Surâsul lui Morgan Freeman sau despre o anumită demnitate

      Când sunt obosit sau supărat, îmi imaginez că Morgan Freeman îmi zâmbeşte. Ne ştim de mult timp, pare a-mi spune el, ce s-ar mai putea întâmpla rău între noi? E blândeţea unui lup bătrân, fericit că a mai trecut peste o iarnă grea.
       Freeman îmi aminteşte de un prieten stins în urmă cu mai mulţi ani, căruia i-am pregătit copiii. M. P. era şofer de elită şi comerciant iscusit. M-a frapat la el ceva ce nu mai văd azi : demnitatea faţă de băutură. Las la o parte faptul că electoratul crescut la ţăruş confundă demnitatea cu un fel de fudulie arogantă, o ţănţoşenie dispreţuitoare care este exact opusul însuşirii despre care vorbim. Un om demn în raport cu paharul său nu consideră că a bea echivalează cu o crimă şi nu vede numai beţivi incurabili în jurul său. Nu încearcă să iasă în evidenţă prin cumpătarea sa de circumstanţă. Consideră că a bea sau a nu bea este cam acelaşi lucru : o chestiune de opţiune personală. Dacă se lasă de băutură, bărbatul cu pricina nu-i arată pe alţii cu degetul, ca o curvă pocăită, aruncând în capul altora propriile păcate. El înţelege o scenă de beţie dintr-o carte ca pe un imn închinat frumuseţii vieţii, nicidecum ca pe o critică adusă etilismului. Dacă se întâmplă să se îmbete crunt şi este cărat acasă ca un sac de cartofi, omul decent nu urlă că prietenii săi sunt nişte neisprăviţi care îl duc în ispită şi care şi-au pus în cap să-l distrugă. Cel mai adesea - dar nu e o regulă - nu-şi ia angajamente că nu va mai greşi. Omul respectiv nu face tărăboi pe seama altora, încercând să abată atenţia publicului asupra amicilor care mai dau şi ei de duşcă un vinişor sau o vodcă. Nu e ipocrit, nu minte şi nu pozează în înţelept. Nu ascunde cantităţile pe care le înghite, dar nici nu se făleşte cu performanţele sale. E onest şi nu-l preocupă defectele tovarăşilor săi. La băutură, el nu se comportă ca o ţaţă îmbrobodită, nu mănâncă rahat şi nu răspândeşte zvonuri pentru a-i murdări pe vecinii de scară sau pe colegii de serviciu. Vede mereu, la aproapele său, ce este frumos şi de laudă. Nu bagă strâmbe şi nu iniţiază conflicte. Este rezistent la alcool şi se bucură sincer de tovărăşia  unuia şi altuia. Sare în ajutorul concetăţenilor a căror barcă e zgâlţâită de furtuni puternice. Omul demn în raport cu condiţia sa de chefliu este onest şi are un caracter puternic. N-are complexe din cauza cărora să se simtă obligat să-şi împroaşte cunoscuţii cu excremente. Nu oscilează moral, fiindcă, dincolo de educaţia primită acasă, este un excelent profesionist, indiferent de domeniul în care lucrează. Băutura, adică, nu este singura / principala sa preocupare. Cam aşa era M. P.
      Îi rog pe cei care au mai întâlnit asemenea oameni să îmi spună.
   

Lanţuri invizibile

N-am suportat niciodată să văd o fiinţă vie în lanţuri.
Şi nu sunt deloc încântat că-l văd în situaţia asta pe arogantul Decebal Traian Remeş.
Câinii mei n-au fost niciodată legaţi şi, deşi sunt foarte vigilenţi, n-au muşcat pe nimeni până acum. Nici în curte, nici pe stradă. Latră şi mă anunţă că a venit cineva.
Când i se pun cătuşele, un om îşi pierde dintr-o dată toată obrăznicia. Dar rămâne şi fără demnitate, începând să miroasă a şobolan prins în cursă.  E o umilinţă greu de îndurat.
Cândva, un profesor a trimis doi elevi, mai neduşi la biserică, după un altul care lipsea. Era prietenul lor. Ne-am crucit când am văzut în ce mod îl aduceau de acasă cei doi golănaşi pe chiulangiu. Îi legaseră mâinile la spate cu o sârmă, iar ei îl încadrau cu bicicletele, ca şi cum ar fi fost pe nişte cai şi capturaseră un dezertor. Fiecare dintre gardienii improvizaţi avea o mână pe coarnele vehiculului, iar cu cealaltă îl ţinea de ureche pe prizonier. Unul din dreapta, altul din stânga. Culmea e că în loc să fie revoltat de tratamentul la care îl supuseseră amicii săi, bietul copil era spăşit şi mergea cu capul în pământ !
Adevărul este că suntem prinşi într-o reţea de lanţuri nevăzute ( precum Ares în patul Venerei ! ), care fac din noi nişte robi. O slujbă sigură te face să înghiţi zeci de ani dejecţiile şefului. O casă frumoasă la care nu poţi să renunţi te transformă într-o potaie legată la cuşca sa. Un salariu de mizerie îţi ia posibilitatea de a schimba ceva în viaţa ta : o locuinţă nouă, o bibliotecă înzestrată cu volume rare, un drum în Egipt, întâlniri cu prietenii. În sfârşit, mii de obligaţii şi îndatoriri de care trebuie să ţii seama, dacă eşti un părinte şi un cetăţean responsabil, îţi deturnează cu totul existenţa.
Un om nu poate fi liber din moment ce este dominat de instinctul posesiei şi doreşte să întreţină o familie.
Mă îndoiesc şi de faptul că un cerşetor este cu adevărat eliberat de orice povară constrângătoare.
Dar un îndrăgostit ?
Cred că în 90% dintre cazuri, iubirea este şi ea o formă de posesie. Altfel nu se explică de ce un tânăr poate fi gelos pe amanta sa, o bătrână care l-a "tradus" cu un alt bărbat, şi pe care, în realitate, nu o iubeşte. S-a obişnuit să fie numai a lui !
În mod ciudat, Marx şi Engels suţineau comunizarea femeii, arătând că aceasta n-a avut niciodată un singur stăpân : " Ni s-a reproşat că vrem să comunizăm femeia. Dar ea a fost dintotdeauna a tuturor ! "  ( Manifestul Partidului Comunist ) La fel se poate pune problema şi în cazul bărbaţilor. Moravurile comunei primitive se dovedesc nesperat de moderne ! Plecat dintr-o Italie în care puteai să iei o măciucă în cap numai dacă te uitai mai atent după o femeie, Casanova a rămas şocat când a ajuns în Franţa secolului al XVIII-lea. Acolo fiecare bărbat cu dare de mână avea doi-trei copii făcuţi cu o altă doamnă căsătoriă şi ea. Soţul acesteia ştia toată tărăşenia şi avea şi el odrasle în alt cuib. Cu binecuvântarea soţiei, evident. Părinţii naturali aveau grijă de urmaşii lor, cu complicitatea celor în grădina cărora îi concepuseră. Ambii membri ai familiilor de vază aveau progenituri cu prietenii lor şi toată lumea era la curent cu evenimentele. Nimeni nu se supăra şi nu făcea pe puritanul. Se culcau unii cu alţii în devălmăşie şi erau fericiţi ! Să însemne asta civilizaţie şi un dram de libertate ?
După părerea mea, adevărata iubire are un rol eliberator.
Şi, pentru unii, creator.
Dar asta e o altă poveste.

P.S. Misteriosul meu prieten Scorchfield mi-a trimis un comentariu interesant :

Cineva privește un tablou, se întoarce către auditor și spune:

„Nu pricep nimic, habar n-am ce reprezintă!”
Auditorul răspunde: „Nu ești liber!”
Cineva reia tema și explică amănunțit ceea ce simte când vede tabloul.
Auditorul răspunde: „Ești liber!”
Pictorul explică și el, dar altfel și cu totul diferit, față de cel care tocmai explicase.
Auditorul către pictor: „Ești liber!”
Celălalt revine și spune că l-a înțeles numai pe pictor.
Atunci auditorul îi spune: „Ești liber!” și toți se întorc către cel care a dat prima explicație spunând: „Tu nu mai ești liber!