Octavian Soviany despre Casa noastră cea de toate zilele

 

Octavian Soviany

 

Moartea poveştilor

 

Șerban TOMȘA, Casa noastră cea de toate zilele, Editura Tracus Arte, 2019, 268 p.

Interesul de care s-a bucurat recentul volum memorialistic Amintirile unui optzecist întîrziat a atras atenția asupra unui prozator de excepție, dar ignorat de pontifii criticii de întîmpinare. Deși romanul său Ghețarul a primit în 2010 Premiul pentru proză al Asociației Scriitorilor din București, despre Șerban Tomșa s-a scris puțin: au scris mai ales tinerii, a căror judecată este mai puțin tributară „canoanelor“ stabilite cu decenii în urmă de autoritățile criticii de atunci, dar autorul este încă departe de recunoașterea ce i s-ar cuveni. Aflat la distanță (la propriu și la figurat) de cercurile bucureștene care împart gloriile literare, Șerban Tomșa este mai cunoscut, probabil, pe rețelele de socializare decît în pestrița și tumultuoasa lume a literaților, cu clișeele ei estetice și cu prejudecățile ei.

După ce am scris acum cîteva numere despre Amintirile unui optzecist întîrziat, de data aceasta mă voi opri asupra celui mai recent dintre romanele scriitorului, Casa noastră cea de toate zilele (Editura Tracus Arte, 2019). Cartea este istoria unei așezări rurale, Poienile Roșii, care, după ce a cunoscut zilele sale de abundență și glorie (fiind situată în apropierea unei schele petroliere dezafectate după 1990), a fost părăsită progresiv în deceniile post-decembriste și își trăiește ultimele zile de agonie. „Cîrciuma e templul omului de toată mîna. D-aia n-a mai rămas nici o instituție în sat, dar cîrciuma dăinuie. Au plecat întîi tinerii. Au dispărut  școala, dispensarul și primăria. Farmacia s-a mutat în satul vecin, Poenari. […] Peste cincizeci de ani, cîmpia asta va fi terenul de vînătoare al vreunui străin bogat.“ Satul e locuit în principal de bătrîni (cîrciumarul Mexicanu, poștașul Alucutare, învățătorul Vînătoru, profesorul Sîrbu, croitorul Veliman, un veteran de război poreclit Generalul Averescu, fiecare cu poveștile lui), adolescenți (Lenin cel Mare, Lenin cel Mic, Stalin, Petre a lu’ Picu), șomeri (Bibiloi, Cofet), cărora li se adaugă Roza, o fostă și actuală profesionistă a amorului. Locul lor predilect de adunare este cimitirul, unde viii, cu mințile întunecate de alcool, au aerul unor „suflete moarte“ care nu se mai deosebesc prin nimic de morții adevărați. Învățătorul Vînătoru își amintește: „Înfloriseră salcîmii și ne adunam în fiecare dimineață în cimitir să vedem ce mai e de făcut. E liniște și te poți gîndi la ale tale. Își ia fiecare mîncare dă acasă și vine să mănînce acolo în tihnă. Punem ștergare pe jos și întindem felii de mămăligă, brînză, ceapă, ouă, slănină, cîte un clondir cu țuică și vin. Se aud clefăiturile moi, ale gurilor fără gingii, mestecînd încet, măsurînd timpul. Cînd unul termină, ridică ochii și, sătul, începe să trăncăne:  – Iote, bă, pe Mîrtac! Bă, Mîrtac, parcă tu erai mort, mă ce faci p’aci? Cel strigat se preface că n-aude. Celălalt continuă. – E Apocalipsa, bă, de s-au amestecat viii cu morții?“.

Această comunitate are propriul ei mit de întemeiere și propriile sale legende, iar uneori, după rețeta realismului magic, granița dintre real și fantastic e abolită, realitatea de zi cu zi și povestea se amestecă, și nu se mai pot distinge una de cealaltă. Bătrînul Mîrtac este urmașul unuia dintre întemeietori, căruia îi moștenește puterile magice. „Cu multe veacuri în urmă, locul sfințit de Moșu, vraci retras din sat, ce-și petrecea timpul adunînd ierburi de leac, se ruga neîncetat. […] Era nu numai ciobanul obștii, nu numai Vraciul, ci și prietenul lupilor, care-l ajutau să simtă primejdiile și să le anunțe satului. Dacă vreun copil din sat era posedat de duhuri rele, era adus la el. Sta la Moșu cîteva zile, singur sau cu tatăl său, și pleca vindecat.“ Prin pădurile din împrejurimi bîntuie de mai bine de un secol banditul Cearleston sau fantoma acestuia. Despre uriașul Boris, un cărămidar care are aproape trei metri, știe răspunsurile la toate întrebările și e mereu însoțit de femeia lui, Frumoasa, care îi vine pînă la brîu, e greu de spus dacă există în realitate, e o plăsmuire a imaginarului colectiv sau, pur și simplu, produsul unei halucinații etilice. Miturile și legendele aparțin însă iremediabil trecutului; umanitatea evocată de scriitor a devenit (cu foarte puține excepții) una robită în totalitate instinctelor, preocupată exclusiv de agoniseală, băutură și sex. Cei posedați de patima agoniselii (în frunte cu Socotitoru) au devenit noii stăpîni ai satului, pe care îl exploatează la sînge, dar vor plăti în final cu viața pentru păcatele lor, ceilalți se complac într-o eternă stare de ebrietate, înviorată de partide de sex cînd și cu cine se nimerește. Într-o asemenea lume, în care bărbații sînt judecați după tăria și mărimea organului generator, un complexat sexual ca Ștefan Craiu, moștenitorul boierului de dinainte de comunism, nu-și găsește locul și își lasă moșia și conacul pe mîinile fratelui său, care, la rîndul lui, o va vinde Socotitorului.

Înainte de toate însă, umanitatea degenerată din paginile romanului și-a pierdut capacitatea de a fabula (și aici trebuie căutată, dincolo de sarabanda personajelor pitorești, partea cea mai originală a cărții lui Șerban Tomșa), astfel încît a devenit incapabilă să-și spună povestea, posedă numai crîmpeie ale acesteia, care nu se juxtapun însă perfect, apar mereu între ele fante și crăpături care fac ca narațiunea să fie permanent parazitată și anevoie de reunit într-un întreg. Prin urmare, Șerban Tomșa își compune cartea după principiul fragmentarismului, sub forma unor monologuri care, atribuite diverselor personaje, oferă o pluralitate de perspective; acestea n-au însă rolul (așa cum se întîmplă de obicei) de a face povestea mai adevărată, ci dimpotrivă, de a o relativiza, de a o pune sub semnul îndoielii și, în cele din urmă, de a face să se alcătuiască și să se dezalcătuiască la nesfîrșit. Iar naratorii din Casa noastră cea de toate zilele sînt alcătuiți din aceeași plămadă cu învățătorul Fărîmă al lui Mircea Eliade (Pe strada Mîntuleasa), care a pierdut memoria sacrului și nu mai poate reconstitui decît secvențe disparate ale trecutului, cărora însă nu le mai cunoaște semnificația.

Casa roșie, casa neterminată despre care se vorbește în paginile romanului lui Șerban Tomșa și în care personajele visează să se adăpostească, este cartea însăși, la care fiecare segment narativ adaugă încă o cărămidă, dar fără a o isprăvi vreodată, iar Lenin cel Mic (adolescentul care pare destinat să o pună pe hîrtie) e îndoielnic că o va duce la bun sfîrșit. În acest roman, unul dintre cele mai bune romane românești din ultimii ani, nu moare numai o lume, ci mor și poveștile ei. Ar fi o naivitate să credem că autorul vrea să se oprească doar la un aspect al realităților românești de după 1990: de fapt, cartea vorbește despre condiția omului contemporan, prea ancorat în realul mărunt al vieții de zi cu zi pentru a-și exercita capacitatea de fabulație, care, ca orice organ neîntrebuințat, sfîrșește prin a se atrofia. Oare lumea viitorului o să fie o lume fără povești?

          https://www.observatorcultural.ro/articol/moartea-povestilor/?fbclid=IwAR1mGOqeEAumCG5g8Jy-lNkuFdjZyH-_SfAwJY9YQhWv2sX1R8890f_OaqE 

 

Octavian Soviany : Şerban Tomşa - memorialist. O cronică la volumul Amintirile unui optzecist întârziat

 

Destinul literar al lui Șerban Tomșa (pseudonimul lui Ion Șerban) a avut o traiectorie mai puțin obișnuită. Născut în 1956, aparținînd, așadar, din punct de vedere cronologic grupului optzecist, a frecventat cursurile Literelor bucureștene, unde i-a avut colegi pe liderii optzecismului, a participat la ședințele Cenaclului de Luni, iar în perioada studenției a început să publice poezii și eseuri în diverse reviste literare, sub pseudonimul George Vlăsceanu. Această activitate literară ce se anunța promițătoare (autorul obținuse în 1974 Marele Premiu al Festivalului Național de Poezie „Dimitrie Bolintineanu“) va fi însă întreruptă brusc; o boală misterioasă îl obligă pe Șerban Tomșa să renunțe la scris. Timp de mai bine de două decenii el va rămîne un bun profesor de limba română, revenind în literatură abia în anul 2003, cu romanul Biblioteca lui Noe, urmat apoi de Maimuțe în haremul nopții (2006), Ghețarul (2009), care, încununat cu Premiul pentru Proză al Asociației Scriitorilor din București, îi va aduce consacrarea deplină, Călugărul Negru (2013), Supraveghetorul și alte povestiri (2017), Casa noastră cea de toate zilele (2019), Ninge la Iasnaia Poliana (2020). În cărțile sale de proză de pînă acum, Șerban Tomșa a cultivat un soi de realism magic (comentatorii au vorbit despre anumite „ecouri marqueziene“), în dezvoltarea căruia observația realistă se amestecă cu fantasticul, dar și cu absurdul de sorginte urmuziană.

Cu Amintirile unui optzecist întîrziat, scriitorul trece de la proza de ficțiune la memorialistică; Șerban Tomșa își rememorează aici copilăria, adolescența și anii de studiu, respectiv primii 25 de ani din viață. „Practic, mărturisește el, viața mea s-a încheiat la 25 de ani, cînd am absolvit facultatea. Pe urmă, exceptîndu-i pe scriitorii care mi-au devenit prieteni și cărțile scrise/citite, totul s-a redus la o pușcărie făcută în slujba învățămîntului românesc. […] Un gol imens se întinde pe durata unor zeci de ani, în care n-am mai publicat nimic. În acest volum, am încercat să-mi recuperez copilăria și tinerețea.“

Copilăria memorialistului nu are nimic idilic: se desfășoară într-un sat sărac din Teleorman, în anii tulburi ai colectivizării, printre oameni abrutizați de mizerie, unde scenele de violență sînt la ordinea zilei: educația se face cu pumnii sau cu ciomagul („Învățătoarea ne bătea cu un ciomag, de nu mai puteam deschide ușa cu mîinile umflate de atîta tăbăceală“), conflictele se sfîrșesc violent, iar animalele sînt tratate cu o cruzime neobișnuită. În această lume sălbatică, băiatul va descoperi de timpuriu bucuriile lecturii: prima carte care îi place cu adevărat este Aventurile lui Tom Sawyer și devine, în curînd, un cititor neobosit, de cărți, dar și de reviste literare, pe care i le aducea tatăl său de la oraș. Memorialistul nu se referă însă decît în treacăt la aceste lecturi, acordă prioritate experiențelor trăite sau cunoscute numai din auzite, faptului de viață, pe care de obicei îl înfățișează în realitatea lui nudă, fără să-l comenteze sau să-i atribuie vreo semnificație morală, căci întîmplările evocate vorbesc prin ele însele și n-au nevoie de comentarii. 

Adolescența memorialistului este la fel de sumbră precum copilăria: elev al liceului din Bolintin, tînărul inteligent, iubitor de lecturi și pasionat de literatură încape pe mîna unor profesori incompetenți, blazați sau alcoolici, al căror comportament vizează uneori patologicului. Ora de matematică a profesorului poreclit nea Fane, de exemplu, „se compunea din îmbrînceli, palme, pumni și ghionturi zdravene suportate de elev. În răstimpuri, nea Fane îi trăgea ghionturi nefericitului, lovindu-l cu bombeurile pantofilor în tibie. Îl mai călca pe picioare cu tocurile pantofilor și le răsucea în așa fel încît să-i zdrobească metatarsienele“. Asemenea apariții, desprinse parcă din lumea marionetelor umanoide ale lui Alfred Jarry, nu sînt cîtuși de puțin singulare în „profesoriada“ lui Șerban Tomșa. Ele se plasează sub semnul absurdului, pentru că agresivitatea lor e lipsită de motivație, vine din lumea tulbure a instinctelor și e semnul unei „barbarii“ native, care face ca lumea memorialistului să semene uneori cu o junglă, în care cel slab e mereu la cheremul celui puternic. Tînărul Tomșa se va simți ceva mai în largul său în timpul studiilor universitare.

Acum (în ciuda bătăilor care se mai încing uneori la sfîrșitul vreunei petreceri) eroul se găsește într-o lume „civilizată“, printre oameni care îi împărtășesc gusturile și preocupările, are profesori străluciți (Paul Cornea, Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Ioan Alexandru, Gelu Ionescu) și colegi sclipitori, dintre care mulți (Mircea Cărtărescu, Florin Iaru, Traian T. Coșovei, Ion Stratan, Mariana Marin, Romulus Bucur, Bogdan Ghiu) vor schimba, la începutul anilor ’80, fața literaturii române, se bucură de cîțiva prieteni foarte apropiați, participă la ședințele Cenaclului de Luni, unde păreau să dispară toate constrîngerile ideologice și se inventa o nouă poezie, începe să se afirme ca poet și ca eseist, are două iubite, de care se desparte de teamă că le-ar putea face nefericite. Dar există și o față invizibilă a acestei lumi: libertatea de care se bucură locuitorii ei e doar aparentă, ochiul vigilent al Securității e prezent pretutindeni, iar autorul memoriilor se va simți în curînd amenințat: află că e pe lista neagră a securiștilor din cauza legăturilor sale cu studenții străini, e urmărit prin oraș de niște mașini negre și în cele din urmă se îmbolnăvește de o maladie neobișnuită (bănuiește că a fost radiat), trebuie să renunțe pentru moment la scris, iar după perioada luminoasă a anilor de facultate îl așteaptă calvarul profesoratului. 

Citită într-o altă cheie decît cea memorialistică, cartea lui Șerban Tomșa ar putea fi romanul (cu reminiscențe kafkiene) al unei existențe plasate sub semnul absurdului. Protagonistul său e abătut de la destinul său firesc de o întîmplare imprevizibilă, devine victima acelui „divorț“ dintre lipsa de sens a lucrurilor și nevoia de sens a rațiunii despre care se vorbea în Mitul lui Sisif, cade, dar redescoperă finalmente (poate pe urmele lui Camus) singura soluție cu adevărat viabilă: aceea de a-și accepta condiția de „ființă absurdă“ și de a reveni (ca un nou Sisif) la literatură. Cu sau fără aceste ingrediente existențialiste, Amintirile unui optzecist întîrziat rămîn o bună scriere memorialistică, deoarece Șerban Tomșa e un excelent povestitor, care știe să-și dozeze bine efectele și să capteze atenția cititorului, dar și un admirabil portretist, capabil să redea, de obicei din cîteva linii, o fizionomie și să treacă dezinvolt de la portretul encomiastic la caricatură. 

 Observator Cultural, 27-01-2023, Nr. 114 3

Toate re