Când reuşea să scrie, Marin Preda era fericit. Când nu, era morocănos, inabordabil. Este evident că există la el o bucurie specifică, procurată de actul de a scrie. Uneori o face greoi, butucănos - din topor, cum zicea Constanţa Buzea -, împiedicat, dar e mereu savuros, interesant. Cititorul nu-şi mai pune problema că romancierul scrie dialectal, ca, în alte registre, Creangă ori Caragiale. Citim cu plăcere textele lui Preda, chiar atunci când naratorul se apucă să facă gazetărie peste capul personajelor - Delirul -, construcţia este inabilă - Marele singuratic -, sau tipul de proză practicat nu este potrivit cu mediul social evocat, cum se întâmplă în Intrusul, dar mai ales în Risipitorii. Ca şi Caragiale, Preda scrie pentru a fi citit de oameni care consideră literatura o formă de viaţă, nu un meşteşug ce ţinteşte aprecierea specialiştilor. E un anticalofil convins, dar cu un stil inconfundabil. Nu fantezia epică e partitura sa, ci faptele care revelă adevărul. Capodopere absolute rămân, pentru mine, Moromeţii I şi câteva povestiri din Întâlnirea din Pământuri. Cărţi bune sau foarte bune îmi par Imposibila întoarcere, Viaţa ca o pradă şi Cel mai iubit dintre pământeni.
Printre volumele care stau permanent pe biroul meu
se află Imposibila întoarcere. Preda nu este un cap teoretic.
Totuşi, răspunsurile pe care el le dă unor întrebări sunt, dincolo de
stângăcia-i seducătoare, cu efecte transfiguratoare, de o expresivitate unică.
El găseşte cele mai potrivite construcţii, punând, în variate împrejurări,
degetul pe rană. Instinctul îi spune că, pentru a rezolva corect o problemă,
trebuie să o definim cum trebuie. Iar el reuşeşte să facă asta în mod
memorabil : imposibila întoarcere, spiritul primar agresiv, obsedantul
deceniu, compromisul cu ideile.
Dar altceva voiam să arăt. Preda are o ingenuitate
specifică în a aborda situaţiile epice. Protagonistul său este, ca şi autorul,
"năuc", fără o aderenţă vizibilă la realitate. Personajul şi naratorul
- uneori cei doi se confundă - trăiesc o permanentă uimire în faţa miracolului
reprezentat de viaţă ori de literatură. Omul Preda se minuna că femeile au
cercei şi pantofi cu tocuri înalte, lui Ştefan Paul, din Delirul, i
se pare neverosimil ca o fată să poarte chiloţi.
La un singur prozator român mai întâlnim o asemenea
candoare, dar acela este total diferit, ca imaginar epic, de teleormănean. E
vorba de Mircea Eliade. Şi autorul Nopţii de sânziene scrie cu
delicii, explorând enigmele existenţei, în compania personajelor sale. Dar în
timp ce Preda este prins iremediabil de vocile unei realităţi tiranice, Eliade
vede semne misterioase şi inventează alte lumi, călăuzindu-ne,
pe nesimţite, într-acolo.
P.S. Fac o precizare pentru cei care urmăresc ce scriu. Aici pun foarte rar texte. M-am mutat pe Facebook, unde postez zilnic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu