 8 şi 9!

Se urca pe bănci şi mergea pe pupitre, ca să...nu copiem.

Până la urmă s-a mutat în localitatea sa natală, unde oamenii îl apreciau foarte tare. Mi-a spus un cititor de contoare.

─ Domnule, e beat mereu, dar e cel mai deştept profesor. Dacă stă de vorbă cu profesorul de franceză, ştie mai multă franceză decât ăla. Dacă vorbeşte cu ăla de geografie, Niţu ştie mai multă geografie. Ştie mai mult decât orice profesor.

În schimb, directorul, colegii şi inspectorii nu erau entuziasmaţi. Dacă prindea nişte hârtii pe masă, îl întreba pe director:

─ Astea sunt ale tale?

─ Da.

Niţu le lua, le făcea bucăţele şi le arunca la coşul de gunoi.

Directorul îl implora cu lacrimi în ochi să nu mai vină la şcoală, promiţând că-i va duce el salariul acasă, dar Niţu se prezenta mereu la serviciu.

Într-o vreme a stat cu chirie la o bătrână, vecină cu mine. Mă punea să-i cumpăr, în fiecare seară, o sticlă cu ţuică. Inspectoratul şcolar avea etaj. În curte aveau un păr mai înalt decât clădirea. Când inspectorii îi încuiau uşile, Niţu se urca în păr până la fereastra biroului inspectorului general şi îşi lăsa pantalonii în jos. Începuseră să-l prigonească, dar Niţu şi-a apărat drepturile. S-a îmbrăcat la patru ace, şi-a luat un diplomat şi a plecat în audienţă la Elena Ceauşescu. S-a amestecat într-o delegaţie de englezi, dar s-a rătăcit pe holuri. Securitatea a pus mâna pe el. A fost poftit în biroul unui înalt demnitar de pe lângă Cabinetul Doi.

─ Ce cauţi, bă, aici?

Niţu a început să se văicărească şi să se plângă de tratamentul pe care i-l aplicau inspectorii.

─ Mă terorizează în special inspectorul general adjunct, a spus el. Când mă prinde singur într-o încăpere, mă ia la pumni.

Demnitarul a pus mâna pe telefon.

─ Daţi-mi-l pe inspectorul Coman, de la Teleorman.

Când Coman a ajuns la telefon, a fost luat în pârâială.

─ Aici cabinetul tovarăşei Elena Ceauşescu. Aveţi acolo, la voi, un profesor numit Niţu?

─ Da, să trăiţi!

( Coman era umil cu superiorii şi jigodie cu subalternii. Când a venit la şcoala noastră, într-o scurtă vizită, ne-a făcut albie de porci.

─ Bă, proştii dracului, luaţi gheaţa aia de pe acoperişul intrării, că vă cade-n cap şi muriţi ca tâmpiţii! Dobitocii dracului ce sunteţi!)

─ Şi de ce-l trataţi ca pe un câine?

─ Păi, să vedeţi...Ne face mari probleme.

─ Nu vreau să ştiu nimic, dar dacă îl mai persecută vreunul dintre voi, vă termin! Nu că vă dau afară, dar vă bag în puşcărie nenorociţilor! Uite, îmi notez numele tău. Coman şi mai cum te cheamă?

─ Coman Ion, să trăiţi!

─ Aşa. Dacă mai aud ceva de la Niţu, puşcăria te mănâncă!

Şi telefonul s-a închis.

Aşa a devenit Niţu intangibil. Putea să facă orice, oricând, fiindcă nimeni nu mai îndrăznea să-i zică nimic.