Cazul Exupere (II)

   Destinul personajului imaginat de Henry de Montherlant m-a impresionat neplăcut, fiindcă am găsit, în paginile scriitorului francez, multe aspecte din nepăsarea criminală a lumii în care trăim. Personajul este mereu în afara jocului social, care presupune fie o nesimțire fără margini - vezi situația lui Colle -, fie o corectitudine inumană, dictată de conveniențe prostești,  în raporturile cu ceilalți. Exupere se distruge singur, dar ajutat de comportamentul din ce în ce mai rece al lui Saint-Justin și de izolarea din ce în ce mai pronunțată din care nu poate ieși. Situațiile prin care trece Exupere sunt greu suportabile. Puțini prozatori au surprins penibilul și umilința ( printre ei, Dostoievski) la fel de acut precum Montherlant.
Montherlant nu este preocupat de tehnici narative : trece ușor de la situații concrete la generalizări și invers, încercând să etaleze toate fațetele personalității lui Exupere.. El prezintă un caz și un tip de personaj, ca într-o monografie psiho-socială. Schimbarea perspectivei din Epilog este însă extrem de inspirată și saltă romanul în rândul creațiilor memorabile ale literaturii de pretutindeni. Nici nu s-ar fi putut scrie un final mai bun : ”Am scris medicului-șef spre a-l întreba - atât și nimic mai mult - dacă Exupere murise de moarte naturală. Mi s-a răspuns - atât și nimic mai mult - că murise de moarte naturală.”

P:S. Funcția de selecționer al echipei naționale a României pare a fi o prostituată de lux la care au acces numai anumiți oameni. Înțeleg că Mircea Lucescu nu mai vrea să fie pupat după ce a fost scuipat - nu i-a fost ușor să suporte o marginalizare din partea unor șpăgari lipsiți de valoare -, dar de ce nu se apelează la Dan Petrescu, omul care a demonstrat și orbilor că știe ce să facă atunci când antrenează o echipă? Mulți ani a fost angajat și reangajat un bandit care le avea numai cu jocurile de noroc, însă știa să facă oferte de nerefuzat șefilor federației. Am îmbătrânit așteptând o calificare. Cu ”cașcheta” de general în mână și atins de o senilitate timpurie, Iordănescu nu promite un viitor plin de realizări. Dar tot e mai bine decât cu alții. Văd că acum așteaptă la rând Hagi, ca un veritabil cioban mioritic, sprijinindu-se-n bâtă. El a fost mare jucător - îl înjuram pe Lucescu când îl băga în formația reprezentativă pe un oarecare Coraș, în timp ce machedonul era ținut pe tușă, deși strălucea -, dar ca antrenor n-a demonstrat mare lucru.  Naționala mai este a noastră sau nu? Oare orice funcție echivalează, la noi, cu luarea în posesie nu numai a unor bunuri, ci și a unor instituții? Am rămas atât de săraci, încât nu mai avem nici cu cine să ținem la fotbal?
Antrenori lucizi, care pot desfășura strategii moderne de joc, mai sunt Mircea Rednic, Dorinel Munteanu, Grigoraș, Șumudică. ( Nu știu ce se întâmplă cu Andone.) Dar au ei pile bine plasate?

Cazul Exupere

        De ce anumite pagini din Cazul Exupere de Henry de Montherlant îmi sună atât de familiar, încât acțiunea pare a se petrece în România, într-o localitate oarecare, unde mitocănia este atotputernică? Șeful său, Saint-Just, îi spune la un moment dat personajului principal :
”- Nu vă mai scuzați tot timpul. Nu e bine niciodată să te scuzi prea mult, dar în această țară e bine să nu te scuzi deloc : altfel ești luat drept un ins jalnic.[...] Cu atât mai mult cu cât am observat că aveți tendința să vă scuzați când dreptatea e de partea dumneavoastră și vina e a celuilalt. Fiți dezagreabil și prost crescut, e singurul mod de a vă face respectat.” Aferim!

Nobilul Henry de Montherlant

        Pentru a îmblânzi stresul provocat de corvezile pe care mi le impune serviciul, deschid Cazul Exupere de Henry de Montherlant ( Editura Univers, București, 1975, colecția Globus ) și sunt din nou impresionat de forța și de farmecul epic al scriitorului francez. Montherlant exprimă, precum Balzac odinioară,  adevăruri fundamentale, legate de viața de fiecare zi. Țin minte că am fost profund tulburat de Celibatarii, iar Cazul Exupere m-a cucerit de la prima lectură. Iată o mostră de observație demnă de un mare scriitor : ”Oamenii pot fi împărțiți - fapt important la care nu ne gândim îndeajuns - în două categorii : cei cărora nu li se iartă nimic și cei cărora li se iartă totul. ( Cei cărora nu li se iartă nimic sunt în general și cei mai buni. ) Lui Colle i se ierta totul.” E ca în textul Ecleziastului : ” Cui are i se va mai da, iar cui n-are i se va mai lua.”
Ironia lui Montherlant este dură, mergând până la disprețul crunt. Îl despart de Céline stilul și perspectiva narativă, care tratează altfel vulgarul și biologicul.
 Céline e un plebeu cinic, Montherlant este un nobil. Tot cinic.

P.S. Ce fac demnitarii pentru a îmbunătăți procesul educativ? După ce și-au dublat salariile și indemnizațiile, s-au gândit să mărească norma cadrelor didactice la 25 de ore . Lăsând la o parte babilonia administrativă care se va instaura, au ei idee ce înseamnă să predai zilnic, la intensitate maximă, șase ore pe zi, la clase compuse în mare măsură din copii cu handicap mintal, cei mai mulți dintre ei fiind urmași de violatori, bătăuși, toxicomani și pușcăriași? Las la o parte testele, tezele, rapoartele și documentele școlare pe care un dascăl trebuie să le rezolve zilnic și care consumă mai mult de 8 ore de muncă, adică norma repartizată unui profesor, tratat ca un muncitor necalificat ori ca un hârțogar care nu se ridică de pe scaun. Nu e de mirare că stresul crește în timp ce calitatea muncii scade, ca și în spitale, unde nu mai sunt destui medici. Aud că o învățătoare s-a sinucis din cauza stresului provocat de o iminentă inspecție. În învățământ, golurile sunt umplute cu suplinitori ( e drept, unii dintre ei sunt bine pregătiți), dar încă nu s-a găsit formula salvatoare pentru a face, dintr-un cetățean nevinovat, un medic...suplinitor.