Un profesor atipic

 

Vreo trei ani am avut un profesor care ieşea din toate tiparele. Se numea Niţu Ion. Studia istoria, dar ne preda fizica şi educaţia fizică. Două luni a fost foarte serios şi dedicat meseriei. Apoi a început o beţie din care nu s-a oprit nici cincizeci de ani mai târziu. Intra în clasă beat mort, se agăţa de uşă şi de acolo arunca fără îndemânare catalogul pe catedră. Îl făcuse, cu timpul, ferfeniţă. Îşi lua avânt, apoi se sprijinea de pupitru şi zicea:

─ Să iasă la tablă X, Z şi Y!

Elevii numiţi de profesor se ridicau să iasă din bănci.

Profesorul îi oprea:

─ Cine v-a zis, mă, să ieşiţi din bănci?

Copiii se întorceau la locurile lor.

Dascălul intervenea din nou foarte aspru:

─ Cine v-a zis, mă, să vă aşezaţi în bănci.

Îi fugărea aşa o vreme, apoi îi scotea în faţă.

─ Zi lecţia! se adresa profesorul primului elev. Dacă acesta ştia lecţia, Niţu zicea, clătinându-se în faţa lui:

─ Aşa e precum zici!

Dacă elevul nu ştia, Niţu îşi lua avânt să-i ardă o palmă, dar greşea ţinta şi-l punea jos pe şcolarul de alături.

Venea beat mort şi ne da extemporal la...educaţie fizică.

─ Scrieţi exerciţiile 3, 8 şi 9!

Se urca pe bănci şi mergea pe pupitre, ca să...nu copiem.

Până la urmă s-a mutat în localitatea sa natală, unde oamenii îl apreciau foarte tare. Mi-a spus un cititor de contoare.

─ Domnule, e beat mereu, dar e cel mai deştept profesor. Dacă stă de vorbă cu profesorul de franceză, ştie mai multă franceză decât ăla. Dacă vorbeşte cu ăla de geografie, Niţu ştie mai multă geografie. Ştie mai mult decât orice profesor.

În schimb, directorul, colegii şi inspectorii nu erau entuziasmaţi. Dacă prindea nişte hârtii pe masă, îl întreba pe director:

─ Astea sunt ale tale?

─ Da.

Niţu le lua, le făcea bucăţele şi le arunca la coşul de gunoi.

Directorul îl implora cu lacrimi în ochi să nu mai vină la şcoală, promiţând că-i va duce el salariul acasă, dar Niţu se prezenta mereu la serviciu.

Într-o vreme a stat cu chirie la o bătrână, vecină cu mine. Mă punea să-i cumpăr, în fiecare seară, o sticlă cu ţuică. Inspectoratul şcolar avea etaj. În curte aveau un păr mai înalt decât clădirea. Când inspectorii îi încuiau uşile, Niţu se urca în păr până la fereastra biroului inspectorului general şi îşi lăsa pantalonii în jos. Începuseră să-l prigonească, dar Niţu şi-a apărat drepturile. S-a îmbrăcat la patru ace, şi-a luat un diplomat şi a plecat în audienţă la Elena Ceauşescu. S-a amestecat într-o delegaţie de englezi, dar s-a rătăcit pe holuri. Securitatea a pus mâna pe el. A fost poftit în biroul unui înalt demnitar de pe lângă Cabinetul Doi.

─ Ce cauţi, bă, aici?

Niţu a început să se văicărească şi să se plângă de tratamentul pe care i-l aplicau inspectorii.

─ Mă terorizează în special inspectorul general adjunct, a spus el. Când mă prinde singur într-o încăpere, mă ia la pumni.

Demnitarul a pus mâna pe telefon.

─ Daţi-mi-l pe inspectorul Coman, de la Teleorman.

Când Coman a ajuns la telefon, a fost luat în pârâială.

─ Aici cabinetul tovarăşei Elena Ceauşescu. Aveţi acolo, la voi, un profesor numit Niţu?

─ Da, să trăiţi!

( Coman era umil cu superiorii şi jigodie cu subalternii. Când a venit la şcoala noastră, într-o scurtă vizită, ne-a făcut albie de porci.

─ Bă, proştii dracului, luaţi gheaţa aia de pe acoperişul intrării, că vă cade-n cap şi muriţi ca tâmpiţii! Dobitocii dracului ce sunteţi!)

─ Şi de ce-l trataţi ca pe un câine?

─ Păi, să vedeţi...Ne face mari probleme.

─ Nu vreau să ştiu nimic, dar dacă îl mai persecută vreunul dintre voi, vă termin! Nu că vă dau afară, dar vă bag în puşcărie nenorociţilor! Uite, îmi notez numele tău. Coman şi mai cum te cheamă?

─ Coman Ion, să trăiţi!

─ Aşa. Dacă mai aud ceva de la Niţu, puşcăria te mănâncă!

Şi telefonul s-a închis.

Aşa a devenit Niţu intangibil. Putea să facă orice, oricând, fiindcă nimeni nu mai îndrăznea să-i zică nimic.

Moartea unui profesor

    În multe comunități, profesorii sunt încă respectați. În  orașul Videle, câțiva dascăli ( printre care eminentul George Militaru, originar din Tămășești) au fost făcuți cetățeni de onoare și li s-au subliniat meritele în mod public. Mai discret, ca de obicei, matematicianul Manuel Angelescu a declinat propunerea primarului, deși ar merita toate onorurile.  Cu ani în urmă, în aceeași localitate, unui profesor i s-a publicat o carte pe socoteala primăriei. Volumul a fost lansat cu bani din aceeași sursă, organizându-se un zaiafet de pomină, iar autorului i s-a dat o sumă la care doar Cărtărescu poate visa. În altele locuri, lipsa de educație în familie îi face pe oameni să-i vadă pe călăuzitorii lor în viață ca pe niște dușmani. Oficialitățile se feresc de ei ca de foc, mai ales dacă respectivii au o brumă de merite. Ce mai e de spus atunci când părinți cu pretenții sunt mai puțin educați decât propriile odrasle? Ce să le spună ăștia copiilor? Să-i ia cu pietre pe învățătorii ajunși la mila statului, cu o pensie de mizerie? Profesorul a ajuns un fel de lucrător neplătit la salubritatea comunității, încercând din răsputeri să le ofere elevilor abecedarul unui comportament civilizat. Dar cum mizeria e prea mare, cei mai mulți mentori sfârșesc înecați în noroi ori împroșcați cu zoaie. ( După cum se știe, profesorilor de română li s-a scos o oră de la clasa a V-a, multora punându-li-se postul în pericol, dar li s-a introdus o oră suplimentară, obligatorie și neplătită, la clasa a VIII-a. Nu intră în norma didactică, dar e o corvoadă pe care n-o poți refuza. Același lucru li s-a impus și profesorilor de matematică. Trebuie să întocmești o planificare și, atenție, să scrii câte un proces-verbal pentru fiecare asemenea meditație gratuită făcută la școală! Sigur, e firesc ca un magistru să-și ajute discipolii, dar nu trebuie să fie constrâns ca un pușcăriaș cu drepturile limitate. În tinerețe făceam zilnic câte o oră de pregătire cu fiecare clasă, de la a V-a până la a X-a : ajungeam să fac săptămânal șase ore neplătite. Nu mi-a ridicat nimeni statuie - nici nu am pretenția să-mi fie recunoscute meritele de unii oameni -, ba chiar o doamnă care lucra în învățământ m-a reclamat directorului fiindcă... progeniturii sale nu-i convenea ora la care pusesem meditația! Spre onoarea lui, directorul a trecut sub tăcere această mârșavă intervenție. Ca să fiu sincer până la capăt, a existat o familie care a vorbit frumos despre munca mea : Ion Ulei. E necesar să lămuresc un lucru : nu nemulțumirile mele fac obiectul acestor rânduri, ci statutul umil al profesorului, care, nu-i așa, pregătește viitorul unui neam. În ceea ce mă privește, nu vreau să fiu lăudat și sincer nu mă interesează recunoașterea locală. E firesc să fii apreciat ca profesor, dar în alte privințe consider inutilă orice discuție.)
Să mi se ierte această lungă introducere, dar am făcut-o pentru a explica de ce moartea unui profesor trece, cel puțin în localitățile de câmpie, aproape neobservată. Cu nu multe zile în urmă a încetat din viață și a fost înmormântat fostul meu profesor Octavian Muscalu. Mi-a predat matematica și a fost, alături de doamna Maria Lazăr, cel mai bun dascăl pe care l-am avut în ciclul gimnazial. A funcționat o vreme ca director de școală, iar după 1989 a fost, pentru un deceniu, primarul localității. Era un exemplu de inteligență vie, scânteietoare, iubitoare de paradoxuri. A trăit intens și a avut o tinerețe agitată, petrecută alături de câțiva prieteni : un medic veterinar, un contabil și un asistent medical. Au trecut prin momente fabuloase. Îmi pare rău că nu cunosc prea multe isprăvi ale lor, pentru a le povesti. Dintre ei, el e ultimul muschetar care părăsește această viață. Mă impresionau toleranța sa ( pe vremea când elevul trebuia să fie un roboțel care să reproducă întocmai spusele omului de la catedră, înarmat invariabil cu un ciomag!), umorul, coerența și logica impecabilă cu care ne făcea accesibile teoremele cele mai nebuloase. Deși eram un copil, îmi dădeam seama că el era cu totul altfel decât colegii săi. Avea o mentalitate superioară, nu se punea la mintea copiilor. Era atins cumva de aripa geniului. Dacă aș fi avut și în liceu un profesor ca el, matematica mi s-ar fi părut un poem și aș fi apucat pe alte drumuri - bănci, afaceri?- decât pe cel deșertic al predării gramaticii, într-o lume vânătă de resentimente. Copiii săi, Adi, Ani și Iulian sunt, de asemenea, cadre didactice, Adi și Iulian fiind tot matematicieni. Nu-i bătea pe copii, cum era... metodica pe atunci ( cel puțin în Muntenia asta vicleană!), și nu l-am văzut vreodată cu tradiționalul băț, numit indicator, în mână. Scria într-o zi la tablă mai mult decât au făcut-o alții ( dintre care unii sunt acum nume de străzi) în patru ani, cât m-au învățat. În fine, o vreme am avut onoarea de a fi colegul său de serviciu.
Îmi vin în minte câteva scene. Pe vremea când era profesor, îl scosese la tablă pe un elev - om de afaceri acum - care înțelesese ceva din ce e cu axa de simetrie, dar nu știa să se exprime.
- Ia zi, măi, a zis profesorul cu bunăvoință, cum trebuie să fie punctele simetrice?
- Păi, a șovăit ignarul, trebuie să...fie... punt în punt.
Când l-a trecut la loc, profesorul a spus :
- Nu-ți pun 2 sau 3, că nu e frumos din partea mea. Nici 5, că n-ai știut nimic. Îți pun 4, să fie punt în punt cu cunoștințele tale.
Ajunsesem colegul său, iar la televizor apăruse Nichita Stănescu, care glosase pe tema proverbului Nu mor caii când vor câinii. 
- Domnule, s-a interesat un coleg, ce-a vrut să spună ăla? Adică asta nu înțeleg eu : ce înseamnă Nu mor caii când vor câinii?
Aici dl Muscalu a făcut un gest specific, inimitabil, ducându-și degetul mare al mâinii drepte către umăr, scoțând pieptul în față, într-o atitudine plină de degajare, care era numai a lui, și a răspuns :
- Adică, dragă colega, câinii ăia voiau să mănânce și ei un cal mort!
- Aaaa, acum înțeleg eu treaba! s-a entuziasmat celălalt coleg.
Într-o vreme, mentorul meu funcționa la altă școală. Acolo era un alt profesor de aceeași specialitate, care nici măcar nu se uita peste tezele copiilor și le punea note din burtă, după valoarea fiecăruia. (Peste ani, un ofițer mi-a relatat că îl avusese ca profesor pe Grigore Gheba și că matematicianul nici măcar nu se ostenea să le mai dea teze elevilor . Le punea direct notele în catalog, cu explicații pline de diplomație.) Într-o zi, în timp ce corecta tezele, dl Muscalu a fost surprins de X, colegul său, descins direct din cea mai apropiată cârciumă.
- Ce faci tu, mă, acolo? a întrebat X.
- Păi, tu nu vezi? s-a mirat dl Muscalu. Corectez tezele copiilor.
- Dă-le dracu-ncolo, a strigat afanisitul, că mă pune pe urmă directoarea să le corectez și eu pe ale mele!
Și a luat toate caietele de teză de pe masă și le-a vârât în soba plină de jăratec.
Când eram încă elev, venise un inspector care se dădea mare prin școală. După ce-a intrat într-o sală de clasă, dl Muscalu l-a tras deoparte și l-a întrebat :
- Ia spune-mi dumneata ce a spus Strabon! Dacă știi și asta, chiar mă vei impresiona.
Omul a întors ochii pe dos, a dat din umeri și a spus :
- Dracu' știe, bă, ce a spus Strabon sau cum ziseși și cine a fost ăla?
- Păi, uite, scrie pe peretele din fundul clasei.
Într-adevăr, încadrat într-o ramă frumoasă, pe perete se afla un citat din Strabon. Era vremea când fiecare metru pătrat de perete trebuia să fie acoperit cu ceva, adică pavoazat.
Avea prezență (și vorbe) de spirit în orice împrejurare. Pe când era primar, a mers cu directorul școlii în București, pentru cumpărături și au oprit într-o piață. Locul era ticsit cu munți de varză.
- Să nu uităm să luăm mai întâi varză, a spus dl Muscalu. Că pe urmă nu mai apucăm.
Tot în perioada aceea, la magazinul sătesc fuseseră aduse niște șube gri, de postav, îmblănite, foarte ieftine. Cumpărase haine toată lumea din localitate. Întâmplarea a făcut că directorul școlii, Geo Drăgușin, fost coleg și un foarte bun prieten al meu, a vrut să-și cumpere un televizor color. Primarul s-a oferit să-l ducă imediat cu mașina la București, ba chiar a luat și un ajutor ( era iarnă și puteau rămâne înzăpeziți), în persoana unui bărbat brunet, veșnic băut. Erau toți trei îmbrăcați în șubele cu pricina, nebărbieriți și cu un aer întunecat. Au intrat într-un magazin și vânzătoarea a început să-i privească bănuitoare. Lui Geo i s-a părut că ar fi mai convenabil să cumpere televizorul în rate.
- Știți, a spus vânzătoarea încurcată, vă trebuie niște acte, niște adeverințe că lucrați undeva...
- O, asta nu e nicio problemă, a spus Geo. Scriu adeverința pe loc. Sunt directorul școlii.
Și a scos ștampila din buzunar.
- Și eu sunt primarul localității, a glăsuit domnul Muscalu.
Și a scos și el ștampila care îi întărea afirmația.
De la ușă privea amenințător ajutorul de etnie romă, foarte supărat că n-apucase să bea nimic în dimineața cu pricina.
Înspăimântată, femeia s-a repezit la telefon, să sune la poliție. Abia au liniștit-o și au convins-o că sunt cu adevărat ceea ce spuneau că sunt.
Octavian Muscalu se pricepea să repare orice obiect, de la ceasuri la aparate casnice, dar cel mai mult îl pasionau motoarele. Era un șofer împătimit. A fost de pomină când a dus, cu mașina, niște lăutari la o nuntă. Merita să-l asculți de multe ori povestind pățania. Cântăreții încăpuseră toți în automobil cu instrumente cu tot. Doar gâtul contrabasului a fost scos pe geamul automobilului, fiindcă era prea lung. La un moment dat s-au intersectat cu o căruță supraîncărcată cu ramuri de copaci și de afară s-a auzit : zbiiiiing! După câteva minute, contrabasistul a strigat enervat :
- Oprește mașina, să cobor!
- De ce? s-a mirat șoferul.
- Păi, ce dracu' să mai caut la nuntă? Nu vezi că mi s-a rupt gâtul contrabasului?
Profesorul Octavian Muscalu a fost un om vesel. L-am văzut în primăvară, în preajma unei farmacii. Mi s-a părut că plesnea de sănătate. Am schimbat obișnuitele amabilități și mi-a spus că se simte cam singur, fiindcă cei mai mulți vecini din cartierul său muriseră.
Într-un moment sau altul, mai niciodată anticipat, coborâm și noi din automobilul fragil care ne poartă încoace și încolo. Important e să ne respectăm înaintașii și pe cei care ne-au îndrumat în viață : altminteri uităm cine suntem și o luăm pe arătură. Poate de aceea lumea de azi pare un imens spital de nebuni.

P. S.Am întâlnit o persoană care tocmai citea Călugărul Negru și era foarte încurcată, fiindcă nu recunoaște personajele. Romanul este, în proporție de 90%, pură imaginație. Cât de păgubos este pentru un autor ca romanele sale să fie citite, într-o comunitate restrânsă, ca niște ziare?

Pentru liniștea tuturor, mărturisesc adevărul : pe recent dispărutul profesor Octavian Muscalu încă nu l-am luat ca model pentru niciun personaj. Cineva îl identificase, chipurile, într-o carte publicată în urmă cu 14 ani. În fine, precizez că nu voi mai scrie necrologuri. Mă deprimă îngrozitor.Și poate, în urma acestei decizii, nici nu-mi vor mai muri prietenii.

Uniforme de general

* Unele uniforme impun respect atât purtătorilor cât și privitorilor. E firesc ca acestea să fie îmbrăcate de polițiști, preoți și militari de carieră, cărora le dau onorabilitate și prestanță, reamintindu-ne tuturor de înaltele misiuni care le sunt încredințate acestor oameni. Poate că și învățătorii sau profesorii ar trebui să poarte așa ceva. Ba chiar și studenții.

Cu uniformele e însă o problemă. Geme țara de generali care n-au luptat în niciun război. Pe vremuri, Ion Antonescu se autonumise mareșal, deși era singurul din contigentul lui, care nu luase examenul de maior din prima încercare. Onest, Muammar Gaddafi n-a purtat toată viața decât o uniformă de colonel. Am pornit această discuție de la o nedumerire. De ce poartă Ilie Năstase uniformă de general când, după știința mea, el n-a făcut nicio zi de armată. (Smith era caporal, grad dobândit prin instrucție.) Ce vrea să acopere marele tenismen cu țoala respectivă? Că s-a dus și la Wimbledon închipat ca un războinic.

* Voința lipsită de har și de inteligență nu pot face mai nimic în fața talentului dublat de o forță pe măsură. Am văzut meciul lui Halep cu Ostapenko. Dacă ar fi avut mai multă experiență, letona ar fi bătut-o pe Halep într-un mod umilitor. Simona nu poate mai mult și nu poate fi acuzată de nimic. M-au enervat comentatorii. Când Simona era în corzi, ei strigau în cor : ” E bine, e bine! Simona e în joc!” Unul habar n-avea de tenis, iar CTP-ul mă uluiește permanent cu improprietatea termenilor folosiți, de parcă n-ar fi citit o carte toată viața. Și nu le mai tăcea gura.

* Ce poți face când auzi că te vorbește cineva de rău? Verifici dacă cele auzite sunt adevărate. Apoi ai o discuție civilizată cu calomniatorul și treci peste neplăcutul moment. Așa se pot petrece lucrurile într-un mediu civilizat. În sălbăticie, denigratorul îi asmute însă și pe alții împotriva ta și în față îți apar ființe cu dinți ascuțiți, mârâind amenințător. Cum procedezi în această situație? Ignori fiarele, îți anunți avocatul sau îți pregătești pușca? Sau, pur și simplu, îi porcăiești tu mai tare și îi ridiculizezi, dacă ești puternic în...condei? :) Mâncătorii de c...t - și unii nu au în meniu decât felul ăsta! - nu pică bine în nicio situație.

Un profesor mi-a relatat o experiență neplăcută. În școală venise o nouă profesoară de matematică, mult inferioară excelentului specialist care predase până atunci. Era vulgară cu copiii, insolentă cu colegii și, în general, imposibil de frecventat. Le dădea elevilor să conspecteze capitolele din carte și nu rezolva nicio problemă la tablă. Îi cășunase pe o elevă care îl lăudase pe fostul matematician. Aflând că turnătorul este un coleg al fetei, profesorul nostru a luat-o deoparte pe fată și i-a spus să se ferească de respectivul. Ce credeți că a făcut copila? S-a dus direct la delator și i-a zis : ” Dl profesor cutare mi-a zis să mă feresc de tine, pentru că mă torni la profa de matematică!” Profesorul a avut necazuri cu părinții băiatului.

Un inginer mi-a povestit o întâmplare similară. Aflând că directorul vrea să o sancționeze pe o colegă tânără, el a pus-o în gardă, spunându-i să pună mai multă inimă în munca ei, cu promisiunea că totul va rămâne secret. A doua zi, soțul femeii a venit la fabrică și l-a porcăit rău pe director care și-a dat seama de unde îi venea beleaua. Ulterior, femeia și directorul au devenit intimi, dar inginerul a intrat în dizgrația boss-ului. ”Peste douăzeci de ani am făcut aceeași greșeală, cu aceeași femeie, mi-a spus ghinionistul. Am crezut că le-a venit tuturor mintea la cap. Dar nu-mi venise nici mie. Cei doi, femeia și soțul ei, au repetat figura. Directorul era același și, deși ar fi trebuit să-mi mulțumească, m-a ostracizat definitiv.”

Uniforme de general și teoria laptelui de pasăre

  L-am evocat pe profesorul meu de matematică din liceu în mai multe articole, printre care De ce nu am învățat matematică și Cu tristețe, despre mandalaci.  Dumnezeu a fost bun cu torționarul ăla care a trăit aproape suta de ani, sănătos și mulțumit de sine. N-am fost în generația care a prins teoria laptelui de pasăre ( sunt oameni mai în vârstă decât mine cu un deceniu ), nici în aceea care și-a însușit memorabila expresie ”Vax albina!” ( cei din care face parte actuala directoare a liceului din Bolintin-Vale, Mihaela Enache). În ce consta sistemul filosofic al laptelui de pasăre? Simplu : în a oferi cuiva tot ce e posibil, tot ce se poate visa. ”Măi, to'a'și (tovarăși - n. m)! Eu vă pot preda vouă orice! Sunt cel mai bun profesor de matematică! Dacă vreți, vă dau și lapte de pasăre!”
Unde voiam să ajung? Că, astăzi, cetățenii care au acces la laptele de pasăre sunt la nivelul intelectual al Elenei Ceaușescu. Sunt oameni cu mai multe doctorate care nu stăpânesc noțiuni de gimnaziu. Cum zicea Tovarășa? ”Trece codoiul ăla acolo!” Sunt unul dintre admiratorii jocului lui Ilie Năstase. A fost, toată cariera sa, numai inspirație. Un vis. Dar omul n-are nimic în cap și, vorba lui Țiriac, n-a muncit o zi într-o viață de om. E un fel de țață cu două clase, care se/ne pune în situații jenante. Una dintre păsăricile sale este să apară în uniformă de general. El, care n-a făcut nici armata! Comuniștii aveau simțul măsurii și îl făcuseră locotenent, pentru a-l putea plăti corespunzător. Acum e general! Și câți generali de felul ăsta n-avem! Ilie apărut la Wimbledon echipat în felul ăsta și a stârnit râsul unei lumi întregi. Dacă, Doamne ferește, am intra în război și i-am trimite pe acești generali pe prima linie a frontului? Ce s-ar întâmpla? Ar renunța toți la gradele cu pricina și ar lua-o la goană? ( Și fiindcă veni vorba, știați că dintre toți corifeii armatei române, Antonescu a fost cel mai slab pregătit? A luat cu opinteli sau cu pile până și gradul de maior. În 1907 a împușcat cu mâna lui zeci de țărani amărâți. Dar a ajuns mareșal!) Uniforma de general a devenit semnul cel mai clar al bătăii de joc care e promovarea pe scara socială românească. Nulitățile sunt mari demnitari în vreme ce poetul Emil Brumaru risca să mănânce bătaie de la portarul spitalului în care era internat ( ca în Salonul nr.6 de Cehov! ), când se ducea să-și cumpere eugenii de la un chioșc aflat în apropiere. ( Sigur, Năstase a mai făcut gafe, dar sunt omenești, scuzabile, izvorâte dintr-o insuficientă educație. A îngenuncheat în fața lui Federer, Nadal și Djokovic, însă scena s-a desfășurat într-un cerc civilizat și relaxat, printre oameni trecuți prin lume și momentul n-a avut răsunetul ridicol la care ne așteptam.)
Uniforma are mai multe funcții.
Cea de polițist indică o autoritate publică, pusă în slujba legii și a cetățeanului.
Reverenda subliniază misiunea preotului, care e aceea de a promova bunătatea, iertarea, toleranța și credința în Dumnezeu.
Uniformele elevilor și ale soldaților arată, ca și altele, că persoanele respective fac parte din instituții ale căror reguli trebuie să le respecte.
Pușcăriașii poartă uniforme care le anulează personalitatea și sugerează lipsa libertății.
Propun ca parlamentarii și membrii guvernului să poarte și ei, în mod obligatoriu, uniforme și să meargă pe jos, încolonați, către locul unde muncesc. O uniformă de împărat, dacă există așa ceva, ar trebui să poarte Gigi Becali. Însemnele regale sunt potrivite pentru Hagi, Guță și Adi Minune. Uniforme de scandalagii ar trebui să aibă Reghecampf, Mihai Stoica și alții.
Iar noi să purtăm uniforme de adormiți, inscripționate vizibil, să se vadă că suntem o națiune de neisprăviți care cască gura la nulitățile care se joacă, pe bani mulți, de-a shogunii și idioții.

P.S. Pe vremuri, Traian T. Coșovei făcea furori când venea la Cenaclul de Luni îmbrăcat într-o uniformă de general interbelic. Era un gest excentric, cu toate că Traian era un General al Poeziei, dar el nu era plătit ca general al armatei române, ci era urmărit, ca noi toți, de agie.

Pentru a deveni o națiune de imbecili, n-avem nevoie de școală și de profesori!

Pentru a deveni o națiune de imbecili, n-avem nevoie de școală și de profesori. Dascălii pot crăpa de foame, pot fi supuși unor umilințe de neimaginat. Cine i-a pus să-și aleagă meseria asta?
Reiau postarea de pe Facebook a unei prietene de rețea, Ligia Crosman :

acum cateva zile am vazut-o intr-un supermarket aproape de casa pe profesoara mea de literatura universala din liceu ... o doamna deosebita, era si profesoara de germana si de rusa ... vreo sapte limbi straine stia printre care si poloneza ... efectiv nu pot scapa de imaginea ei ... am urmarit-o prin tot supermarketul ... mergea cu capul in jos, batrana, ponosit imbracata, aproape murdara si cu o privire dintre cele mai indurerate de mi s-a strans sufletul in mine... a cumparat niste fructe la pret redus dintre acelea care sunt mai mult stricate ... as fi vrut sa ma duc la ea si sa-i spun cine sunt dar n-am putut ... nu mai stiu in ce lume traim!

Răspund și eu cu o poezie a unui mare poet român, George Bacovia :

Cu voi

Mai bine singuratic și uitat,
Pierdut să te retragi nepăsător,
În țara asta plină de humor,
Mai bine singuratic și uitat.

-O, genii întristate care mor
În cerc barbar și fără sentiment -
Prin asta ești celebră-n Orient,
O, țară tristă, plină de humor.

Viitorul învățământului de la țară

Școlile de la țară nu mai au viitor, din pricina evoluției demografice.
Cineva a numărat treizeci de case până să dea de o familie care are copii mici.  Tinerii au plecat la oraș. În alte zone, amicul meu a găsit un copil la douăzeci și la patruzeci de gospodării. Vor fi elevi din ce în ce mai puțini, instituțiile de învățământ vor fi comasate, posturile învățătorilor și profesorilor se vor topi. În zece-cincisprezece ani se va instala falimentul. Magiștrii vor ieși la pensie cu câteva sute de lei, cocoșați de umilință și de nevoi. Un prieten, profesor eminent la un liceu din oraș, și-a încheiat strălucita carieră didactică, după patruzeci și ceva de ani de efort susținut, cu o pensie de 1300 de lei.
Vreau să întreb două lucruri :
1 Oamenii care lucrează în învățământ și suportă toată viața resentimentele celor pe care i-au pus să învețe nu lucrează în condiții de stres? Trebuie să fie ținuți până la 65 de ani, când ajung ruine biologice și o iau razna, spre amuzamentul copiilor?
2. De ce nu li se dau și dascălilor pensii decente - n-am zis speciale, fiindcă nu te pui cu parlamentarii, cetățeni cu două capete, o sută de guri, cinci sute de funduri și o mie de mâini! -, fiindcă și ei lucrează în condiții deosebite?

P.S. Istoricul literar și poetul Stan V. Cristea, cărturar emblematic pentru meleagurile teleormănene, a citit micul text de mai sus și mi-a trimis un mesaj amar-înveselitor :
”Prin anii 1984-1986 am participat la un curs de perfecționare, ținut la Vatra Dornei. Într-o excursie de documentare etnografică, într-un sat de munte, un învățător pensionar ne-a povestit cum și-a ținut el școala cu copii mulți în clase. Se scula în fiecare noapte, după miezul nopții și pleca în sat, pe la casele celor tineri și în... putere, cărora le bătea în geam, până se convingea că s-au trezit. Nu lăsa să-i scape nicio casă la care ar fi trebuit să bată în geam. Bătrânul dascăl ne-a îndemnat apoi să tragem singuri concluzia de ce făcea el asta.
Dar mai sunt astăzi, în satele noastre, tineri cărora dascălii le-ar putea bate, după miezul nopții, în geamuri?”

De ce nu mai știm cine suntem?

    Împreună cu câțiva colegi, am avut o întâlnire cu părinții elevilor clasei a VIII-a, pentru a analiza rezultatele simulării la Evaluarea Națională. Printre altele, am vorbit despre abilitatea celor mici de a-și manipula părinții și de a distorsiona relația părinte-elev, cu scopul de a masca lipsa de interes pentru învățătură. De pildă, elevul spune acasă : ” Am răspuns foarte bine și ăla nu mi-a pus notă. Îmi pune numai când nu știu. Pe X îl favorizează toți profesorii, că e rudă cu Y și face meditații. Pe A, B și C,  îi protejează dirigintele. Fac și dreg, distrug mobilierul, iar el nu ia nicio măsură. Mie mi se reproșează orice se întâmplă în clasă, chiar dacă nu sunt vinovat. Sunt persecutat în fiecare zi.” Cum în România, pe fondul unei frustrări generale, toată lumea e cu ochii pe toată lumea, părintele pune botul la momeală și începe să-i înjure pe dascăli. Atât îi trebuie unui copil : e ca un permis de golănie. Face pe victima și scoate peri albi personalului didactic. Aveam cândva un elev cu figură angelică. Lipsea mult, dar când venea la școală se schimba totul. Băncile erau rupte, pereții căpătau pete de noroi etc. Înjura ca la ușa cortului, dărâma tablourile de pe pereți cu mătura și se comporta ca un bezmetic. Când tatăl său venea la școală, nu apucam să deschid gura, pentru că imediat începea să turuie și să-mi povestească prostiile făcute de colegii fiului său . Îl înjurau urât pe înger, îl maltratau, îl izolau, au vrut să dea foc sălii de clasă etc. De regulă, profesorul este de vină pentru tot ce se întâmplă negativ într-o școală.
   Pentru contrast, voi relata o întâmplare de pe vremea când dascălii erau respectați. Când eram elev, aveam un diriginte foarte exigent. Era absolvent de Școală Normală, dar funcționa ca profesor de română și de istorie.  Nu scria niciodată la tablă și ne învăța nițică gramatică, purtând veșnic un ciomag în mână. Trebuia să prinzi imperfectul, perfectul simplu, perfectul compus și mai mult ca perfectul din ce ne spunea el. O dădeai în bară, te căsăpea.  Te bătea ”până știai și tu ce știa și el”, după cum remarca un coleg de școală. Consideram că sunt completive directe toate subiectivele care aveau ca termen regent verbe reflexive impersonale. La literatură trebuia să știm exclusiv despre ce era vorba într-un text. Și așa mai departe. O stradă poartă acum numele său. ( Mai aveam încă o doamnă cu aceeași calificare și un domn care începuse facultatea : ei erau cadrele cu cele mai înalte studii din instituție.) Într-o zi, un vecin m-a întrebat cine mi-l predă pe Eminescu. I-am spus, iar el a avut o reacție care m-a pus pe gânduri două-trei săptămâni : ”Aaaa, cu ăla? Alăuia, al dracu', îi place femeili!” Mă duceam la școală și, la orele de gramatică și de literatură, îl priveam pierdut pe magistru și mă gândeam : ”Ăstuia îi plac femeile. Cum o fi să-ți placă femeile? Ce le-o face? Cum intră în vorbă cu ele?” ”Bă, tu dormi sau ce faci?”, se stropșea la mine eruditul. Povestea a durat până ce am întrebat-o pe mama cum e să-ți placă femeile. Ea mi-a tras două palme, mi-a spus că vecinul e un prost care nu știe ce vorbește și nedumeririle mele s-au risipit.
     Atitudinea părintelui față de școală este hotărâtoare în procesul educativ. Cert este că părinții nu au timp să se ocupe de propriii copii, iar aceștia își fac educația pe stradă, în pauze, pe tablete și pe net, fascinați fiind de modelul șmecherului ignorant. Consecința este că minorii nu mai au simțul eticului și au devenit amorali. Cei mai mulți mint, înșeală, manipulează, chiar fură - la profesorii exigenți copiază temele de la colegi, la celelalte discipline nu scriu deloc - și i-ar tăia felii pe profesori, dacă ar ști că asta îi scutește de învățat pentru o perioadă.
     Adieri care ne dau fiori vin și din alte direcții. Am văzut și am auzit minuni de necrezut.
     Un profesor de civilizație britanică, de la un important colegiu din București, i-a spus unei eleve că n-a auzit de Harper Lee. Fata îl întrebase dacă a citit Să ucizi o pasăre cântătoare! La același liceu, un alt mentor, om bătrân, trecut de vârsta pensionării, doctor în litere, le înghesuie pe fete în pereții holului/clasei și le sărută pe gură. Am cunoscut o ziaristă care nu știa să scrie decât cu majuscule și fără cratimă. Nici măcar vocea și talentul n-o recomandau. Un tânăr student, fala familiei sale, mi-a spus la o nuntă, în București, că nu citește nimic și că e mai bine să trăiești pe viu ceea ce ar putea să-ți povestească un scriitor. Degeaba am încercat să-i spun că cititul și viața sunt lucruri distincte. De ziua cărții, un băiat de cartier era revoltat la gândul că e nevoie să citească o carte. ” Să citesc? urla el. De ce să fiu obligat să citesc, când pot vedea filme și povești în imagini? Să ne întoarcem, cu cititul ăsta tâmpit, în jungla trecutului?” Pe an ce trece sunt tot mai uimit de ignoranța elevilor mei. În clasele terminale, ei n-au auzit de Rebreanu, Camil Petrescu și Marin Preda. Sunt convinși că Sorescu e fotbalist, iar Nichita Stănescu e o bătăușă pietroasă care apare la televizor. Pe vremuri, în clasa mea, doar repetenții nu știau nimic despre Geo Bogza și Mihail Sadoveanu. Aveam un aparat de radio amărât la care urmăream teatru radiofonic și emisiunile culturale. Ascultam cu evlavie cronicile lui Manolescu și eram îndrăgostit de Ștefan Iordache, Ion Caramitru, Emil Hossu, George Motoi  și mulți alții. În localitate funcționa o bibliotecă bine înzestrată - avea în jur de 35 ooo de volume, dar s-a risipit după Revoluție - și de acolo împrumutam săptămânal câteva cărți, reușind să-i citesc, din adolescență, pe Faulkner, Hemingway, Cehov, Gogol și Dostoievski. M-am abonat la România literară și Luceafărul din clasa a VII-a. Uneori mă apucă un dor cumplit de Gheorghe Suciu - Botează-mă cu pământ !- și de Marcel Constantin Runcanu - Sepia -, pe care i-am citit și care au murit de tineri.
      Dar poate că e mai bine să nu știm nimic. Miliardarii care circulă prin toată lumea abia bâiguie câteva enunțuri incoerente. ( Parlamentarii, oricât ar fi de proști, și-au creat niște stereotipuri lingvistice și dau din gură tâmpenii așa cum cum curge apa pe burlan, după cum bine scria Cehov.)
 Și noi, cei care suntem alfabetizați, ce facem? Tremurăm în fiecare an pentru rezultatele obținute de elevi la exmene - eșecul e al nostru, reușita e a lor! - și am ajuns să ne îmbolnăvim de nervi. Vom sfârși, probabil, la Bălăceanca. Analizăm, dezbatem, suntem criticați, directorii de școli sunt umiliți în ultimul hal, ne agităm și muncim ca robii, în timp ce pe unii dintre părinți și pe elevi îi doare-n cot de carte și de problemele pe care ar trebui să și le rezolve urgent. Prieten cu elevii cum sunt, l-am luat într-o zi deoparte pe un băiat și am încercat să-l conving să mai deschidă și el cărțile și caietele. Știți ce mi-a răspuns? ”Păi, dom' profesor, eu pot să intru la liceu și cu media 2. Așa că de ce să mă mai omor cu învățatul? Și mi-am ales liceul M, unde am auzit că dacă dai câte un porc sau o capră, nici nu e nevoie să treci pe acolo, că te trece clasa!”
      Am ajuns pe fundul prăpastiei, dar școlile sunt evaluate după munții de hârtii și de dosare pe care le produc. Nimeni nu întreabă ce nevoi au profesorii, cum pot fi ajutate colectivele didactice, cum putem atrage în sistem elemente de valoare, cum îi putem motiva pe elevi. N-ar trebui, în condițiile astea, să renunțăm la orele de curs, inutile și din ce în ce mai stresante, mai ales pentru profesorii de română și de matematică, pe umerii cărora se sprijină tot prestigiul lăcașurilor de învățământ? Și, fiindcă veni vorba, vreau să întreb și eu : de ce toată responsabilitatea trebuie să cadă pe amărâții de română și de matematică, de ce numai ei sunt evaluați permanent, prin examenele susținute de elevi, ca și cum ar fi plătiți dublu sau triplu în comparație cu colegii lor? De treizeci și cinci de ani, predau zilnic, la tablă, cu creta în mână și respirând tone de praf, câte șase ore - nu stau pe scaun decât în pauze -, iar a doua zi mă trezesc că n-a învățat nimeni nimic din ceea ce explicasem, scriind și spărgându-mi plămânii  atâta amar de timp. Și sunt, hai să lăsăm modestia la o parte, un profesor respectat de copii .De ce factorii de decizie mențin examenul la matematică pentru, de exemplu, liceele de muzică și de arte plastice? De ce se dă examen la literatură, dacă unii elevii vor să studieze matematica și fizica? Ne lămurim însă repede, când vedem subiectele propuse la Evaluarea Națională. Candidaților li se cere să demonstreze, pe cincisprezece rânduri, că o operă este roman și să-și exemplifice afirmațiile cu citate din textul analizat! Sunt obligați să explice un titlu - insipid, inexpresiv, lipsit de semnificații - pe treizeci de rânduri!  Am scris multe articole în care am analizat aceste subiecte catastrofal concepute, referindu-mă și la partea de gramatică, jalnică, dar nu mă pot împiedica să mai întreb o dată : ce calificare au băieții ăia care elaborează subiectele pentru probele de examen? Știu ăștia cu se mănâncă literatura și gramatica?
Vrusesem să fac o postare în care să explic de ce scriitorii români nu au cititori și uite la ce am ajuns! O voi face cu alt prilej, țintind cauzele strict literare ale eșecului de piață cu care se confruntă autorii români. În timp, cauzele lipsei de interes pentru lectură se vor reduce la una singură : românii vor fi o gloată de analfabeți blindați cu teancuri de diplome. Și atunci cine să te mai citească?
      Ion Cristoiu spunea recent că încearcă o vie emoție când vede o fată citind pe o bancă, în parc. E ca un miracol. Imaginea m-a tulburat și pe mine.

Oameni adevăraţi

       În adolescenţă şi în tinereţe am cunoscut oameni adevăraţi pe care îi port în suflet şi acum. Erau băieţi pe care îi numeam prietenii mei. Au fost fete cărora n-am meritat nici să le duc papucii la uşă. Nu vorbeau pe nimeni de rău. Se ajutau unii pe alţii în mod dezinteresat, fără tămbălău. Căutau şi găseau numai ce este frumos în felul de a fi al semenilor lor. Odată cu terminarea facultăţii am intrat într-o zonă deşertică din punct de vedere moral. Totuşi, altruiştii de odinioară au continuat să mă însoţească. Din momentul în care am publicat prima carte, am reînceput să cunosc oameni adevăraţi. Am redevenit bogat sufleteşte, simţind din nou căldura şi frumuseţea unor minţi omeneşti şi bucurându-mă de lumina unor gesturi frumoase.
         Într-un oraş teleormănean trăieşte un poet şi istoric literar care a dat culturii noastre opere fundamentale. Este o personalitate emblematică pentru noi, cei care ne ducem zilele în sudul auster al ţării. Lucrările sale sunt exhaustive, copleşitoare prin dimensiuni şi documentare ştiinţifică. Acest mare om monitorizează tot ce se scrie despre mine, mă ajută în variate împrejurări şi îmi poartă de grijă într-o lume literară veşnic surprinzătoare. Nu voi reuşi niciodată să-i fiu îndeajuns de recunoscător.
        Ceva mai aproape de localitatea mea vieţuieşte un profesor de matematică astral, acum pensionar. E o legendă vie, o somitate, unul dintre cei mai buni specialişti în domeniul său. E un bărbat care nu se laudă cu însuşirile sale, nu face caz de competenţa sa şi nu-i striveşte pe cei din jur cu evidenta lui superioritate profesională şi umană. Fratele meu mai mare, căci aşa îmi place să-l numesc, e un miracol de omenie şi pot depune mărturie că este un spirit elevat, conştient de înalta sa misiune pe Pământ.
        Respiră printre noi, într-o localitate intrată în istorie, un strălucit romancier şi critic literar care îşi sacrifică timpul pentru a citi cărţile confraţilor săi. Redactează aproape singur una dintre cele mai bune reviste literare din România şi pune pasiune şi un elan schillerian  în acţiunile sale culturale. Este atent la tot ce înseamnă valoare în literele româneşti şi scrie cu entuziasm nedisimulat despre tot ce îi place. Situat dincolo de micile interese de grup, el este sensibil la tot ce înseamnă valoare şi de aceea a devenit un barometru literar sigur, de neocolit. Ceea ce face se bazează pe un altruism greu de imaginat la alţi autori importanţi. E un nobil printre scriitori. În urmă cu puţin timp am făcut imprudenţa de a mărturisi ceva pe blogul meu. Peste câteva zile, când m-am întors de la şcoală, mă aştepta o surpriză de la prietenul meu pe care nu l-am văzut niciodată. Mi s-au umezit ochii. Solidaritatea există, oamenii mari sunt printre noi. Îţi mulţumesc că exişti, prietene ! Vă mulţumesc celor care ne faceţi să vedem viaţa ca pe un izvor de nesecată bucurie.
        Din momentul ăsta, faptele veninoase şi murdare nu mai există pentru mine.  Amin!

P.S. Dintre oamenii minunaţi pe care îi iubesc, am evocat trei, în ordinea în care i-am cunoscut. Mai sunt câţiva şi le va veni şi lor rândul. În prim-plan, un romancier din Zimnicea, publicat de Polirom, şi un profesor de română, poet, care îşi desfăşoară activitatea la câţiva kilometri de mine.

Exemplul Părintelui Arsenie Boca

        Suntem în Postul Crăciunului şi măcar acum oamenii ar trebui să fie toleranţi unii cu alţii, să alunge resentimentele, să se priveasdcă zilnic cu dragoste şi să-şi întindă mâinile. Pentru un creştin, acest lucru nu e opţional. Mă obsedează, de mai multă vreme, figura Părintelui Arsenie Boca, Sfântul Ardealului, preot, călugăr, duhovnic şi stareţ cu o personalitate copleşitoare şi unică în istoria Ortodoxiei. Despre Sfinţia Sa am citit lucruri uluitoare : în mod cert a făcut minuni şi ar merita sanctificat. Sau poate că a şi fost pus în rândul Sfinţilor, iar eu nu sunt informat. Cuvintele sunt prea sărace pentru a putea "prinde" ceva din strălucirea supracelestă a spiritului Părintelui Arsenie Boca. Iată cum începe aricolul din Wikipedia dedicat martirului :
             Arsenie Boca (n. 29 septembrie 1910, Vața de Sus, România - d. 28 noiembrie 1989, Mănăstirea Sinaia, Prahova), părinte ieromonah, teolog și artist plastic (muralist) român, a fost stareț la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbata de Sus și apoi la Mănăstirea Prislop, unde datorită personalității sale veneau mii și mii de credincioși, fapt pentru care a fost hărțuit de Securitate. A fost unul din martirii gulagului comunist, închis la Securitatea din Brașov, dus la Canal, închis la Jilava, București, Timișoara și la Oradea. A pictat biserica din Drăgănescu (la 25 Km de București). Arsenie Boca este considerat cel mai mare duhovnic roman al secolului XX. La mormântul său de la Mănastirea Prislop din Țara Hațegului, se perindă zilnic sute de pelerini.

          Mă gândeam că Părintele este cu noi tot timpul, ne vrea binele şi se roagă lui Dumnezeu pentru păcatele noastre, când am fost întrerupt brusc din meditaţie de o ştire dată la televizor. Într-un magazin bucureştean, un descreierat a scos pistolul şi l-a împuşcat pe un profesor universitar, pe nora acestuia şi pe încă un bărbat care încercase să aplaneze conflictul. Dascălul o rugase pe sora interlopului să stea la rând, aşa cum face lumea în asemea situaţii. Ce face tânăra aparţinătoare unui clan ? Îl sună pe fratele său cel viteaz, care vine, scoate puşcociul şi face prăpăd. Ştia el că nu-i va cere nimeni socoteală ! Cu toate că femeia împuşcată şi-a pierdut un ochi, autorităţile n-au luat măsura reţinerii, fiindcă teama de găşti neduse la biserică e mare. Şi atunci oamenii legii lungesc povestea şi o perpelesc până ce criminalul spală putina spre alte ţinuturi, unde sunt arme din belşug, infractori încercaţi şi multe, foarte multe ţinte vii.

           Există, în ţara asta, destui preoţi cu credinţă şi cu dragoste în inimă. Ei mediază între credincioşi şi Dumnezeu, când smerenia păcătoşilor păleşte. Se poartă frumos cu toată lumea, nu intră în conflicte lumeşti, nu se lasă ispitiţi de rău şi sunt adevărate exemple de bunătate şi moralitate. Unii mi-au fost elevi, iar pe alţii i-am pregătit pentru Seminarul Teologic. Am şi eu o contribuţie mică la frumoasa educaţie pe care oamenii lui Dumnezeu o arată. Creşte inima în părinţii lor când bătrânii văd cu cât respect îi tratează copiii lor pe enoriaşi.  Dar ce pot face preoţii şi profesorii într-un stat în care eşti o victimă sigură dacă ieşi pe stradă fără să ai o armă de apărare la tine? O furcă, o sabie, un pistol, o bagatelă de cuţit, acolo.

Un profesor de azi

            Am avut cultul prieteniei şi-l recunosc cumva la cei pe care îi întâlnesc. Mai mult, m-am bucurat de compania unor oameni ieşiţi din comun, unii dintre ei fiind indubitabil genii în meseria lor. Trecând prin diferite medii, am rămas surprins de radicalele deosebiri de atitudine pe care le prezentau amicii mei, cunoscuţi în momente diferite ale vieţii şi proveniţi din medii variate. Cu cât mediul este mai coborât din punct de vedere cultural, cu atât îţi găseşti mai puţini tovarăşi de idei, dar mai mulţi de pahar. Mult prea târziu mi-am dat seama că nu oricine poate avea prieteni adevăraţi şi că unei fiinţe omeneşti îi trebuie un anumit nivel de înţelegere a lumii, ca să nu resimtă ca pe o insultă succesele cunoscuţilor săi şi să nu inventarieze toate mizeriile care se spun despre ei, pentru a li le arunca apoi în faţă, la momente bine alese. E obligatoriu să aibă o mentalitate, aş zice, normală, pentru a nu simţi invidie sau nevoia de a fi rău cu semenii săi. Nu foarte mulţi oameni sunt capabili să priceapă că este loc pentru oricine sub soare şi că nu avem nimic de împărţit unii cu alţii, chiar dacă uneori nu ştim ce este respectul sau recunoştinţa, dintr-o lipsă cronică de educaţie. Culmea e că am întâlnit altruism şi toleranţă la cetăţeni care n-au deschis o carte în viaţa lor, dar nu le-am găsit deloc la cei care au citit două-trei volume într-o întreagă existenţă.
 Când îmi voi scrie memoriile, voi dedica un mare capitol relaţiilor mele cu maghiarii, oameni civilzaţi, fideli şi principiali.
            De mai mulţi ani, zeii mi-au făcut o mare favoare, lăsându-mă să mă bucur de prietenia unui om cu adevărat ieşit din comun. El este o legendă vie şi a fost până anul acesta profesor la o şcoală din oraşul V. Ştiu că, din punct de vedere profesional, omul este o somitate, unul dintre cei mai buni specialişti din ţară în domeniul său şi se bucură de aprecierile unanime ale colegilor, elevilor şi părinţilor acestora. Eu aş vrea să scriu însă două cuvinte despre omul care este cel despre care vorbesc. Îl cunoşteam din vedere, de decenii întregi, când era singura rază de lumină pentru dascălii care participau, în fiecare toamnă, la consfătuirile anuale ale belferilor din judeţ. Ţinea, în anii de cruntă ideologizare comunistă, nişte discursuri cu totul atipice, înţesate de idei subversive, de imagini uimitoare şi de o emoţie intelectuală care sfida toate recomandările venite din partea tovarăşilor de la partid. Vorbea măsurat, cu o anumită intonaţie şi totdeauna se făcea, în sală, o linişte desăvârşită. Mulţi ani am mers la întrunirile alea numai pentru a-l asculta pe el. Îl vedeam deseori prin oraşul V.  în timp ce-şi făcea plimbarea zilnică sau se ducea către slujbă. E un bărbat care nu se laudă, nu face caz de competenţa sa, nu-i striveşte pe cei din jur cu evidenta sa superioritate profesională şi umană. Are un comportament de om la locul lui, liniştit, educat, care n-a ridicat vreodată tonul la cineva, n-a jignit ş n-a vorbit pe nimeni de rău. Manierele sale impun un respect sincer din partea celorlalţi, iar prietenul meu se bucură de stima întregii comunităţi, de la primar până la cel mai nou elev al instituţiei în cadrul căreia a predat, mulţi ani, lecţii de neuitat.
               După revoluţie a fost ales de colegi director al şcolii în care lucra, dar lui i-a displăcut noua ipostază şi l-a lăsat pe fostul său şef, un mare mâncător de rahat, să se caţăre din nou în funcţia cu care se identificase. L-am cunoscut când, în cadrul Testării Naţionale,  am fost numit într-o comisie de evaluare. Fratele meu mai mare, căci aşa îmi place să-l numesc, e un miracol de omenie şi pot depune mărturie că este un spirit mult elevat, conştient de înalta sa misiune pe Pământ. De la el aflu, constant, lucruri extraordinar de interesante şi orice întâlnire cu prietenul meu este un prilej de uluitoare revelaţii. Dacă l-ar fi cunoscut, un alt amic, care deţine o funcţie de răspundere, şi-ar fi schimbat părerea îngrozitoare pe care o are despre cadrele didactice : " Învăţătorii şi profesorii sunt, în masă,  conflictuali, invidioşi şi lipsiţi de caracter. Tocmai ei, formatorii de caractere..."
                Deşi trăieşte într-un regim de maximă discreţie, toată lumea ştie că mintea lui e infinit mai preţioasă decât a mai marilor zilei,  luaţi la un loc, iar în vară, când el a ieşit la pensie, camarazii săi a resimţit retragerea sa ca pe o imensă pierdere. Le sugerez mai tinerilor mei colegi din învăţământ, necontaminaţi de vechile năravuri instalate în sistem, să-l cunoască pe prietenul meu. Vor avea aproape de ei un model adevărat, viu, care le-ar putea transmite nişte principii profesionale sănătoase, utile în tot ce au de făcut în cadrul şcolii şi în afara acesteia.

Despre educaţie şi câini fără dinţi

        Inteligenţa are limitele sale, dar treptele prostiei sunt infinite. Un ales local a propus să li se scoată câinilor dinţii. De ce să nu fie patrupedele tratate la fel ca ţăranii care refuzau să se înscrie în gospodăria agricolă ? Să li se smulgă ghearele, mustăţile, să fie bătuţi la tălpi, să fie puşi să-şi mănânce cozile etc. Cu ani în urmă, actorul Ion Caramitru vorbea, într-un interviu, despre un interlop sârb care pusese dantură de aur tuturor câinilor de pază pe care îi avea. Am înţeles, în sfârşit, că în problema maidanezilor se bat, pe bani grei, două tabere de hoţi, iar naivii prinşi în horă n-au habar de matrapazlâcurile celor care îşi umplu buzunarele. Cu Roşia Montană lucrurile sunt niţel mai complicate, dar sunt prezentate tot distorsionat, pentru a-i manipula pe poporeni.
        Până la urmă trebuie să recunoaştem că toate ni se trag de la lipsa educaţiei. N-avem nici cei şapte ani de acasă, nici cele şapte-opt secole de cultură şi tradiţie universitară. Inconştientul nostru ştie că suntem ultimii oameni şi n-avem pic de respect faţă de noi înşine. De aceea, la nivelul conştientului ,ne comportăm potrivit condiţiei moastre de neoameni, făcând lucruri incompatibile cu omenescul : scuipăm în mâna întinsă de semeni, ne bălăcărim valorile, ne batem joc de credinţa strămoşească, de părinţi şi de mentori, torturăm şi ucidem animale nevinovate, transformându-le în ţapii ispăşitori ai prostiei şi neputinţei noastre, dar mai ales ne închinăm unui demon a atotputernic care se numeşte ban. Necinstea, în dispreţul muncii prestate pe baze etice, s-a instituţionalizat : e deopotrivă un principiu moral şi economic. Am mai spus şi cu alt prilej :  manierele nu se deprind în cele câteva ore cât stă elevul la şcoală, ci sunt însuşite acasă, în sânul familiei. Caracterul tot acolo se făureşte. Cunoşteam cândva un croitor - i se spunea Zodiac - care îmi povestea cu emoţie despre obiceiul bătrânului său tată de a citi din Biblie, în fiecare seară, copiilor şi soţiei.  Înainte de fiecare masă familia rostea o rugăciune, iar după cină, băprbatul îşi trăgea odraslele şi nevasta lângă focul din vatră şi le citea, din Marea Carte, parabole şi întâmplări exemplare, cu valoare morală. Omul acela a murit, însă nu erau mulţi ca el. Avea orizont în gândire şi principii pe care îşi baza opiniile ferme. Şi nu-şi dădea cu părerea, ca prostul, despre lucruri care îi depăşeau puterea de înţelegere. Cum în zilele noastre familia se află în disoluţie, copilul îşi desăvârşeşte educaţia pe străzi, în cluburi, prin cârciumi şi, de foarte timpuriu, în bordeluri. Atitudinea noastră faţă de o problemă poate provoca învia morţii din morminte sau poate provoca dezastre.  Chiar şi trecutul, pe care suntem ispitiţi să-l plasăm într-o zonă mitică, este jalnic. În şcoală am avut parte de dascăli modeşti , dacă las la o parte cele două-trei excepţii. Niciunul dintre ei nu semăna cu Makarenko sau cu Pestalozzi. La ciclul gimnazial, cei mai mulţi magiştri erau suplinitori. Puţini aveau şapte clase, plus un liceu sau o Şcoală Normală de trei ani, echivalentă cu Liceul Pedagogic de astăzi. Ăştia însă erau şi fericiţii posesori ai unor atestate de profesori, iar puţinul pe care îl ştiau ni-l băgau în cap în întregime, folosindu-se de bâtă, nuia, palmă, pumn sau curea. Vorba unui prieten din tinereţe: " Cutare te bătea până ştiai şu tu ce ştia şi el ! " Era bătaie ca la balamuc, iar părinţii care aflau că progeniturile lor fuseseră torturate la şcoală le aplicau şi ei, celor mici, pedepse corporale, la domiciliu. ( Sigur că erau vremuri barbare, dar văd că azi s-a trecut în extrema opusă : a venit rândul belferilor să nu fie protejaţi şi să fie ţinta violenţei şcolarilor. ) Unii dintre mentorii de atunci au devenit nume de străzi şi îi mai aud şi acum pe foştii mei tovarăşi de clasă discutând cu admiraţie despre vremurile de odinioară.
- Bă, ce profesori buni am avut, bă ! Mai ţii minte cum ne bătea ? Aia şcoală, fratele meu, nu ca acuma !
         Într-adevăr, vemuri legendare. Îi las la o parte pe învăţătorii din Ardeal, adevăraţi luminatori ai neamului - ei îi citeau şi îi înţelegeau pe marii filosofi occidentali -, dar şi pe cei din Moldova, stăpâniţi de evlavia luminării oamenilor simpli. În Valahia însă, copiii îi duceau învăţătorului, la sfârşitul anului, măcar o găină, ca totul să fie în regulă. Cine nu dădea pasărea rămânea repetent. Mi-a spus-o unul, mi-au spus-o doi, mi-au zis-o mai mulţi dintre cei care au ajuns acum la o vârstă venerabilă.
        Îmi amintesc că am refuzat să mă mai duc la şcoală, în clasa I, ba chiar m-am îmbolnăvit o perioadă, de frica bătăilor administrate de doamna învăţătoare. Într-o zi, mamei i-a venit ideia salvatoare şi a început să-i ducă zilnic, dăscăliţei noastre, dulciuri pe care aceasta mi le dădea în pauzele dintre ore.
- Ia vino aici, mă, îmi spunea femeia de la catedră. Uite, fiindcă ai fost cuminte şi ai învăţat tot ce ţi-am dat, îţi dau bunătăţi. Dacă vii şi mâine la şcoală şi te comporţi la fel, îţi dau şi mai multe.
Scena s-a repetat de mai multe ori, până când colegul meu de bancă, privindu-mă posomorât, din uşă, cum ieşeam din sala de clasă cu braţele încărcate cu eugenii, bomboane şi spirale, a izbucnit  :
- Mie de ce nu-mi dă aia, mă, nimic, fire-ar căpăţâna ei a dracu să fie, că şi eu am învăţat şi am scris tot ?
Mai târziu, când eram prin clasa a V-a, un vecin m-a întrebat cu cine făceam limba română.
- Cu X, am zis eu, tremurând de frica zbirului care mă aştepta cu aracul, în fiecare zi, la poarta şcolii.
- Eeee, ăla e om al dracu', îi place femeile ! a râs curiosul. He, he, he, ascultă la mine, ţapul ăla bătrân aleargă toată ziua după muieri.
Trei-patru săptămâni n-am mai fost în stare să reţin nimic din ce-mi explica, la cursuri, bătrânul dascăl. Mă uitam fix la el şi mă gândeam : "Ăsta umblă după femei. Cum o fi să umbli toată ziua după femei ? Cu câte o fi având el de-a face ? Pe Z, vecina bălană şi nurlie, o fi tăbărât vreodată? Cum o fi fost ? I-o fi plăcut ? "
Văzându-mă aerian, satrapul s-a oprit într-un rând din expunere şi m-a întrebat : " Ăăăă...da' tu ce dracu' ai, mă ? Ăăăăă...eşti bolnav ? Ăăăăă...la ce te gândeşti ?"
Îl văzusem cu ochii mei cum, deşi boşorog, o pipăia febril, cerşindu-i nu ştiu ce componentă anatomică şi mormăind promisiuni fierbinţi, pe o tânără colegă care, e drept, îl provocase îndelung.
Când profesorul intra la oră ceva mai îmbujorat la faţă, auzeam din spate câte un coleg :
- Ăsta iar a dat un clei !
Erau timpuri când şcoala sta în picioare, perfect verticală, şi datorită atitudinii exemplare a părinţilor şi a guvernanţilor - aşa limitaţi cum erau ei ! - faţă de învăţământ.
Că, altminteri, oamenii erau plini de păcate şi pe-atunci.

P.S. Aceasta este postarea cu numărul o mie ! Îmi pare rău că n-am reuşit să scriu despre ceva care îmi place. În general, cei care întristează tastatura sau foaia de hârtie au două tendinţe diametral opuse. Unii vor să-şi afirme cu tot dinadinsul "spiritul critic", căutând nod în papură oricui şi găsind bube peste tot. Alţii preferă să ascundă mizeria sub preş şi, ruşinoşi, să vorbească în termeni eroici despre toţi neisprăviţii. În ceea ce mă priveşte, încerc să prezint în aşa fel lucrurile, încât adevărul să scoată discret capul, de după o uşă întredeschisă. Nu trec cu vederea niciun aspect care ţine de frumuseţea umană, dar prezint măgăriile numai până la limita suportabilului.

A început şcoala

Toamna nu are numai aroma fructelor coapte, ci şi izul inconfundabil al sălilor de clasă, cu podele proaspăt spălate şi cu bănci lustruite special pentru primirea noilor elevi. Profesorii, mereu alţii, se agită cu hârtiile în mână, părinţii îndreaptă grijulii ţinuta copiilor, cei mai mici par înspăimântaţi de toată tevatura.
Mai sunt elevi care vor să înveţe lucruri noi şi interesante.
Încă există părinţi care se interesează de viitorul celor mici.
Destui profesori par pasionaţi de ceea ce fac.
Autorităţile locale se îngrijesc de întreţinerea în bună condiţie a şcolilor. Dar nu peste tot, după cum ne arată emisiunile de ştiri.
Să ne agăţăm de elementele pe care le-am menţionat mai sus - şi care fac parte dintr-o motivaţie umană profundă - şi să depăşim dificultăţile de moment cu care se confruntă învăţământul românesc, dar care pot deveni veşnice.
Să le oferim tuturor oamenilor în devenire manuale noi, să-i încurajăm pe cei care iubesc cărţile şi să ne ridicăm deasupra intereselor strict personale.
Să dăm credit competenţei şi profesionalismului, ca să nu regretăm, peste decenii, timpul pierdut în jocuri lucrative mărunte.
Să punem şcoala la locul ei în sistemul nostru de valori, ca să avem un viitor.
Pentru toate aspectele menţionate mai sus e nevoie de o finanţare responsabilă, nu de o demolare permanentă, rebotezată reformă.
Până atunci îmi amintesc mereu că o profesoară, care a avut premianţi la Olimpiada de Limba şi Literatura Română, faţa naţională, a fost răsplătită cu...50 de lei.
Iar mulţi discipoli primesc cărţi vechi, rupte, pătate, pline de bacterii şi folosite până acum de şapte generaţii.  Să cred că ei nu vor şti niciodată ce înseamnă mirosul cărţilor noi care, pe vremuri, ne aşteptau rânduite pe bănci, în seturi ispititoare ? Şi cum să înveţi în şcoli care se dărâmă peste tine, deşi firmele de construcţii au încasat zeci de miliarde pentru reabilitarea clădirilor ?
Numai entuziasmul voluntarilor nu este suficient. Şi polonezii au ieşit cu cavaleria înaintea tancurilor germane, dar n-au făcut decât să devină nişte eroi sacrificaţi în numele onoarei.
Şi azi, ca şi altădată, eroismul de dragul eroismului nu ţine nici de cald, nici de foame şi este perdant în economie şi în domeniul cunoaşterii. Ideile în numele cărora se luptă mor odată cu altruiştii, iar paraziţii prosperă.
Până se vor prăbuşi şi ăştia în golul creat de propria bulimie.

Una dintre consecinţele reformei Miclea-Funeriu

În evaluarea activităţii unui profesor, întocmirea planificării, intrarea la clasă şi efectuarea orelor, adică activitatea centrală a unui dascăl, se notează cu trei puncte din totalul de o sută. Restul e gargară.
Pentru gradaţia de merit, aceeaşi activitate esenţială pentru elevi este cotată cu un punct.
Până la sfârşitul anului, în unitatea în care lucrez nu mai avem bani de salarii.
De ce ?
E simplu. Nu suntem salarizaţi după numărul de norme ( adică posturi ) didactice ci...după numărul de elevi. Cum sunt recompensaţi ciobanii zilieri pentru paza oilor ! Fiindcă în şcoala noastră avem clase normale, am isprăvit gologanii. Altora, care au clase mai multe, leii le prisosesc. Conform marilor reformatori Miclea şi Funeriu, finanţarea se face prin alocarea unei sume pe cap de elev. Dar paralele respective nu sunt utilizate în folosul copiilor, ci pentru asigurarea lefurilor celor care predau la clasă.
Estimp, vorba lui Mateiu, în unităţi economice falimentare se aruncă miliarde pe cap de...şef puturos, numit în hârtii manager.
Vede cineva vreo logică aici?
Nu e asta numai una dintre mizeriile specifice statului nostru haiducesc, care caută să smulgă cât mai mult din buzunarele truditorilor săi ?

P.S.  E la modă acum să scoţi capul, să storci lacrimi şi să strigi pentru eutanasierea câinilor. Aşa se câştigă popularitate, pe seama tragediei petrecute într-o familie. Toate jigodiile de politicieni urlă mai urât decât patrupedele turbate.
        Spre onoarea lor, câteva personalităţi - puţine, ce să mai vorbim -pe care le simpatizez  au un punct de vedere corect. O nefericită cu figură dubioasă tocmai îl ceartă, la televizor, pe ziaristul Felix Rache, care îi explică răbdător ceea ce apuneam şi eu : cine a ucis câini a omorât mai târziu oameni.

O propunere pentru Gigi Becali

          Am toată compasiunea pentru Gigi Becali, ca pentru orice om aflat în necaz. În acelaşi spirit al iubirii dezinteresate faţă de oamenii năpăstuiţi, milionarul este tratat de oamenii bisericii.  Becali îşi simte sufletul alinat şi poate înfrunta, ca şi mucenicii, cele mai mari chinuri.
Totuşi, el vrea să iasă afară din puşcărie. Îi e dragă libertatea, în care omoară câinii cu furca şi dă toată ziua interviuri, după cum are chef.
         Mă uit la profesorii pe care îi cunosc atât de bine. Săraci, supuşi unor umilinţe de neînchipuit, muncesc până la epuizare, într-un mediu deseori ostil, până la o târzie şi iluzorie pensie, pe un salariu de câteva sute de lei. N-au bani să-şi cumpere cărţi, nu-şi pot achita facturile, iar pantofii pe care îi poartă ajung, cu vremea, un fel de opinci tocite, spre râsul şi batjocura elevilor înstăriţi. În comunităţile ruşinii, părinţii mai vicleni îi trag în piept pe magiştri, neplătindu-le meditaţiile. Nu-mi pot imagina cum poate trăi un cadru didactic în oraş, unde totul se dă pe bani. La ţară, învăţătorul cultivă roşii şi ardei, având ce să mănânce o vară întreagă. Dar sapă, udă, stropeşte, trudeşte din greu, îmbunătăţindu-şi meniul cu câteva zarzăre date în pârg. Evident că nu mai are timp pentru citit. Dacă e scriitor, nici pentru scris.
           Dascălii sunt perfecţionaţi, adică purtaţi, pe banii lor, pe la tot felul de cursuri care n-au nicio implicaţie în calitatea actului didactic. Obosiţi, hărţuiţi, flămânzi. Şi li se cer performanţe. Dar chiar dacă le obţin, banii se duc la alţii. Am un amic, în alt judeţ, care mi-a spus că ia gradaţie de merit de când s-a înfiinţat aşa ceva, fiindcă are mai mereu un elev, doi, la faza judeţeană a olimpiadei de română. Cum asemenea premii aveam cu duiumul şi eu, ba chiar publicasem o culegere de teste şi comentarii pentru elevi, plus nenumărate articole de specialitate, mi-am făcut dosar pentru gradaţie. Cât credeţi că se dă pentru publicarea unui număr nelimitat de cărţi ? Un punct. Şi atunci m-am întrebat cum adună unii mii de puncte şi tone de acte doveditoare. E simplu, mi-a explicat cineva. Unii s-au specializat pe obţinerea acestor venituri. Se duc până la poarta unei şcoli, cer imediat adeverinţă că au fost acolo şi o bagă la dosar. Inventează activităţi, cu procese verbale şi alte marafeturi. Îşi trimit unii altora proiecte aberante şi le strâng ca şi când ar fi ale lor. În felul ăsta umplu, cu hârtiii de rahat, nenumărate bibliorafturi şi obţin mai multe puncte decât ar fi făcut-o Makarenko, Pestalozzi şi Piaget la un loc. Iar ăia care îşi văd de ore, aşa cum Raed Arafat se dedică meseriei, se uită cum ridică alţii gologanii.
- Spune-i şi tu inspectorului că sunt scriitor, i-am zis fostului director al şcolii, văzând că nu strâng puncte de nicio culoare.
Mă gândeam că poate mai contează şi asta pentru un om care ar trebui să fie apropiat de cărţi.
- Aoleu, a sărit directorul speriat, să nici nu pomeneşti aşa ceva, fiindcă prinde pică pe tine. Îi urăşte pe scriitori !
Evident că n-am obţinut gradaţia de merit. Directorul, care făcea politică şi al cărui partid era la putere, a avut câştig de cauză, chiar dacă nici nu se ostenise să-şi facă dosar. Îl încropise inspectorul de specialitatea în locul lui ! Nu numai că nu contează ce faci la cursuri, dar îţi poţi trage gradaţie de merit fără să-ţi efectuezi orele. Şi nu fac aluzie la cineva cunoscut.
Astăzi e zi de examen. Un moment important pentru viitorul copiilor. De viitorul ăsta sunt responsabili profesorii. Dar de mizeria în care trăiesc aceştia cine dă seamă ?
Nimeni, fireşte.
Doctorii, poliţiştii şi preoţii o duc cam la fel de rău. De aceea unii acceptă să facă şi alte lucruri pentru un ban. Li se anulează dimensiunea morală, prin înfometare.
Şi atunci vin cu o propunere. N-ar putea un intelectual să facă puşcărie în locul lui Becali, iar oierul să transfere, în contul unei Fundaţii a Năpăstuiţilor, câteva zeci de milioane de euro ?  Sau  să se prevadă, în noua Constituţie, că intelectualii trebuie să facă închisoare în locul milionarilor şi al politicienilor corupţi ?  Cărturarii ar avea timp berechet pentru scris, n-ar mai duce grija hranei, iar familiile lor ar fi la adăpost. Ideea, ca un nevinovat să ispăşească în locul păcătoşilor, chiar este în spirit creştin şi cred că situaţia ar conveni şi guvernanţilor. Ei ar fura, artiştii şi oamenii de ştiinţă - atât de incomozi ! - vor sta la răcoare, capodoperele vor înflori, invenţii nemaipomenite vor fi finanţate, săracii nu vor mai răbda de foame.
Să ne gândim la această propunere.

Ieşirea din apă sau cum se înţeleg oamenii între ei

*Ieşisem de curând profesor şi m-am întâlnit în autobuz cu un fost coleg de liceu, de la o clasă mai mică, tipul acela despre care nu te întrebi niciodată cum se numeşte sau de unde este, dar simţi nevoia să fii amabil cu el, datorită unei bunăvoinţe plină de modestie cu care te priveşte. Aş zice că înfăţişarea îi dădea suficientă identitate ca să nu-ţi baţi capul cu alte chestii legate de el. Era bond, slab şi înalt, cu un nas mare şi coroiat, pe care şi-l ţinea mai tot timpul înclinat cuviincios către pământ. Un personaj demn de Henry Lawson. Ţin minte că în liceu era îndrăgostit de o fată înamorată, atunci, de mine. Evident că, prost cum am fost totdeauna în materie de femei, m-am orientat greşit şi eram mort după altcineva, neavând ochi pentru blonda care era în stare să facă orice pentru năuca mea persoană. Cum ziceam, l-am revăzut pe amicul meu fără nume şi am început să pălăvrăgim în maşina plină de lume.
- Ce meserie ai ? m-a întrebat el înainte de a coborî, undeva prin Ciorogârla.
- Dascăl, i-am răspuns eu nepăsător, cu gândul la personajele lui Caragiale. M-am făcut dascăl.
- Ooo, a făcut el cu o dezamăgire fără margini. Ce dracu', bă ? Numa' dacăl ? Tocmai tu care...
Mă uitam la el, zâmbind. Când a ajuns pe scară, mi-a strigat, oarecum împăcat cu gândul :
- Lasă, că e bine şi dascăl ! O să te saturi de colaci.
Abia atunci mi-am dat seama ce înţelesese el din ce-i spusesem eu, dar n-am mai apucat să-i explic nimic. I-am făcut un ultim semn de salut,  prin geam, şi autovehiculul s-a pus în mişcare.
Nu l-am mai văzut niciodată şi nici nu mi-aş fi amintit de el, dacă azi nu dădeam peste volumul de debut al lui Ion Stratan, Ieşirea din apă.
* În gimnaziu am avut un profesor excepţional. Explica frumos, avea simţul umorului şi  o mentalitate mult superioară orizontului mărginit în care se învârteau cadrele didactice de atunci. Într-o vreme a fost şi directorul şcolii, dar a fost înlocuit din funcţie după câteva luni. Misterul rapidei sale detronări mi-a fost lămurit de matematicianul însuşi pe vremea când ajunsesem să-i fiu coleg.
- O dusesem pe doamna L. la inspectorat să-şi rezolve o problemă, mi-a povestit magistrul meu. ( Doamna L. era, de asemenea, o profesoareă de excepţie. Era o văduvă frumoasă şi distinsă.) Cred că inspectorii n-o trataseră cum trebuie şi o cam refuzaseră, fiindcă a ieşit de acolo plină  de năduf. " Lasă-mă, dracului, măi, O., mi s-a adresat ea, îndreptându-şi ţinuta şi privindu-şi, de sus, sânii frumoşi, lasă-mă dracului, că nu sunt, uită-te la mine, chiar de lepădat !" E, din asta eu am înţeles altceva... Şi m-am dus peste ea beat, pe la miezul nopţii, s-o... D-aia m-au dat ăia, pe urmă, afară...
* În 1981, Stratan publicase Ieşirea din apă, splendidul său volum de debut. Unul dintre cele mai frumoase poeme, Între două respiraţii ale perdelei, îmi era dedicat. Atunci toţi căminiştii de la Litere au gustat câte un deget de scotch oferit de Nino şi acela e reperul care mă face să spun că aproape tot whisky-ul de pe piaţa de azi este falsificat. La căminul fetelor - eram în Grozăveşti - îşi făcuse apariţia o nouă frumuseţe. Aflasem, întâmplător, că se numeşte Crenguţa C.  Uneori îmi plăcea să-i instig pe prietenii mei să săvârşească acte de mare cutezanţă, cu care mai târziu se făleau. ( Să nu se înţeleagă că făceam experienţe pe pielea lor : eram eu însumi autorul unor nebunii  de neimaginat. ) Uite, bătrâne, i-am zis lui Nino, asta chiar e de tine ! Ţi-ai scos volumul, eşti celebru, numai o minune ca blonda aia  îţi mai lipseşte. Fugi, bătrâne, că nu mă bagă aia în seamă şi mă fac de rahat, ce naiba ! a dat Nino înapoi. Bă, fleţ, mai eşti ! l-am întărâtat eu. Tu nu vezi că te urmăreşte cu coada ochiului ? Şi un orb ar vedea asta. Cred că ştie că eşti poet, pe cuvânt ! Uite, na, că te priveşte direct !
Până la urmă l-am convins şi a el a abordat-o când ea se pregătea să urce în blocul fetelor. Bătrâne, povestea Nino, mândru, m-am cam fâstâcit şi am fluierat-o ca un golan. Dar am reuşit ! Vezi ? îl încurajam eu. Îmi pare rău că n-am pariat cu tine că o vei agăţa.
A doua seară eram cu amicii, vorba neuitatului poet, în cantină, la o masă învecinată cu cea la care se aflau Nino şi proaspăta lui cucerire. Nino îşi intrase în mână şi povestea ceva, cu verva lui incomparabilă. La un moment dat l-am auzit întrbând-o pe fată :
- Ce, nu ştiai că am publicat un volum de poezii ?
- Ia te uită ! s-a mirat ironic-încântată fata.  Zău ? Şi cum se numeşte ?
- Ieşirea din apă.
În cantina din Grozăveşti era zgomot, vocile se acopereau unele pe altele, furculiţele se loveau în clinchete de farfurii, totul devenea confuz.
- Cum ? a întrebat îngerul blond din faţa lui Nino, trăgând dintr-o ţigară chinezească. Ieşirea la sapă ?
Involuntar am întors capul către ei şi l-am văzut pe Nino cum se face verde.
Mi-a trecut brusc foamea, aşa că m-am ridicat, mi-am dus tava cu resturi la banda rulantă şi am plecat repede de acolo.

P.S. 1.Cu trei-patru ani înainte, Alexandru Muşina o părăsise pe neaşteptate, într-o intersecţie din Bucureşti, pe o chipeşă tânără care îl confundase pe Matei Călinescu, autorul Vieţii şi opiniilor lui Zacharias Lichter, cu... G. Călinescu.
        2. Prin 1980, Nicolae Manolescu le-a arătat câtorva poeţi optzecişti - mi-a povestit Stratan - unul dintre primele volume de poezii semnate de Adrian Păunescu, tânăr, cu o dedicaţie către marele critic : "Incalificabilului Nicolae Manolescu...." Cum adică "incalificabilului" ? se mira autorul Lecturilor infidele. Ce-a vrut să spună ? Poate, opinez eu, a intenţionat să zică "incomparabilului"...

Solidaritate

În momentele dificile îţi dai seama câţi prieteni ai.
Iar eu am descoperit, cu mare bucurie, că am mulţi prieteni. Calculatorul meu a luat-o razna şi a fost suficient să cer ajutor cunoscuţilor, că mai mulţi tineri s-au grăbit să-mi sară în ajutor. Au fost mai întâi un inginer şi un profesor. Apoi şi-au manifestat solidaritatea ofiţeri de poliţie în devenire, jurişti, studenţi şi liceeni. Toţi, fără excepţie, mi-au fost elevi şi sunt mândru de ei. Mă simt, de asemenea, onorat că am reuşit să-i învăţ, cândva, câte ceva. Mai mult decât cei de vârsta mea, ei ştiu ce înseamnă solidaritatea. Sunt oameni educaţi, civilizaţi, trecuţi prin lume.
Meseria de profesor mi-a adus, până la urmă, ca şi cărţile publicate, mai mulţi fraţi întru spirit decât duşmani. Decisivă este însă calitatea celor cu care ne intersectăm.
Le mulţumesc tuturor, cu dragoste, şi îi asigur de toată preţuirea mea.

Ah, profesorii ăștia !

 Îmi aduc aminte că prin 1990, imediat după lovitura de stat, cineva a cerut proaspeților miniștri să stea și ei la cozile care se formau în fața magazinelor. „Sigur că vom sta ! Chia vă mulțumim că ați ridicat problema asta !” a strigat unul, cu o umilință scăldată în entuziasm. „Vom sta la toate cozile și vom prospera alături de popor !” Când vezi unde s-a ajuns acum, te simți rușinat că ești român. Tocmai am văzut o scenă la televizor în care un elev supradimensionat îi bătea cu pumnul în catalog unui profesor mititel și îi urla : „Bă, dacă îmi pui doi, te omor ! ” Spre lauda lui, profesorul, care îi ajungea elevului la brâu,  și-a păstrat calmul și a încercat să treacă nota în catalog. Ți-ai găsit ! Învățăcelul a răsturnat catedra, pentru a nu-i permite amărâtului magistru să-și facă meseria. Cum la noi datul cu părerea este principalul sport național, invitații din platoul unei televiziuni au început să trăncăne. Și ce credeți că a spus o nulitate arătând a doamnă ? Că de vină este profesorul, „fiindcă pare prea tolerant ” ! Nimic de comentat. Sunt sigur că toți tinerii intelectuali de valoare, care studiază la Universitate, vor da năvală în învățământ, să se angajeze pe câteva sute de lei, pentru răbda de foame, a umbla în haine de cerșetori și a fi înjurați sau bătuți de frumoșii care au nevoie de învățătură cum am eu de apă în pantofi.
Cu câțiva ani în urmă, bănuind că vor rămâne veșnic la putere, guvernanții de atunci au dat, în absența oricărui dialog social,  o Lege a Învățământului care aservește școala puterii politice. De altfel nu este singura „reformă” dementă a foștilor răsfățați ai soartei. Dar toate ideile crețe promovate atunci s-au întors împotriva autorilor lor : „Cine ridică sabia... ”
Să vedem cum vor inova, acum, domeniul amintit noii ocupanți ai fotoliilor de miniștri și de parlamentari. Sau e valabilă și zicala potrivit căreia „nu-i pentru cine se pregătește, ci pentru cine se nimerește ”?
La o adică, numai nenorociții ăștia de profesori sunt de vină. Ar trebui să desființăm meseria lor - cine are nevoie de boșorogi care să ne bată la cap cu tâmpeniile lor ? -, iar școlile să fie transformate în cluburi, unde putem intra înarmați, ca în vechile Saloon-uri americane.
Păi, e libertate sau nu ?

Profesorii vor fi gardieni şi paravane în faţa cuţitelor

Un elev a fost înjunghiat în apropierea unei şcoli.
Ce măsură vor lua factorii de decizie ?
Simplu, profesorii vor fi obligaţi, pentru salariul de mizerie pe care îl primesc, să-i ducă de mână pe elevi până acasă !
Suntem oare sănătoşi la dovleac ? Ce i-ar împiedica pe derbedei să-şi împlânte şuriile în osânza îmbătrânită a dascălilor, care nu au pistoale sau săbii la purtător, pentru a-şi apăra pielea ?
Nimic, dar ce contează câţiva belferi morţi, acolo ?
Păi, într-un minister condus, de zeci de ani, de nişte cretini, te aştepţi la orice. Inclusiv la desfiinţarea şcolilor. De fapt, acestea nici nu mai sunt ceea ce se pretinde că sunt. N-au cum să mai fie.

P:S. Liberalii se becalizară, iar Becali deveni principalul stâlp al liberalismului. Contra unor sume frumoase, fireşte. Ce să mai zici, când tradiţionalul partid, băgat prima dată în hazna de Radu Câmpeanu, a ajuns să fie condus de un lătrău leneş şi de un fost epigramist ? Adevărul adevărat este că lui Crin i-au crescut acţiunile şi el a devenit un nume în politica dâmboviţeană când Octavian Paler a spus despre el că este " un exemplu de gândire vie ". Până atunci a fost un nimeni în politică.

Profesor de română ( text preluat de pe blogul scriitorului Horia Gârbea )

Am citit într-un ziar sau pe un sit dintre cele care mă onorează cu atenția lor - fără a deschide însă wikipedia sau vreo istorie a literaturii române ca să-mi afle modesta bibliografie – că nu aș fi scriitor, ci „doar” un profesor de română. Din păcate nu, nu sînt! Regret că nu sînt. Încerc să fiu „profesor de română”, cît mai bun, pentru fiul meu.
M-a întristat foarte rău nu negarea calității mele, discutabile chiar după 27 de volume de literatură, de scriitor, ci deriziunea manifestată față de un „profesor de română”. Ce poate fi mai frumos și mai onorant decît să ai meseria de „profesor de română” (sau de orice altă limbă maternă elevilor tăi)? Ce e rău sau măcar derizoriu în asta? Profesori „de română” au fost Maiorescu, Creangă, Ibrăileanu, E. Lovinescu, G. Călinescu. Au făcut ei ceva rău țării și limbii lor? Au adus oare vreun prejudiciu patriei?
Cel mai mult mi-aș fi dorit, în locul ingineriei care are și latura ei pasionantă, să studiez filologia și să ajung... profesor de română. Dacă am ajuns să predau, în locul limbii, statică și beton armat, n-a fost numai vina mea. Oricum, am încercat, în paralel, să învăț bine limba română și s-o folosesc cît mai bine. Mi se pare că o gravă deficiență a societății noastre este manevrarea inadecvată a limbii de la monstruoasa „limbă de lemn” la traducerile calchiate și „romgleza” curentă. De aceea, pentru civilizația noastră, rolul profesorului de română este extrem de însemnat.
Dacă s-ar putea, aș forma și plăti cu totul „discriminatoriu” profesorii, locul cel mai de sus în grilă fiind al celor de română. În primul rînd ca să nu plece din „sistem”, să se poată perfecționa și să-i învețe pe ceilalți. Cu tot aerul său cam teatral și populist, regretatul G. Pruteanu era o prezență necesară și care s-ar cuveni înlocuită.
A vorbi limba maternă cu înaltă performanță e un act de patriotism nu mai mare dar nici mai mic decît a performa sub drapel, cu pușca-n mînă, pe vreun teatru de operațiuni militare. În ceea ce mă privește, pot să spun că îi admir pe „profesorii de română”. Cînd am început să traduc Shakespeare (după ce tradusesem alte, multe, piese ale altor autori) am simțit că fac un salt însemnat în utilizarea limbii noastre. Problemele ridicate de un mare autor sînt cu totul altele și presupun nu doar competență ci, dacă se poate, eminență în folosirea limbii române. E ca și cum ai fi jucat tenis cu adversari medii spre buni și te întîlnești cu numărul unu mondial.
Ca să nu mai lungesc vorba (concizia e și ea o calitate a vorbitorului performant) spun în concluzie: lăudat fie profesorul de română și să ne întristăm o clipă pentru cei care-l consideră derizoriu. Tare mă tem că nu vor vedea raiul niciodată.
                                                                               Horia Gârbea

P.S. Trec prin momente neplăcute şi nu sunt în cea mai bună dispoziţie de scris. Când îmi voi rezolva problemele, voi adăuga şi eu câteva idei la articolul lui Horia Gârbea. Deocamdată amintesc faptul că o profesoară de română - care a avut elevi premiaţi la Olimpiada de Limba şi Literatura Română, faza naţională - a fost recompensată de un cunoscut om politic, pe scenă şi în faţa unui numeros public, cu... 50 de lei.

Decât profesor... ( un articol postat de Florin Moldovan pe Facebook )

"De 5 ani încoace am fost profesor de română la 7 școli din oraș și de la țară. De 5 ani încoace mă gândesc să mă las. Am fost ca acei fumători înrăiți, car...e știu că țigara îi distruge, îi îmbolnăvește, dar, cu toate că sunt conștienți că le face rău, continuă să fumeze și să găsească o oarecare plăcere maladivă în asta.
După o facultate de Litere de 4 ani, cu peste 10 examene pe sesiune, după o licență pe Nichita Stănescu și un master în lingvistică încheiat cu o disertație pe poetică lingvistică aplicată pe opera aceluiași mare scriitor, după cursuri de didactică în care am fost învățat cum să predau doar unei clase ideale, m-am trezit la o catedră cu un catalog în mână, în fața unor elevi ce credeau că Nichita e o femeie care face circ la tv și că eu sunt un clovn care trebuie să îi distreze pe ei, de care ei trebuie să se distreze în circul din clasă.
Profesorul de astăzi nu mai are absolut niciun statut. Elevii știu cu cât e remunerat cel de la catedră. Unii mi-au spus în față că ei pentru un asemenea salariu derizoriu nu s-ar da jos din pat să vină măcar până la școală… ,,ce să mai și predea la toți nebunii…!”. Și de aici cred că pleacă totul. Dacă stăm să ne gândim, care sunt profesiile ce oferă practicantului un statut social de rang înalt, care te fac să fii bine văzut și respectat? Cele bine plătite. Cu cât o meserie oferă un câștig bănesc mai mare, cu atât sporește și respectul de care se bucură titularul ei. Profesorii câștigă puțin, fapt bine cunoscut, ceea ce le conferă și puțin respect. Puținul respect din partea societății se traduce prin ignorarea lor temeinică și sistematică atunci când vine vorba de orice. Puținul respect din partea superiorilor ierarhici, prin desconsiderare. (Au fost directoare care mi-au spus în prima zi de școală că dacă nu îmi convine salariul din învățământ să mă duc repede, că angajează barman în barul de la colț, nu cumva să pierd postul!) Puținul respect de care se ,,bucură” profesorii din partea elevilor se traduce de multe ori prin batjocură, zeflemisire, miștocăreală, atacuri verbale și – uneori – fizice. Elevul de mijloc din ziua de azi (nu vorbesc despre puținii elevi care au bun-simț și vin la școală pentru ca să învețe), elevul mediu, de rând, nu olimpicul, premiantul sau ,,tocilarul”, vine la școală ca la film. Mănâncă popcorn, scuipă semințe și se așteaptă să se distreze copios de prestația fraierul de la catedră, care e pus acolo pentru deliciul publicului școlar. Ei îi observă actorului-profesor de ,,stand up comedy” orice fel de ,,defect”, pe care îl caricaturizează apoi în tușe groase și lipsite de bun simț, câteodată pe la spate, alteori pe față, spre încântarea profesorului ce trebuie să înghită în sec și să se facă că nu aude și nu vede. Fiindcă, dacă se enervează, audiența se bucură și-și dă silința de a-l scoate din minți, pentru sporirea distracției minților luminate din bănci. Dacă le întoarce vorba batjocoritoare, profesorul este acuzat imediat de jignirea elevului și e sancționat aspru. Dacă raportează mai departe, la diriginte sau director, incidentele sau injuriile, riscă inspecții doveditoare și sancțiuni ulterioare. Fiindcă de tot ce se întâmplă într-o școală, întotdeauna, profesorul este de vină! Dacă elevul nu vine la școală, profesorul este de vină, nu a făcut ora destul de atractivă pentru a-l determina pe bietul elev să se trezească dimineața și să ia drumul școlii. Așadar, profesorul riscă sancțiuni. Dacă elevul vine la școală dar nu învață, din nou vina profesorului, că nu îl determină prin măsuri ,,specifice” să învețe, că nu își impune voința, că nu a predat cum trebuie, ș.a.m.d. Din nou, posibile sancțiuni! Dacă elevul vine la școală și înjură profesorul, își bate colegii, scuipă, distruge, urlă în oră și face ca toți dracii, din nou, e vina profesorului că nu știe să se impună, să controleze clasa. Sancțiuni din nou, sancțiuni! Dacă elevul de la țară plonjează nevinovat în haznaua din curte, profesorul este vinovat, dacă îl doare măseaua sau capul, dacă în curtea școlii e soare sau plouă, dacă e zi sau e noapte, dacă găinile vecine curții școlii cotcodăcesc prea tare sau nu se ouă, profesorul e vinovat și trebuie neapărat sancționat!
În învățământul românesc elevul are numai drepturi, iar profesorul numai obligații. Și, cum nu îți poți duce la bună îndeplinire obligațiile fără a te bucura de anumite drepturi care să îți faciliteze exercitarea îndatoririlor, rezultă că elevii au numai drepturi iar profesorii numai vinovățiile de a nu-și putea îndeplini exemplar obligațiile. Am întrebat la un moment dat o doamnă directoare, dacă elevii au atâtea drepturi, inclusiv dreptul de a ne insulta fără a fi exmatriculați (fiindcă nu mai e permisă exmatricularea, sunt obligatorii 10 clase), dreptul de a trece clasa fără să învețe nimic (fiindcă elevul e trecut pe bază de ochi frumoși pentru a nu se descompleta efectivele claselor, și așa reduse), și toate drepturi imaginabile și inimaginabile, cu bun-simț sau lipsite de orice fel de măsură și bun-simț, atunci, totuși, noi, ca profesori, ce drepturi avem? Și răspunsul a fost sec: ,,Voi aveți dreptul de a vă face treaba exemplar, Florine!” Ei bine, pe salariul în miniatură pe care mi-l scuipă pe card școala românească lună de lună, eu renunț a-mi mai exercita acest drept!
Unui profesor i se cere să dea din el totul, pe lângă cele 4-5 ore de la școală se cer nenumărate ore din zi și din noapte de pregătire temeinică a lecțiilor, a evaluărilor, pentru corectarea lucrărilor și întocmirea vastelor și marilor consumatoare de timp maculaturi școlare, planuri de lecții, planificări anuale, semestriale, calendaristice, pe unități de învățare, pe lună și pe soare. Cadrul didactic trebuie să fie zilnic actor pe o scenă, să ofere o prestație în același timp și doctă și atractivă, iar la finalul spectacolului, primește de la spectatori, nu aplauze și ovații, ci priviri arogante și sfidătoare, aplauzele pot fi înlocuite cu bătăi de pumni în bancă iar ovațiile cu înjurături de mamă. Când ajungi acasă, după câteva ore de școală, tumultul clasei îți mai răsună încă câteva ore în urechea minții. Te culci epuizat și auzi reverberate în somn larma și invectivele de peste zi.
 Și pentru toate acestea, primești 7-800 de lei pe card și o postură socială ingrată de profesor, pentru care doar cei mai în vârstă, trecuți prin școala comunistă, te mai respectă, restul, mai tineri, te consideră doar un pierde-vară, ce lucrează 18 ore pe săptămâna, iar vara freacă menta, un incapabil ce altceva mai bun nu poate să facă în viață, decât să se dea profesor!
Ei bine, eu pot mai mult de-atât! Refuz să îmi mai irosesc gândirea și talentul cu oameni care nu au nevoie și nu știu să aprecieze munca și eforturile mele de a le lumina mintea! Mâine e examen de titularizare. De 5 ani, în fiecare an mă gândesc să mă las și de fiecare dată continui. De data asta însă nu voi mai merge. Să predea la clasă Boc și Băsescu pe salariile neînsemnate – 25%! Să predea toți miniștrii învățământului postdecembriști, care au distrus acest sistem! Să predea ei după proasta programă ,,care este”, după proastele manuale alternative ,,care nu este”, după legea și regulamentele din învățământ ,,care este tâmpite”, motiv pentru care școala românească scoate – și oameni deștepți, de obicei autodidacți, dar și mulți tâmpiți!
Refuz să mai duc în spate neplătit sistemul public de învățământ, să fac muncă voluntară la școală în folosul unei comunități care nu-i vede folosul și însemnătatea. Învățământul românesc e un sistem ruinat ce scoate minți ruinate… sau tâmpite (după cum spunea ,,intelectualul” nostru președinte ce tocmai a primit un vot de blam de la 7 milioane și-un pic de români). Dar adevărații tâmpiți nu sunt cei scoși de școală, ci aceia care generează sistemul, adevărații tâmpiți sunt cei de la vârf! Peștele de la cap se-mpute iar eu m-am săturat să lucrez într-un pește împuțit! Decât profesor, mai bine…nu! "