Fabula întoarsă

    Alcoolul este pe nedrept demonizat. În realitate, defăimata licoare ridică la pătrat sau la cub calitățile pe care o persoană le are deja. Celui talentat îi aduce inspirație, harnicului îi reaprinde pofta de a munci, pe deștept îl face mai inteligent, pe vorbăreț îl transformă în lătrău, pe geniu îl pune la treabă și îl umanizează nițel, pe credincios îl târăște mai bine către smerenie, trântorului îi face cadou un pat cu salteaua moale, pe bătăuș îl înzestrează cu mai multă violență, iar melancolicului îi pune, în ochi, diamantele lacrimilor. Prostului, evident, îi sporește tâmpenia, i-o face mai agresivă și de netolerat.  A bea nu este un păcat în sine : a fi mai prost decât erai este un semn de decădere.
    Îl văd, la televizor, pe un cunoscut om politic, proaspăt scos din damigeana cu whisky. A urcat toate treptele ierarhiei sociale, a ocupat cele mai mari funcții în stat, a promis țepe corupților, a stat numai beat pe la Cotroceni ( aducându-și tupeul și nesimțirea la dimensiuni cosmice, cum s-ar exprima autorii de comentarii școlare!) și a câștigat încrederea intelighenției românești, lucru nemaivăzut până la mandatele sale. Ar fi putut să transforme în bine o țară întreagă, însă a devenit un fel de Lăcustă-Vodă : a tăiat la greu salarii, a disponibilizat oameni ca pe nimic ( fără studii de impact ), și-a înjurat birjărește colaboratorii mai de soi, a distrus toate instituțiile, sub cuvânt că le reformează ( în ceea ce privește învățământul pot aduce argumente de necombătut ), a politizat până și meseria de măturător și a făcut atâtea prostii, încât i-a adus pe adversarii săi la putere. Singura țeapă pe care a avut-o i-a tras-o pupilei sale politice, care a făcut și pârnaie. E, marinerul a fost pe cai mari și, ca tot parvenitul, ar vrea... să mai fie.  Are, ca orice om limitat, impresia că se pricepe la toate. Ce face el acum? A trecut, cu arme și bagaje, de partea ”pușcăriabililor”, cum îi numea, în derâdere, pe cei luați în colimator de DNA. Vorbește de persecuții, ”stat polițienesc” și câte și mai câte. Du-te, băi, nene, și vezi-ți de pensia aia consistentă, că nu te mai crede nimeni! Ne-ai convins, mai mult decât toți colegii dumitale, că iresponsabilitatea este trăsătura esențială a politicianului român.
      În fabulele clasice, ca și în viața publică românească, demagogul promite, apoi nu se ține de cuvânt. Acum, ca într-o fabulă întoarsă, arivistul te ispitește cu inversul angajamentelor de odinioară, ca și cum ar sta de vorbă cu niște bolnavi de  Alzheimer. Voi face  invers decât atunci când am fost la putere, spune el. Mizează oare pe faptul iluzoriu că în țara asta trăiesc doar idioți pe care îi câștigi cu doi biscuiți și cu o glumă sulfuroasă? Dumnezeule, unde am ajuns!