Moşii cu mireasmă de crini albi

Bunicul lucrase cândva la un mare cimitir din Bucureşti, Ghencea sau Bellu, şi adusese de acolo butaşi de trandafir. Moşii copilăriei mele sunt marcaţi, pe o hartă afectivă, cu jerbe de trandafiri roşii, arome de orez cu lapte şi scorţişoară, parfumul înecăcios al crinilor albi, răspândiţi peste tot, în căni cu apă, mâinile aspre ale bătrânelor care ne spălau picioarele cu apă caldă şi săpun de casă, atingerea răcoroasă a frunzelor de brusture pe care ne aşezam tălpile. O adâncă pace cobora asupra mea şi în zilele Moşilor puteam citi orice carte fără să mă plictisesc sau să simt presiunea acelor de ceasornic, care nu conteneau să se învârtească. Îmi plăcea mai cu seamă Sadoveanu, deşi în restul anului paginile sale molcome nu mă ispiteau deloc.
Naştere şi stingere. Reînvierea e negociabilă.
Mă gândesc că artiştii şi scriitorii încearcă să salveze de la moarte, prin gesturile lor creatoare,  nu neapărat copilăria, ci toate lumile frumoase prin care au trecut şi care au dispărut iremediabil în vâltoarea timpului lipsit de memorie.
Culorile, miresmele, vocile, locurile, personajele. Inventarul este infinit. Fiecare îşi alege jucăria şi pune câteva oaze în deşert.