Cronica Anei Dobre

 Cronicile semnate ( în ordinea în care au apărut )  de Gabriela Gheorghișor (în Dilemateca), Radu Aldulescu ( în Luceafărul ) , Horia Gârbea  ( în Săptămâna Financiară și Luceafărul ) și Tudor Cristea( în Litere ) sunt arhicunoscute și de aceea nu le reiau deocamdată. Mi se pare, de altminteri, că această suită de postări tinde să se transforme într-un spectacol al lipsei de modestie... Țin însă să subliniez faptul că, exceptându-i pe Radu Aldulescu și Horia Gârbea,  nu-i cunosc personal pe comentatorii cărții mele. Literatura face posibil și acest miracol : anulează orice fel de distanță și îți face prieteni din oameni pe care nu i-ai văzut niciodată...

Ana Dobre

ŞERBAN TOMŞA ÎNTRE UTOPIA LUMII PERFECTE ŞI DISTOPIA UNEI LUMI DE GHEAŢĂ


Mai mult decât celelalte două romane – Biblioteca lui Noe şi Maimuţe în haremul nopţii – noul roman al lui Şerban Tomşa are o puternică latură pamfletară. Scriitorul este un observator atent, obiectiv şi imparţial, subiectiv prin selecţia întâmplărilor şi a tipologiilor. Viziunea este parabolică prin dorinţa de a surprinde esenţele şi de a vedea sub haina întâmplării generalul, pesimistă prin absenţa speranţei într-o lume dacă nu perfectă, cel puţin acceptabilă. E un defetism care ţine de subiectivitatea moralistlui. Apatia personajului, un alter ego, căci scrie el însuşi un roman, este aparentă. Cum ar spune Foster, este un narator dramatizat, incapabil să se abstragă din creaţie. Ceva din atmosfera stranie a muntelui vrăjit al lui Thomas Mann, ceva din atmosfera halucinantă a Deşertului Tătarilor lui Dino Buzzati, ceva din realismul magic al lui Gabriel Garcia Marquez, altceva din utopia unei lumi perfecte visate de un Voltaire sau Swift ţin romanul lui Şerban Tomşa la tensiunea marilor aşteptări. Alunecarea în fantastic şi magi se face uşor în translări line sau amare ca-n povestea despre ratare a ţigăncii din amintirile colonelului Buia, un fel de colonel Buendia: „…fiecare om se naşte sub un clopot de aur şi(…) orice dorinţă a lui devine o sarcină de îndeplinit pentru zeii care îl veghează. Visurile i se îndeplinesc toate şi dacă atunci când va face primii paşi în lume va alege viaţa, va rămâne de-a pururi sub clopotul de aur. Clopotul acesta este al oamenilor fericiţi şi împăcaţi. Divinitatea îi iubeşte şi nu le permite să iasă dintr-un spaţiu ocrotitor. Dacă însă oamenii vor prea mult de la viaţă, vor să fie conducători, să schimbe lumea sau arta, atunci zeii se retrag şi apar alţi zei, iar clopotul devine de argint. Acesta are o rezonanţă şi mai mare, poţi vorbi cu noii zei, poţi conduce mulţimile, ajungi un profet sau un geniu, dar te poţi şi rata. Este un clopot pentru marile figuri ale lumii, dar şi pentru rataţi…Poţi părăsi limitele stabilite de zei, dar dacă te rătăceşti şi devii un răzvrătit, te părăsesc şi noii zei, iar clopotul devine de gheaţă, invizibil…Cei mai mulţi ies şi din zodia clopotului de gheaţă şi se pierd în lume, iar zeul nenorocului îi urmăreşte şi-n gaură de şarpe…Clopotul de argint îi mai ocroteşte foarte puţin doar pe cei care au găsit drumul înapoi şi s-au cuminţit…”.
Există şi metaromanul. Tom scrie „cel mai mare roman al tuturor timpurilor”, iar detaliile care-l alcătuiesc – fulguranta asiatică, reuniunile din Christiana, pendulările în afect, rătăcirile în memorie – constituie substanţa epicului în care fiecare amintire este un jeton într-un puzzle.
Tom Kastelka şi Indio sunt ipostaze coincidentia oppositorum ale naratorului. Tom este un fel de purtător de cuvânt prin care se pun în dialog ideile teoretice. În Tom Kastelka, al cărui nume aminteşte de personajul K. din Procesul lui Kafka, intuim, însă, şi oglinda de argint a autorului însuşi, experienţa personală transfigurată având valenţele unui însemn general al lumii haotice în care trăim. Există, de altfel, o plăcere extraordinară de a pune în discuţie idei diverse precum relaţia dintre viaţă şi literatură ca relaţie dintre relativ şi absolut, contingent şi transcendent, şi prin această predilecţie spre reflecţie, romanul capătă o notă intelectualistă.
Latura eseistică este reprezentată şi susţinută prin personajul Tom Kastelka prin care naratorul face incizii în social, urmărind un profil de naţiune: „Românii sunt frustraţi, resentimentari, deloc dispuşi să recunoască meritele altora, deloc înclinaţi să-şi vadă de treaba lor. Mai exact, treaba lor e să vadă ceea ce fac ceilalţi. Ce fac ăia, ei ar face de o mie de ori mai repede şi mai bine”(p. 301). Nerecunoştinţa şi dispreţul valorilor sunt stigmatul naţiei: „Am cunoscut un director de şcoală, continuă Tom, care se lăuda că ar putea scrie poezii mai bune decât Nichita. Ce, idioţeniile alea sunt poezii? Iar ce a scris Marin Preda e vacs. Spunea că ar scrie un roman de-al lui Breban în două zile…”(301).
Alte reflecţii, care întreţin atmosfera de intelectualitate şi completează latura eseistică, privesc literatura şi arta, rolul lor în viaţa omului, relaţia dintre estetic şi etic având ceva din aerul ezoteric al Jocului cu mărgelele de sticlă al lui H. Hesse: „Înţelepţii Fundaţiei m-au împuternicit să vă spun că literatura şi arta, în general, nu se fac de dragul de a le face sau pentru a ne omorî timpul, după ce am dezertat din faţa problemelor pe care viaţa ni le pune în faţă. Valoarea pusă într-o operă artistică se reîntoarce însă, reverberând frumuseţe şi cultivând armonia între fiinţele trăitoare pe pământ, într-o terapie a fericirii…”(352). Tonul polemic există şi aici prelungit într-o serie de titluri imaginare ca şi în gruparea de cărţi terapeutice, interzise, cărţi care au schimbat lumea, „cărţi-asasin”, cărţi care „au otrăvit generaţii de intelectuali şi au distrus vieţi omeneşti după ce semidocţi criminali au încercat să le transpună în sisteme sociale şi politice”(354). Latura prea accentuat pamfletară dăunează uneori epicului. În acelaşi timp, însă, conferă valoare morală creaţiei şi valorizează astfel viaţa.
Naraţiunea urmăreşte meandrele, serpentinele memoriei agresate a lui Tom Kastelka pe care fluxul memoriei îl poartă într-un timp subiectiv, timpul propriei neîmpliniri. Sensul acestei întoarceri în trecut nu este nostalgia, ci boala de existenţă, îmbolnăvirea de real.
Tehnica înlănţuirii – poveştile, dialogurile se succed ca zalele într-un lanţ, dar nu linear, ci cu multe arabescuri, arborescent, cu răsfirări temporale într-un trecut real sau utopic, într-un prezent atins de distopie. Confuzia temporală este dată de rătăcirea într-un spaţiu fără repere şi de inadecvarea la real. Drumul în Dacia veche împreună cu Colonelul, drumul de la sat la oraş, este o călătorie într-o istorie dar şi în labirintul lui sufletesc pentru a anula un trecut obsedant reinventându-l. Flashurile trecutului îi definesc prezentul. Eşuarea în ideal îl transformă într-un inadaptat, inadecvarea la real, într-un ratat
Nucleele epice se centrează în jurul scrisorii de la Samurai. Scriitorul are un meşteşug desăvârşit de a folosi motive consacrate şi de a le da o semnificaţie proprie. E aici puţin din motivul străinului, dar şi o aluzie la scrisoarea pentru care face închisoare Victor Petrini. În această lume, Tom este mai mult un inadaptat, mai puţin un ratat, un fel de Cănuţă sau Niculăiţă Minciună: „Despre Tom Kastelka se spunea că a eşuat chir şi în propria-i ratare(…) Poate că numeroasele sale complexe se reuniseră, complotaseră şi făcuseră din el un bolnav care se uită după apusuri de soare şi dă în gropi”(p.36).
Timpul îşi pune amprenta asupra lui Tom. „Prizonier într-un glob de sticlă”, „ca un vulcan stins”, atins de sentimentul unei singurătăţi cosmice, el se investighează exigent încercând să înţeleagă sensul urcuşului său prin lume şi timp, sensul eşecului său existenţial. Hipersensibilitatea ar fi o consecinţă, printr-o prejudecată, a rădăcinilor sale ruso-moldoveneşti, ca şi predispoziţia spre introspecţie, spre melancolie: „La hotel, Tom se privi în oglindă(…) De la mama mi se trage, gândi el. Rusoaică din Basarabia, ce să-i faci…”(354). Samuraiul îl diagnostichează corect: „Teama de eşec te împiedică să spargi colivia aia de sticlă, în care eşti prizonier, şi să ieşi în lume. În altă ordine de idei, tu nu ai rădăcini decât în cărţile pe care le citeşti. Oricât te-ai strădui – şi îţi dai într-adevăr toată silinţa -, nu vei prinde nicăieri rădăcini adevărate…Vreau să spun reale…Tu nu trăieşti nici într-o urbe, nici într-un sat…Rătăceşti deopotrivă printr-un cătun cu mari bulevarde iluminate feeric şi printr-un mare oraş care are câmpii şi păduri interioare…”(382).
Spaţiul este imaginar. În oraşul Pharos, nume cu rezonanţă elină, la sfârşitul secolului al XX-lea, dominat de postmodernism, când întreaga civilizaţie şi cultură sunt reinterpretate din perspectiva prezentului dezeroizat, râsul dezlănţuit de personajele romanului „zguduie planeta”. O scrisoare misterioasă primită de la un prieten din adolescenţă, Samuraiul, îl scoate pe Tom din realitatea lui şi-l mută în Christiana, spaţiu la limita dintre real şi ireal. În Christiana, Tom este determinat să-şi reconstituie prin întoarceri succesive în timp, întreaga existenţă şi să reînsufleţească o lume pe care o credea pierdută. Timpul se dilată şi se contractă în funcţie de trăirile interioare. Tom Kastelka, un fel de Dionis postmodernist, de multe ori, are impresia că trăieşte într-o singură dimensiune – prezent, trecut şi viitor. O filozofie a existenţei situată între normal şi anormal se conturează din explorările sale: „Am senzaţia de multe ori că trăiesc o scenă deopotrivă în prezent, trecut şi viitor(…)…ideea, devenită certitudine, că toate evenimentele vieţii noastre se petrec simultan, dar noi nu suntem capabili să le trăim în acest fel”, iar ideile kantiene capătă consistenţa materiei. Ştergerea contururilor transferă realitatea în ficţiune. Ca-ntr-o poveste eliadescă, un personaj feminin remarcă la un moment dat: „Trăim într-o ficţiune”. Nu şi într-o iluzie, căci realitatea despre care referă naratorul este o deziluzie, condamnând la alienare:
„- Trăim într-o ficţiune, spune ea. De aceea povestea noastră nici nu va dura.
- Va dura veşnic, spune el.
- Dar nu în realitate. N-aş da o frunză de platan pe toată veşnicia, spune ea”(p.307).
Copilăria traumatizantă ar motiva, freudist, hipersensibilitatea şi depresiile lui Tom. Alienarea sa este motivul central al romanului, şi explică despletirea firelor epice, trăirea simultană în registre temporale diferite, evadarea în vis. Este, această alienare, modul său propriu de inadecvare la real, de accedere în ficţiune. E o maladie asumată, un fel de însemn de nobleţe care face din el un inadaptat şi-l fixează conştient în real: „Eram încă slăbit după depresia prin care trecusem în ultimul an de liceu. Cred sincer că am avut depresie toată viaţa şi asta nu mă va părăsi niciodată. E singura iubită fidelă din întreaga mea existenţă. Treceam năuc prin lume, fără să văd nimic şi pe nimeni(…)Depresia mă apăsa, mă călărea efectiv ca o tâmpită isterică şi sâcâitoare, care s-a apucat de echitaţie”(p.307).
Dar atunci când Tom găseşte în celălalt un rezonator deplin al trăirilor sale, dialogul are accente poetice. E o reverie, e o aspiraţie a naratorului auctor:
„- Ţi-a trecut vreodată prin cap că Michelangelo nu a terminat niciodată Capela Sixtină? spune ea. Că nimic nu e terminat pe lumea asta, din moment ce şi creaţia divină încă nu s-a desăvârşit?
- Şi noi? Noi suntem? întreabă el.
- Noi suntem stăpânii nopţii, spune ea.
- Ai unei nopţi fără sfârşit, zice Tom.
- Suntem frumoşi şi nemuritori.
- Suntem.
El îi simte trupul neaşteptat de viguros învăluindu-l.
- A mai căzut o stea, remarcă ea.
- A mai murit un demon.
 Pune-ţi o dorinţă în gând.
- Ştii ce sunt constelaţiile? întreabă el.
- Ce?
- Amprenta lui Dumnezeu pe sticla fumurie a morţii.
- Eu cred, zice Emi, că e aburul respiraţiei tale pe porţile de diamant ale Universului”.(pp. 309-310).
Hotelul la care poposesc şi în care se adună personajele fără nume, ipostaze ale umanităţii practice sau defectuos conformate – doctorul, profesorul, călugărul, sportivul, orbul, foşti securişti etc. – este un fel de han boccaccian sau sadovenian în cea mai bună manieră postmodernistă. Personajele se retrag din faţa unei molime, cea comunistă, dar nu-şi omoară timpul ascultând poveşti. Ei sunt convinşi că au fost invitaţi nu pentru a depăşi ratarea, ci pentru a înţelege măreţia eşecului, Leonardo Da Vinci fiind modelul arhetipal. Moştenirea lui este ideea că „merită să încerci orice”. Finalizarea unui proiect nu e atât de importantă, important este impulsul, inspiraţia care duce la idee, la revelaţie. Modelul Da Vinci se complică cu cel hamletian. Scriitorul contaminează acest motiv, al zidului părăsit, cu acela al lumii ca teatru, păstrând ideea regizorului misterios şi universal care experimentează. Lecţia spectacolului este soluţia pentru cumplitul sentiment al ratării, al neîmplinirii pe care îl resimt dramatic: „…toţi cei prezenţi în acest hotel sau aţi fost oameni de talent, cu mari posibilităţi, dar dintr-un motiv sau altul, v-aţi poticnit, v-aţi împotmolit, n-aţi putut trece peste anumite obstacole, aţi rămas în pană, nişte rataţi, nişte mediocri(…), nişte neîmpliniţi, ca şi mine, ratatul dumneavoastră de serviciu, care a visat că poate schimba destinul altora…”(p.92).
Personajele se întâlnesc într-un spaţiu bizar ale cărui hotare nu-l recunosc, care-şi pierde materialitatea devenind spaţiul de coşmar al unui oraş-fantomă în care rolurile – gazdă, musafir – devin confuze. În spectacolul montat de un regizor misterios şi cu înclinaţii perverse, timpul însuşi este reinventat. Personaje celebre precum Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Radu de la Afumaţi, Mihai Eminescu, I. L. Caragiale îşi joacă destinul la nesfârşit în piesa neterminată care-şi camuflează permanent sensurile. Ei reprezintă valori mitizate şi desemantizate într-o lume care mimează normalul.
Invazia de indivizi de toate naţiile – arabi, coreeni, români etc., evidenţiază după procedeul experimentat de Eugen Ionescu în Rinocerii, modul în care anormalul şi absurdul iau locul normalului, logicului, coerentului. Numele cu sonorităţi stranii(Ovidiu Roiu, Geronimo, Samuraiul, Omar, Maeri, Amet Solofon, Indio, Cassos, Tom Kastelka, Catalan Filosofu, Gonzales Iepuroiu, poetul Găman Cocoşescu ş.a.) contribuie la configurarea spaţiului imaginar şi la atmosfera mitologizantă prin sugestia iniţiatică susţinută şi de mottourile alese ca inscripţii aşezate deasupra unui templu. Poreclele ataşate acestor nume cu rezonanţe străine au un efect demitizant, coborând în profan, sugerând că probele de iniţiere au un epic dublu.
Distopia prinde contur în imaginea Şcolii Învingătorilor a colonelului Buia. Deoarece societatea viitorului nu va mai avea nimic uman, valorile tradiţionale – generozitate etc., sunt anulate. Oamenii sunt „sănătoşi, tari” şi nu cunosc mila. Morala nu există, iar principiul de bază: „Cea mai importantă regulă este că nu trebuie să ţii cont de nicio regulă”. Decalogul este întors:
„Să nu-ţi fie milă de nimeni şi de nimic.
Să nu-ţi ajuţi aproapele.
Să-ţi urăşti aproapele, căci şi el te urăşte.
Să-ţi distrugi aproapele, fiindcă şi el vrea să te distrugă.
Să-ţi deposedezi aproapele de toate bunurile, ca să ţi-l poţi face sclav.
Să iei femeia aproapelui ca să-i distrugi moralul.
Să minţi, să înşeli şi să furi.
Să nu suporţi contrazicerea dacă vine din partea altcuiva decât a lui Dumnezeu.
Să ştii că iubirea şi prietenia nu există”. Iar filosofia râsului este ultimul cinism.
Senzaţia de lume anormală e dată şi de excesul de sex. Personajele au, parcă, o singură preocupare – fie se gândesc, fie îşi evocă scene reale sau imaginare, fie îşi imaginează scene de sex. Absenţa moralei şi a preocupării de morală creează distopia prin imaginea animalităţii umane şi absenţa metafizicii. Este imaginea unei lumi groteşti, terifiante, un coşmar în care singura soluţie nu este evadarea sau indiferenţa, ci asumarea anormalităţii – iresponsabilitatea, animalitatea.
În materie de sex, imaginaţia autorului pare inepuizabilă. Lipsite de metafizica iubirii, cele mai multe par desprinse din scenele groteşti ale lui Goya – Somnul raţiunii zămisleşte monştri. În absenţa poeziei, iubirea aceasta excesiv carnală îşi pierde orice nobleţe şi frumuseţe. Devine simplă împreunare. Fără frumuseţea frustă a animalelor, dar cu stigmatul unei lumi alienate reduse la instinct.
Romanul se constituie ca o călătorie iniţiatică pe care Tom Kastelka o face în interiorul său, în viaţa, în destinul său. Ultima secvenţă impune lectura romanului ca un roman iniţiatic. Rătăcirile, pendulările între vis şi realitate, receptarea simultană a timpului se definesc în motivul întoarcerii acasă. Sensul evoluţiei circulare se defineşte şi prin metafora gheţarului, reper important în geografia mitică, semnificativă pentru distopia imaginată care răsfrânge coordonatele reale ale României postbelice. Muntele de gheaţă este metafora care-şi diversifică sensurile în funcţie de modul de raportare a personajelor.
Este mai întâi legenda muntelui, plasată în mediu asiatic, legată de Genghis-Han, al cărui imperiu visat nu trebuia să aibă margini. E o legendă despre mărire, putere şi trufie. Dar şi despre oamenii din jurul conducătorului. Cei trei generali care explorează locul pentru Stăpânul lor sunt pedepsiţi pentru lipsa de măsură; din moartea lor, Hanul a înţeles semnul divin, „şi-a întors oştile din drum şi nu a văzut niciodată gheţarul”. Semnificaţia care se desprinde de aici este pericolul. Gheţarul este un fel de sabie a lui Damocles.
Mitul invadează realitatea. Personajele văd în apropierea oraşului Christiana, imaginea ameninţătoare a gheţarului, „umflat de o mânie interioară”, „cât orizontul”, profilat pe cer şi împrăştiind „o lumină difuză”. Altă semnificaţie accentuează misterul - este un bun material, o resursă naturală exploatată de asiatici: „Mai mulţi chinezi, spune el, s-au apucat să exploateze gheaţa de la poalele muntelui. Au deschis câteva gheţării în oraş şi fac vânzare bună”(p. 357).
Cu cât oamenii se raportează mai mult la muntele de gheaţă, cu atât muntele se antropomorfizează. Prezenţa lui ameninţătoare e o consecinţă a mâniei interioare acumulate. Oamenii se tem de această vecinătate. Este resimţit ca o prezenţă terifiantă şi angoasantă: „Vezi gheţarul acela? Mai devreme sau mai târziu va erupe sau se va topi din vreo cauză oarecare”(394).
Tot mai mult, muntele devine o prezenţă concretă, spre care cei însetaţi de putere acced. Proprietatea muntelui e incertă, cum incertă este însăşi Christiana, spaţiu la limita realului: „Pusese mâna şi pe muntele de gheaţă, de la chinezoaica aceea stranie, dar pare-se că tot chinezii i-au dat ultima lovitură, furându-i actele, pentru ca ei să exploateze nestingheriţi infinitele resurse ale gheţarului. De câtă gheaţă au cărat în oraş a scăzut temperatura cu câteva grade…”(p. 370).
Gheţarul face parte din peisaj. E un reper pentru Tom, un fel de reflectare în exterior a haoticei lui lumi interioare. Uneori, îl vede „învăluit în ceţuri”, într-o confuzie semi-permanentă, alteori „muntele de gheaţă strălucea ca un diamant”, devenit „transparent” şi sclipind „orbitor”. Hipertrofierea gheţarului se menţine în limitele unei viziuni originare: „Gheţarul se mărise şi mai mult, prin pereţii transparenţi se întrezăreau umbre înspăimântătoare şi Tom se gândi că aşa cum se vede, supradimensionat şi povârnit deasupra oraşului, părea un bibelou cosmic, făcut de un Demiurg-copil care are chef să se joace cu el. Un vuiet adânc, ca un tunet îndepărtat, se făcea auzit din când în când”(p. 398), creaţia unui Demiurg-copil care „are chef să se joace”.
Pentru Tom, muntele alb este „un decor potrivit pentru paradis”. Dar lumea lui Tom este ficţiunea. Pentru cei înrădăcinaţi în real, muntele este o ameninţare continuă: „Da, să cadă peste noi grămada aia de gheaţă şi zăpadă…Muntele s-a apropiat prea mult…”(p. 398).
Punându-şi cartea la umbra atâtor idei generoase, Şerban Tomşa gândeşte toată desfăşurarea romanului în cheie simbolică. De aici impresia de parabolă şi de roman experimental. El reînvesteşte cu valenţe noi romanul de călătorie, fiind un Voltaire şi un Swift al vremurilor de azi trecut prin experienţa marelui roman al secolului al XX-lea.
ANA DOBRE – 4-16 octombrie 2009
                                                     Meandre, nr. 1-2, decembrie, 2010

„Un roman care șterge hotarele dintre real și magic, dintre real și absurd”

              Dumitru Augustin Doman
              
              Un roman care șterge hotarele dintre real și magic, dintre real și absurd

Primind de la Șerban Tomșa romanul Ghețarul ( Cartea Românească, 2009 ), cu o dedicație măgulitor-batjocoritoare [...], am fost tentat să-l exilez (romanul, desigur ) într-un dulap din redacție, în „sarcofagul” unde îndeobște trimit cărțile de necitit ale nenumăraților veleitari români contempăorani. Mi-am găsit însă răgaz să-l răsfoiesc, am văzut între timp o cronică despre roman scrisă de Radu Aldulescu și mi-am zis că dacă un romancier mare ca Aldulescu scrie elogios despre un prozator, e groasă ! Când am văzut și o prezentare de Al. Cistelecan, critic parcimonios cu texte despre prozatori, m-am răzgândit brusc și am purces la o lectură atentă și îndelungată și bine am făcut. Altfel, nici nu știam ce pierdeam.
             Cadrul romanului este reprezentat de un oraș imaginar, insolit, în care s-au retras niște „ratați” ai României reale, reprezentanți ai mai multor categorii sociale, profesionale, psihologice, loc izolat, rupt de lume, în care cei de mai sus -ca-ntr-o nesfârșită ședință de terapie colectivă - povestesc, povestesc, povestesc, într-un amestec aiuritor de real și fantastic. Gazda lor este un anume Geronimo care s-ar fi dorit un fel de „Dumnezeu și stăpân” al lor, dar care de fapt e unul la mâna a doua, „Dumnezeul” adevărat rămânând necunoscut, Geronimo fiind angajat „prin corespondență și prin intermediari ” să-i primească și să-i întrețină, el știindu-le totuși trecutul : „ Niște mici dosare uitate de proprietar mi-au permis să vă studiez viețile... Evident, evident, a fost un abuz din partea mea, aveți motive întemeiate să protestați, vă rog să mă iertați pentru bădărănia mea, dar ia gândiți-vă la cine a inițiat și a finanțat cercetările...Cine i-a permis lui să întocmească acele dosare, cu ăla cum rămâne ?Aud ? Nu este el un criminal care și-a băgat nasul în viețile dumneavoastră ? Dosarele alea mi-au arătat că toți cei prezenți în acest hotel sunteți sau ați fost oameni de talent, cu mari posibilități, dar dintr-un motiv sau altul, v-ați poticnit, v-ați împotmolit, n-ați putut trece peste anumite obstacole, ați rămas în pană, niște ratați, niște mediocri, nu vă supărați, reformulez, niște neîmpliniți, ca și mine, ratatul dumneavoastră de serviciu care a visat că poate schimba destinul altora...”
           Odată fixat cadrul și stabiliți protagoniștii, romancierul se dezlănțuie. Șerban Tomșa are viziune, are imaginație, nimic nu-i e străin din realismul magic, din alunecarea în fantastic, din Mateiu Caragiale, din Fănuș Neagu și Ștefan Bănulescu, din Gabriel Garcia Marquez și Mircea Eliade, deși nu e copiator, nici epigon, nici măcar mimetic, poate doar livresc.
           Personajele din așezământ fac parte din diferite epoci istorice (Evul Mediu, România modernă, comunism, perioada de tranziție ) și poartă nume insolite sau celebre, dar având identități diferite de cele ale personajelor istorice : Socrate, care e un bucătar bețiv, Sacrificiucalului, Haisănebatem, Zerocincizeci, Puterea Locală, Napoleon, scriitorul Tom Kastelka ( în multe privințe, un alter ego al autorului ), Ștefan cel Mare, colonelul, doctorul...
                 Așadar, acțiunea se petrece în „orașul acela de munte, cu nume de femeie nordică, Christiana ”, iar personajele trăiesc „în iluzie”. Romanul - livres și senzațional, livresc și savuros - este o mare și gravă trăncăneală, din care trăncăneală se reface ca-ntr-o uriașă oglindă deformatoare istoria poporului român. Ca orice roman adevărat, Ghețarul este legitimat de personaje puternice, apăsat conturate : v. bătrânul cinic, dostoievskian, care a trăit o viață din șantaje ordinare, dar și personaje reale, nenumite, cum e - la pagina 261 - Marin Preda sau - la pagina 200 - Radu Aldulescu, ca și scriitorul Tom Kastelka, prototip al creatorului „ficționar” („mereu paralel cu lumea reală”), cel ce are „rădăcini doar în cărțile pe care le citește” și cel care rătăcește „deopotrivă printr-un cătun cu mari bulevarde iluminate feeric și printr-un mare oraș care are câmpii și păduri interioare...”)
                   Filosofia romanului este expusă într-n dialog dintre doi protagoniști : „ - Domnule, spuse colonelul, orice viață e dată pentru a fi irosită. Toată filosofia e să o irosim cât mai frumos... După mintea mea Leonardo da Vinci a fost cel mai mare om care a existat pe pământ. El, singurul, a înțeles esența vieții noastre de șobolani nevrotici care privesc cerul.. De aceea nu a reușit sau nu a vrut să termine nimic din tot ce a început...”
                „- Ha, ha, ha, râse Tom.După logică asta, noi l-am depășit deja pe Leonardo, din moment ce nici n-am început vreodată ceva... Eu cred însă că Leonardo ne-a lăsat ideea că merită să încerci orice. Că poți... Finalizarea nu mai are niciun rost... Poate fi dezamăgitoare sau chiar îngrozitoare, ca și moartea... Acum îmi vine în minte că poate am fost invitați aici nu ca să depășim ratarea care ne caracterizează, ci pentru a înțelege cu adevărat măreția eșecului... ”
               Șerban Tomșa știe să șteargă verosimil granițele dintre realitate și ficțiune, dintre istorie și contemporaneitate, dintre sănătate și psihoză, făcând-o totuși în povestiri adevărate. „Spune adevărul și nu te vqa crede nimeni ” - sentința lui Dostoievski - devine aici, la Tom Kastelka : „Adevărul pare cel mai puțin real.” Dar, să nu uit, Tom știe să ignore granița dintre logică și absurd, în Gheațarul găsind și o reală dimensiune a absurdului ; nu cumva Kastelka trimite la Kafka, la ...omul de la Castel ?
              Oricât m-am străduit, nu cred că am reușit să dau o imagine cât de cât fidelă a forței romanului lui Șerban Tomșa, singular în literatura română contemporană, , un Ghețar demn de a sparge Titanicul greoi al peisajului literar actual, ca să fac o metaforă. Sper să fi reușit măcar să incit la lectură câțiva cititori. Puterea de creație ieșită din comun a prozatorului rezultă și din faptul că a scris cartea în doar trei luni.

                                                Argeș, nr. 7, iulie, 2010

În căutarea insolitului existențial

Cristina Ștefan ( Ada Chifor )

În căutarea insolitului existențial

Am citit romanul Gheţarul- Ed. Cartea Românească-2009, al scriitorului Şerban Tomşa, într-un moment când căutam insolitul în literatura actuală. Intuisem configurarea aparte a romanului citind înainte de procurarea cărţii, recenziile criticilor Tudor Cristea şi Gabriela Gheorghişor.

Ştiam că voi lectura un bun stil al fantasticului românesc şi asta mi-a trezit dorinţa de a-l înţelege şi degusta detaliat. Din primele capitole, cu impresia unei narări în file de jurnal, povestea „m-a prins”, m-a captivat şi pentru asimilarea aparte, temporală şi spaţială, fiind contingentară cu personajul Tom Kastelka şi cu autorul, Şerban Tomşa, contemporană copilăriei, adolescenţei, întâmplărilor repetabile unei generaţii.
Copilăria lui Tom Kastelka, dincolo de ciudăţeniile sale, este copilăria celor născuţi la graniţa sistemelor, noi, cei care ne-am auzit bunicii înjurând CAP-ul în barbă şi părinţii învăţându-ne să ne facem cruce cu limba în cerul gurii când treceam pe lângă o biserică, să nu fim văzuţi...Nu am fost generaţie de sacrificiu, dar sigur una introspectivă şi vizionară. Tom Kastelka se analizează existenţial căutând insolitul vieţii într-o decurgere de-a gata, gratuită, impusă de norme. Şi o face savuros, cu umor burlesc, uneori cu conotaţii cazone, dar mai ales cu vivacitate, energic, pe toate segmentele vieţii: copilărie, tinereţe, maturitate şi moarte.
Planurile nu se succed cronologic şi plictisitor, dar poveştile fac salturi uimitoare, trăirile trec pe nesimţite de la real la fantastic într-o balansare permanentă a scrierii între mimesis şi phantasia.
Idilicul este prins în exotic, normalitatea în abstract, erotismul rafinat în mecanicism sexual, toate intrările şi ieşirile în şi din real sunt insesizabile.
„Tom se opri o clipă să respire. Acum nu mai ştia cine este, unde se află şi ce face. Vedea numai argintiul care îl învăluia blând, răsuflarea lui era lumină, el însuşi se estompase în ceaţa aceea strălucitoare”...
În acest puzzle cu piese împrăştiate cronologic şi spaţial, Tom este, de fapt, naratorul omniprezent al propriei vieţi puse cap la cap, reconstituită din amintiri în poveşti mărturisite.
Şi că povesteşte sub spectrul fantasticului nu este decât o metodă analitică chiar didactică de a romanţa caracterul unei generaţii prin prisma experienţelor interioare şi a introspectărilor. Şi Şerban Tomşa reuşeşte cu măiestrie această expunere. Odată cu apariţia personajului Geronimo şi cu primirea invitaţiei Samuraiului de a petrece o vacanţă pe tărâmul mirific al Christianei, oraş fabulos,(poate unul spiritual, oniric sau filozofic alcătuit), lectura devine contaminantă. Personajele se succed cu rapiditate voievozii, scriitorii, actorii, sirienii, artiştii fac din decurgerea epică o diversitate de universuri paralele prin care nu mai ai timp sau discernământ să analizezi. Pur şi simplu faci salturile lecturii pentru a te bucura de frazarea de excepţie sau a te distra copios, tehnica sugestiei fiind integratoare.
„Vlad Ţepeş şi Radu de la Afumaţi au înfiinţat o ceată de haiduci şi s-au apucat de hoţie.”
sau
„Au rămas vreo trei-patru care fac pe cronicarii şi rapsozii. Scriu cronici şi balade despre eroismul beţivanilor. Unul din ei cântă la fluier şi îi întârâtă. Să vezi ce sârbe şi învârtite fac de răsună văile oraşului."
Sau te poţi trezi în Vuietul muntelui (Kawabata):
„După ce făcu primii paşi lui Tom i se păru că muntele străluceşte mai intens ca niciodată. Un vuiet imperceptibil venea dinspre crestele înzăpezite.”
Critica elitistă a comparat romanul( ca cititor nu-i musai să o fac), l-a încadrat, l-a înrămat şi adjudecat: Magicianul lui J. Flowles, Procesul lui Kafka, ceva din Garcia Marquez. Nu-mi permit decât, modestă, să consider romanul de la el de acasă, un roman care şi-a găsit putinţa acumulării unui destin, cu toate întâmplările şi trăirile, înălţările şi ratările, iubirile şi desconsiderările unui om dar mai ales cu viziunea personajului asupra acestui destin. Unde dacă nu în Christiana se puteau derula cinematografic toate acestea la un loc: amintiri, învăţături, nostalgii, principii.
În gara Christiana aşteaptă o generaţie cu bagajele făcute pentru călătoria iniţiatică. Punct terminus? Acolo unde Crăciunul şi „luminile sale devin mai intense” şi unde Tom Kastelka va păşi ca şi noi „nespus de fericit”!
Mulţumesc, Şerban Tomşa.
22 iulie 2010
                                                                                                 Hermeneia

„Scene din viața lui Tom Kastelka”

Liviu Comșia

Scene din viața lui Tom Kastelka

      Imaginați-vă o țară în care evenimentele stau sub semnul absurdului, unde timpul se desfășoară de multe ori în sensul invers al acelor de ceasornic, în care voievozii trec granițele timpului și stau de vorbă cu urmașii ca oameni de rând, ieșind din mit și din istorie cu viciile lor cu tot, o țară fantastică în care omul nu prea înseamnă mare lucru, purtând nume ciudate (Indio, Catalan Filosoful, colonelul Amedeo Marshala, zis Bismark, Gonzales Iepuroiu ), o țară nemaiîntâlnită, unde sensibilitatea nu are decât șansa de a te conduce spre alienare, unde cultura este convertită și școala un gulag. Sub acesată cupolă de plumb, cu inserții realiste, precise, ușor de recunoscut, se desfășoară povestea unui scriitor ratat pe nume Tom Kastelka, inadaptatul, rătăcitul prin viață, fără prea multe șanse de a ajunge pe muntele dominat de ghețar, această puritate conservată, care amenință omenirea cu prăvălirea, dar care mereu este îndepărtată ca orice ideal. Această țară fabuloasă se numește România, țară „binecuvântată de Dumnezeu și terfelită de proști.”
       În puține cuvinte, aceasta este povestea din romanul lui Șerban Tomșa, Ghețarul ( Ed. Cartea Românească, București, 2009), profesor în Gratia Teleormanului, care a debutat, în 2003, cu romanul Biblioteca lui Noe, urmat de Maimuțe în haremul nopții, 2006. Cum vom vedea, este vorba despre un romancier atipic, care propune o proză ușor sofisticată în tehnica narativă, profund inedită în istoria literaturii contemporane, dificil de urmărit chiar și de critică.
     Șerban Tomșa face parte dintre scriitorii care se sprijină, în primul rând, pe construcția epică și mai puțin pe curgerea acesteia în cronologia și logica evenimentelor, care sunt obligate să se supună demonstrației tehnice. Într-n fel, da, scriitorul adoptă tehnica lui Boccaccio, romanul în discuție fiind format din povestiri, unele chiar neterminate, altele duse până la capăt, dar întotdeauna cu o artă scriitoricească care uimește. Avem de-a face cu efectele unui realism magic în compoziție cu secvențe realiste, altele onirice sau simbolice, funcționale toate doar în context.
     Ca în Decameronul, personajele pornesc spre un teritoriu imaginar numit Christiana, la invitația Samuraiului, ins misterios, cu apariții puține, unde se adună toți ratații, pentru că „ Nimeni nu poate ajuta pe nimeni, nimeni nu este prieten cu nimeni.” Aici fiecare încearcă, așa cum îi îndeamnă Catalan, „o urmă în acest univers” și „ să nu distrugă nimic.” Pivotul, ca să zic așa, al acestei experiențe unice, fantastice, este Tom, scriitorul în a cărui minte se desfășoară toate povestirile, după regula realismului magic sud-american, care, dimpreună, coagulează imaginea omenescului din țara fabuloasă în care viețuiesc.Tom însuși sintetizează existența omenească din acest loc : „Am vrut să-i ajut, să le fac pe plac, până când am observat la toți un insesizabil sadism, o plăcere bolnavă de a mă chinui, de a mă tortura, de a face o cârpă din mine.” Or, această mărturisire de un crud realism și tot atât de grav, este „feliat” de însușiri fantastice de felul celor pusev în pagină de Haruki Murakami, prin care voievozii ies din timpul istoric și conviețuiesc cu urmașii, doctorii zboară pe motociclete pe deasupra bolnavilor din saloane, scene care nu fac altceva decât să reevalueze tehnicile romanești cunoscute pentru a imprima lumii reconstruite sensurile profunde ale spiritului uman lăsat în liberă manifestare.
        Romanul Ghețarul al lui Șerban Tomșa este o carte rară, deocamdată unică în literatura contemporană. Nu spun că e desăvârșită, ci doar un mod de a scrie altfel, inedit, surprinzător, spectaculos, cu rezultate notabile în plan estetic. Pentru un cititor onest, însă, e greu de urmărit, fiindcă narațiunea ( pe alocuri mult prea încărcată de sensuri și trimiteri livrești ) nu respectă niciuna din legile știute, trece peste cronologii, deschide povestiri fără să le termine, invitându-ne pe noi s-o facem, sau le împinge pâna la ultimele lor consecințe. Dar, așa cum spuneam, arta prozatorului elimină orice asperitate, orice icnire la trecerea dintr-o povestire în alta sau de la replica lui Tom la cea a lui Ștefan cel Mare. Totul este atât de firesc, încât fantasticul pare că s-a cununat cu realismul atât de drag nouă.

                                         Caligraf, nr. 114, 2010

P.S. Voi lipsi, din nou, două-trei zile...
   

„Muntele de gheață”.

Voi posta, în perioada următoare,  ultimele cronici la Ghețarul meu.

Valeria Tăicuțu

Muntele de gheață

      În recentul său roman, Ghețarul, (Editura Cartea Românească, 2009 ), Șerban Tomșa construiește un personaj care seamănă, deopotrivă, cu Don Quijote și cu prințul Mîșkin, prin puterea de a transforma realitatea astfel încât, în spațiul imaginar creat, nimic să nu mai fie ceea ce pare a fi. Dincolo de spectacolul grotesc, tragicomic și plin de vervă al unei lumi pe dos, se întrevede drama intelectualului înfrânt în iluziile sale de a schimba cu adevărat lumea și de a o face, din infern, un loc respirabil. Întregul roman este un joc de-a viața și de-a moartea al unui copil întârziat în perceperea fabulos-cosmică a lumii, adult-copil care simte că trecutul, prezentul și viitorul se desfășoară în simultaneitate, iar delimitările spațiale practic nu există decât în mintea perversă și pragmatică a celor lipsiți de imaginație :„Am senzația de multe ori că trăiesc o scenă deopotrivă în prezent, trecut și viitor. Îmi revine mereu în minte ideea, devenită certitudine, că toate evenimentele vieții noastre se petrec simultan, dar noi nu suntem capabili să le trăim în acest fel.” (pag. 302 )
În jurul lui Tom Kastelka, perdantul prin definiţie, dus întotdeauna de nas de familie, de prieteni, colegi de serviciu şi de cunoştinţe întâmplătoare, se construieşte un spaţiu-timp capcană, în care personajul intră de bunăvoie, la invitaţia bizară a unui fost prieten din copilărie. Tom a ajuns deja la o vârstă la care nimic nu mai contează, în afară de biblioteca din conacul vechi, de sticlele de vodcă, de scris şi de citit. Retras, resemnat, astenic, torturat de o depresie intratabilă, personajul acceptă invitaţia şi pleacă în oraşul Christiana, un spaţiu straniu, străjuit într-o latură a sa de gheţar, iar in celelalte de un deşert. Tiparul după care este construit acest spaţiu vine tot din copilărie, de la jucăriile ei: borcanul in care au fost strânşi zeci de fluturi viu coloraţi, sfera cu clădiri liliputane, munţi şi vegetaţie peste care ninge „ca in ilustratele de Crăciun” atunci când scuturi jucăria, acvariul cu peşti în culori ireale, gata să se ascundă în butaforia cu stânci şi peşteri subacvatice. Tom şi ceilalţi invitaţi sunt oaspeţii acestui spaţiu, în care dialoghează îndelung, cu umor, cinism şi cu o rabelaisiană poftă de vorbă, pentru a descoperi dacă se află într-o eprubetă, într-un „decor amenajat special ca pentru reprezentarea unei piese de teatru” sau, pur şi simplu, „în visul unui individ bolnav de depresie” (pag. 240). Hotelul, de la ferestrele căruia se văd intotdeauna, ca o promisiune şi ca o ameninţare, gheţarul şi deşertul, seamănă cu un fel de turn Babel : o amestecătură de limbi şi dialecte europene, asiatice, africane, sud americane, o colcăială de indivizi desemnaţi prin profesie şi funcţie socială şi, mai rar, prin nume de rezonanţă livresc-exotică. Filosofii de ocazie beau vârtos alături de foşti turnători, de Cabinetul Unu, de Călugăr, de Orb sau de Boxer, Administratorul se crede Napoleon, pensionarii în rezervă se joacă de-a eroii neamului, toată această invălmăşeală fiind aparent subvenţionată, pe de o parte, de un misterios Mecena, iar, pe de altă parte, de un guvern ca toate guvernele din ziua de azi, adică infantil şi capabil să arunce miliarde de euro in proiecte derizorii: „Ce vorbiţi dumneavoastră, dar proiectele guvernului cum sunt? se supără profesorul. Au băgat două miliarde de euro in Strămoşii şi in Clasicii vii. Au adunat nişte aşa-zise dubluri ale unor scriitori şi personaje istorice. E o cultură vie, spune primul- ministru, prea vie, aş zice eu, atat de vie, că mănancă şi bea zilnic de zeci de milioane de lei şi dacă treci pe acolo, simţi şi forţa acestei culturi vii, prin pumnii şi capetele in gură pe care le capeţi, dacă îi contrazici pe voievozi sau pe oamenii de cultură. Ăştia clocotesc de viaţă, te alegi cu capul spart sau poţi rămane handicapat de atata cultură. Nu știu cât va ţine distracţia, probabil cât vor mai fi şi fonduri, însă am inţeles că fiecare pseudoscriitor are misiunea de a scrie o carte, o replică la una dintre necăjitele noastre capodopere: Moromeţii, Ion, Cartea de la Metopolis, Galeria cu viţă sălbatică, Tache de catifea, Cruciada copiilor, Îngerul de gips, Simion Liftnicul, Levantul, Căderea Bastiliei” (pag. 96). Toate personajele adunate în Christiana au cate ceva de relatat, de rezolvat, unele îşi demonstrează capacităţile organizatorice şi adaptabilitatea, altele ştiu să speculeze momentul şi să obţină profituri, dar toate, fără excepţie, beau şi mănancă pantagruelic, au umor, sunt cinice, dezmăţate şi n-au tabuuri. Aluziile frecvente la Shambala, acel ţinut energetic, vibratoriu, pur, ce pare ireal pentru oaspeţii din Christiana, işi găsesc explicaţia în finalul romanului, cand Tom rămâne singur şi „experimentul”, sau „piesa de teatru”, sau „visul bolnavului de depresie” se incheie cu reîntoarcerea la cuib / casa părintească. Pare plauzibilă ideea că personajul şi-a imaginat o Shambala pe dos, un ţinut al „luminiţelor” dotate nu cu inteligenţă maximă, ci cu şiretenia primară, cu viclenia profitorului contemporan, capabil să ducă şi în lumea de apoi năravurile din lumea aceasta. Shambala, locul acelor „minunate focare energetice care supraveghează şi conduc universul”, ca şi viaţa / cultura / credinţa, ca şi moartea şi învierea sunt tratate cu ironie, pentru că personajele nu mai au nimic sfant. Ele există pentru a proba forţa malefică a cuvântului, uluitoarea lui capacitate de manipulare şi iluzionare. Cuvântul Domnului nu mai are chemare în suflete, sentimentul religios pare ceva perimat, Dumnezeu însuşi, scarbit, s-a ascuns într-un colţ al universului, iar lumea pe care a creat-o este iremediabil condamnată din cauza lăcomiei, a urii, a minciunii etc. Personajele / focarele energetice / luminiţele, a căror menire era să înconjure pămantul cu aura divină atat de necesară şi să-l protejeze, se implică într-un spectacol al dezmăţului pămantean, se bălăcesc în promiscuitate şi transformă raiul promis în infern. Cuvântul nu mai face decât să ascundă şi să mintă, iar personajele, deloc mirate, se folosesc de el pentru a-şi re-crea lumea. Umorul relatărilor este condimentat de comicul de situaţie, a cărui sursă este amestecul de fantastic / burlesc / grotesc. Înmormantările regizate (unde morţii zboară, invie, beau şi se destrăbălează cu traseiste costumate în coana Moarte), atmosfera din spitale (acolo doctorii circulă cu motociclete prin saloane, fac sex în cabinetele de consultaţii, beau, înjură, îşi rănesc pacienţii sau îi despică şi-i eviscerează ca pe peşti), caâciuma ca centru vital al comunităţii, atmosfera halucinantă de vis şi de coşmar, povestirile începute şi rareori terminate, precum şi secvenţele de un comic absurd (bătălia dintre „clasicii vii” şi „eroii neamului”) fac din acest roman – a cărui miză declarată este viaţa, pur şi simplu – un joc în care important rămane începutul. Al. Cistelecan remarca, pe bună dreptate, dimensiunea barocă a romanului. Ca şi în „Maimuţe in haremul nopţii”, secvenţele epice care cresc unele din altele, bogăţia fabuloasă a detaliului, dezlănţuirea fanteziei şi a imaginaţiei, eliberarea de orice reguli etc. îndreptăţesc această încadrare. Şerban Tomşa este un prozator de prima mană, pe linia Ştefan Bănulescu -Ioan Groşan – Mircea Cărtărescu.

                                                             Oglinda Literară, nr. 98,  pag 5378
P.S. De câteva zile am net cu lingurița : câte zece minute în fiecare după-amiază... I-am sunat azi pe cei de la deranjamente și mi-au promis că vor trimite, curând, pe cineva...

Oamenii frumoși

Vreau să citesc numai despre oamenii frumoși pe dinăuntru. Vreau să-i văd numai pe ei, vreau să vorbesc numai cu ei, ca să mă scutur de toate mizeriile.
Am cunoscut o profesoară care nu-și vorbea niciodată colegii de rău, nici când aceștia erau de față, nici când erau absenți. Din păcate, a ieșit la pensie...
Am cunoscut o familie de dascăli care vedeau numai ce este frumos la semenii noștri. Vorbeau cu un ușor accent bucovinean.
- Cutare v-a vorbit de rău, îi zicea un tânăr profesorului.
- Nu cred, răspundea acesta. O fi glumit și nu ai înțeles tu.
- Am înțeles foarte bine. Spunea că sunteți un ratat și un bețivan. N-ați reușit să publicați nicio carte...
- Păi, are dreptate. Cam așa-i... Ratați suntem cu toții că n-om scris niciunul nimic. Iar băutura mi-o plăcut, de ce să zic nu ?
- Și trebuia să râdă de dumneavoastră ?
- Omul îi liber să spună ce vrea. Și nu l-am auzit cu urechile mele. D-aia nici nu prea cred ce-mi spui. Și tu, de fapt, ce urmărești ?
Un provocator îi zicea :
- Cutare e un prost... A făcut așa și pe dincolo. Și a zis...
- Ți se pare ție că-i așa, fiindcă nu-l cunoști bine. E un băiat foarte bun. Și-i treaba lui ce face și ce spune. Ce, noi trebuie să-i monitorizăm pe cei pe care îi cunoaștem ?
Despre un intelectual care murise, după opinia țațelor, din cauza băuturii :
- Cutare o fost un om de mare valoare. O murit de durere că i s-o stins nevasta acum câțiva ani. Se iubeau foarte mult. Eu cred că el o vrut să moară...
El și soția găseau cele mai nobile mobiluri tuturor prostiilor pe care le făceau amicii și chiar dușmanii lor. Căci, culmea, oamenii ăștia aveau și dușmani care vorbeau cu ură despre ei.
L-am întrebat odată :
- Chiar nu v-a supărat nimeni niciodată ?
- Ba da, mi-a răspuns el. M-or supărat foarte mulți.
- Și ?
- Și ce ?
- Cum ați rezolvat problema ?
- Păi, cum s-o rezolv ? M-am împăcat cu ei îndată ce i-am întâlnit pe stradă !

Și acești doi oameni s-au pensionat de multă vreme... O prietenă ( Luminița ), care a comentat acest modest text, a găsit cea mai potrivită încheiere : „Oamenii frumoși nu ies niciodată la pensie.”

Nu sunt spion și nu suport să fiu spionat !

De mai bine de o lună mi se umblă în căsuța de e-mail, mi se sparg conturile și sunt urmărit în intimitate. Mă întreb cine poate fi atât de bolnav, încât să-și vâre nasul în viața mea fără nicio justificare ! Serviciile secrete românești nu pot fi, pentru că nu dețin și nu vând nimănui informații militare sau de alt gen.
În general, nu mă interesează ce fac alții. Nu trag cu urechea, nu mă uit pe gaura cheii, nu supraveghez pe nimeni. Consider că acesta este unul dintre cele mai degradante acte umane. Dar uite că s-a găsit cineva care să-mi scotocească prin tot ce am ! Mai mult, a pătruns în calculatoarele membrilor familiei și caută. Ce ?
Preocupările mele sunt legate exclusiv de literatură și nu cred că asta reprezintă vreun pericol pentru cineva.
De aceea îi rog pe cei care fac acest incredibil gest să se potolească și să-și vadă de treabă.
Cer, în același timp, ajutor prietenilor pentru a ieși din impas !

P.S. Din câte știu, ceea ce mi se întâmplă este o infracțiune și se pedepsește prin lege !

„O stradă cu un aer dezamăgit ”. Din nou despre romanul polițist

Orice s-ar spune, rămân la părerea mea că unii dintre maeștrii romanului polițist pot fi considerați mari scriitori, chiar dacă toate scrierile de acest gen au aceleași ingrediente, părând a fi făcute după rețetă, precum creațiile gastronomice : sunt destinate, în primul rând, consumului. Intriga e abil etalată, pe un fundal aproape invariabil : crime, violuri, incesturi, alcool, piscine, mașini de lux, vile, corporații, corupție, degradare umană, inocență, visuri frânte, traume și boli psihice, pistolari, mafioți, traficanți, surprize la tot pasul, dame de companie, familii cu fațadă onorabilă, schimbări spectaculoase de situație. Din anumite puncte de vedere, Raymond Chandler, Dashiell Hammett și Ross Macdonald, de pildă, nu sunt cu nimic inferiori lui Hemingway, dar nu cel din povestiri. Ba chiar, privind realist lucrurile, personajele celor trei sunt mai complexe decât cele imaginate de autorul Fiestei. La acesta din urmă, dincolo de amprenta stilistică inconfundabilă, se întrevede un strat uman primitiv și siropos. Ce rămâne din personajele romanului A avea și a nu avea, dincolo de dorința lor puternică de supraviețuire care le face să ajungă până la crimă ? În sfârșit, poate că exagerez...  Agatha Christie, în schimb, nu are deloc substanță umană, însă detectivii ei, Hercule Poirot și Miss Jane Marple, sunt simpatici și convingători. Nu mai discutăm despre Arthur Conan Doyle al cărui Sherlock Holmes a deschis balul marilor detectivi, după ce Edgar Poe inventase, practic,  atât specia literară cât și  tipul respectiv de personaj. În calea lui Holmes se aglomerează indiciile  și totul trage către o concluzie inevitabilă.  Maigret al lui Simenon mă lasă rece, iar alți „eroi” de acest soi mă deprimă...
Am citit și „polare” scrise recent, dar nu mi-au plăcut : nu au pic de valoare artistică. Ca și cărțile sau filmele de acțiune - vezi John Grisham, Dan Brown, Frederick Forsyth, Colin Forbes, etc -, se bazează pe ipotetica prelungire în contemporaneitate  a unor mituri inventate ad-hoc, aiuritoare și îndoielnice : învierea unui faraon, presupușii urmași ai lui Hristos ( Brown a dat lovitura cu Codul lui Da Vinci ), obiecte magice moștenite de la zei sau înaintași, care dau păstrătorilor lor puteri nebănuite. Într-un cuvânt, tâmpenii. Ar fi interesant un studiu despre ceea ce se cheamă thriller : care ar fi doza de acțiune, violență, groază, cruzime, devieri patologice și conflict polițist, care ar defini noua specie literar-cinematografică... Autorii citați, ca și John Le Carré, care are valoare literară ( fiind, din acest punct de vedere, o nobilă excepție ), utilizează  trame polițiste desfășurate într-o lume de spioni...  Până la urmă, ei scriu romane polițiste sau de spionaj ? Aș alege a doua variantă. În asemenea „opere”, ideea de conspirație este speculată până la ultimele consecințe.
Revenind la Coasta barbară a lui Macdonald, pe care o recitesc după ani buni,  constat că are profunzime și personaje foarte bine conturate. Dincolo de scriitura impecabilă, desenul din covor ne duce la Freud,  fiecare faptă având o solidă motivație psihologică.
Nu sunt de acord cu Crohmălniceanu care spunea că George Arion - pe care îl citesc, evident, cu plăcere - este întemeietorul romanului polițist românesc. Să nu fi citit criticul nimic din Rodica Ojog-Brașoveanu și din ceilalți autori români la care m-am referit într-un articol mai vechi ? Păcar însă că nu avem un detectiv autohton, cu trăsături inconfundabile. Minerva Tutovan este prea deșteaptă, ca să fie și autentică, iar ziaristul Mladin, eroul lui Arion, e calchiat după Marlowe, Spade și Lew Archer : un burlac șarmant, inteligent, cu simțul umorului, loial clienților săi și unei anumite etici ( nu pune niciodată banii pe primul loc, în preferințele sale ), cu un fizic de invidiat, relaxat și cu lipici la încurcături. Mladin folosește chiar expresii luate din scriitorii americani : am început să fac alergie la poanta cu compresa rece pe un picior de lemn, fiindcă am întâlnit-o la mai mulți autori care au împrumutat-o din Chandler. Ar mai fi, totuși, Bunicul lui Sălcudeanu, căpitanul Apostolescu al lui Horia Tecuceanu...
Și fiindcă veni vorba de sintagme memorabile, îmi amintesc că am citit cu foarte mulți ani în urmă o însemnare în Jurnalul lui Eugen Barbu : „O stradă cu un aer dezamăgit” ( dintr-un roman polițist ). Barbu încă nu începuse să-și însușească textele altora. Romanul polițist cu pricina este Coasta barbară :  „Strada era bună, dar avea un aer dezamăgit.”

Gestul unui poet

Aflu din numărul 27 al României literare povestea primarului Teodor Șușman din Răchițele, Cluj, și a celor trei fii ai  săi.  Toți patru s-au refugiat în munți în august 1945, fiind demni reprezentanți ai Rezistenței românești. Teodor s-a sinucis în 1951, cu ultimul glonț care îi mai rămăsese, ca să nu cadă în mâinile Securității. Marius Oprea a publicat, în Observator cultural, un reportaj în care consemnează reacția unui poet al locului, Teofil Răchițeanu, cu prilejul dezgropării osemintelor lui Teodor Șușman. Ce credeți că a făcut  autorul de poeme, cu nume de sfânt, membru al Uniunii Scriitorilor din România ?  Ceea ce n-ar face niciun creștin cu mințile întregi ! Necum un poet ! A scuipat pe osemintele lui Teodor Șușman ! Șocant !
Numele lui Teofil Răchițeanu îmi este cunoscut. Am citit mai multe poezii scrise de el și publicate în diferite reviste literare. Prin 1990, prin localitatea mea a trecut un geamgiu venit tocmai din Mârgău, Cluj. Mi-a pus geamuri la garaj și am mai vorbit de una, de alta. Era un om cumsecade și cu vederi mai evoluate decât toți oamenii „simpli” pe care îi cunoșteam. Îi prefera pe liberali și spunea că nu va vota cu Iliescu. Aflând că scriu, omul mi-a zis următoarele :
- E și pe la noi un om învățat. E învățător și îl cheamă Teofil Răchițeanu. Are o pălărie mare și se duce în munți, unde stă singur și scrie.
Mai târziu am citit, cred că în Vatra,  un interviu cu Teofil Răchițeanu, în care acesta se plângea de singurătate și de greutățile prin care trecea. Nu avea bani nici să-și cumpere o revistă literară...
Gestul lui Teofil Răchițeanu, necreștinesc și nevrednic, îl descalifică moral pe poet. Chiar dacă Teodor Șușman ar fi fost cel mai mare dușman al neamului românesc, nu ar fi trebuit să fie tratat astfel.
Mă gândesc dacă noi mai știm ce înseamnă să fii cu adevărat creștin ?

P.S. În urma discuțiilor iscate de acest mic articol, constat că în Răchițele s-a petrecut o tragedie cumplită, care nu poate fi aproximată în câteva cuvinte. Lucrurile sunt cu mult mai complexe decât le-am înțeles și le-am prezentat eu, după informațiile precare din presa literară... Acum, dacă nu pot lăuda gestul lui Teofil Răchițeanu, îmi vine la fel de greu să-l „condamn”. Cine se simte fără de pată să ridice primul piatra !
Ca să respectăm adevărul, consider că este de datoria mea să reproduc două dintre intervențiile care au adus lumină în acest caz.

MARIN  ANTON, scriitor :

Nu sunt în măsură să răspund la întrebarea din finalul articolului dumneavoastră. Nu o să-mi dau nici măcar cu părerea, dar o să vă prezint câteva fapte.

Domnul Teofil Răchiţeanu - pseudonimul de poet - este fiul lui Petru Purcel. Petru Purcel a fost argatul lui Teodor Şuşman. Acest argat, după fuga în munţi a lui Şuşman, a semnat un angajament faţă de Securitate Şi nu numai că a semnat, dar a şi dezvăluit securiştilor câteva dintre ascunzătorile partizanilor. Problema lui Purcel a fost că Şuşman, cu toate garanţiile Securităţii, l-a prins şi, pentru faptele lui, l-a împuşcat.
După ce Teodor Şuşman a pierit într-o luptă inegală (1 la 20), cu mâna încleştată pe mitralieră (nu, nu-i o figură de stil, e chiar un fapt recunoscut de unul din ofiţerii de Securitate), autorităţile i-au expus în curtea casei trupul lovit de şase gloanţe, organizând o "vizionare" ce a durat vreo trei zile. La acest eveniment a participat întreg satul, spunându-li-se oamenilor că Teodor Şuşman s-a sinucis ca un laş. La capătul celor trei zile trupul i-a fost aruncat într-o râpă şi acoperit cu bolovani. Micul Teofil a declarat încă de atunci că a vrut să-l scuipe pe ucigaşul tatălui său, însă mama lui nu l-a lăsat. Iată că după 60 de ani şi-a împlinirt dorinţa. Omul a trăit cu convingerile pe care securiştii i le-au sădit în suflet şi le-a transmis mai departe copiilor pe care i-a educat în calitatea sa de profesor de istorie. Pentru dumnealui partizanii au fost nişte scelelraţi care au pus în pericol ordinea şi liniştea ţării.
Teofil Purcel, devenit Răchiţeanu, a fost profesorul de istorie al domnului prim-ministru Boc. Acesta îi păstrează mult respect şi s-a format cumva sub oblăduirea sa spirituală. Marele om politic a sprijinit generos publicarea operei lirice a domnului Teofil Răchiţeanu. Drept urmare, poetul i-a compus un duios şi oarecum nostradamic catren pe care îmi permit să-l citez integral:
"Răchiţeanul Emil Boc,
Mic la stat, mare la minte,
Astăzi, Clujului primar,
Mâine - ţării preşedinte..."
Despre această poveste urâtă am aflat şi eu mai demult. Nu vă mai dau şi alte amănunte, deşi acestea sunt la fel de uimitoare şi tragice. Mă opresc aici nădăjduind că micul meu comentariu v-a fost de ajutor.
Asupra preotului am preferat să păstreez tăcerea. Dar, dacă tot l-aţi adus în discuţie, precizez că dumnealui se numeşte Teodor Boc, fiind nepotul primarului comunist din Răchiţele, Suciu Paşcu, cel care a preluat la un moment dat o parte din bunurile lui... Teodor Şuşman. Totodată domnia sa este văr cu actualul premier al României. Preotul în cauză i-a blestemat şi pe arheologii care au scos la lumină rămăşiţele pământeşti ale lui Teodor Şuşman. Fiica preotului Boc este celebra Mihaela Eugenia Boc, cea care are o carieră fulminantă: primăria Clujului, cancelaria primului ministru şi, potrivit revistei "Politica", din vara aceasta a intrat în rândul diplomaţilor din MAE...
M-am mărginit să prezint numai faptele, care altminteri sunt publice şi verificabile. Nu mă avânt în niciun fel de consideraţii morale, gândind că are cine să-i judece pe fiecare.
În rest, am citit nişte versuri de-ale poetului Teofil Răchiţeanu. Nu-s vreun expert în poezie, dar socotesc că tăcerea care-l înconjuară din partea criticii e una binevenită.
Toate lucrurile acestea au tot soiul de înţelesuri şi mobiluri. M-am oprit numai la fapte. Acestea, repet, sunt publice şi consemnate printr-o mulţime de locuri. N-am făcut nimic altceva decât să caut niţeluş, fără să emit pretenţii de analist sau de moralist. Are cine să o facă, cu mult mai multă aplicaţie şi consistenţă decât mine.
Faptele arată că bunicul preotului Boc a fost ucis de Şuşman, la fel ca şi tatăl poetului Teofil Purcel Răchiţeanu. Iar aceştia, copii fiind, au trăit nu numai în umbra apăsătoare a acestor fapte, dar şi sub influenţa legendelor mankurtizante ale Securităţii.
Au fost vremuri cumplite în care trădarea şi răzbunările s-au împletit. Cine popate accepta cu inima uşoară că părintele lui a fost un trădător pus în slujba tartorilor zilei, din invidie, din ură sau chiar din mobiluri mai lucrative? Nu am căderea de a fi avocatul nimănui, dar spun că lucrurile sunt mult mai complexe şi categoric tragice pentru toate părţile implicate.  [...] De toate acestea se ocupă istoricii, iar istoria noastră naţională are destule părţi întunecate şi uneori departe de a fi măgulitoare. Fie că ne place sau nu.

UN  OM :

Domnule Tomsa,

Articolul dvs. este unul frumos si plin de bune intentii. Din pacate, la fel cum se intampla cam cu tot ceea ce s-a scris despre drama din Rachitele, sufera de, hai sa-i zicem, necunoasterea in profunzime a ceea ce s-a intamplat acolo. Si cand spun asta nu am in vedere stricta relatare a faptelor, ci ma refer la psihologia celor din sat, la contextul subtil al lucrurilor, care scapa, de obicei, celor de din afara. Parerea mea este ca, daca iti doresti o abordare cu adevarat crestineasca si cat de cat obiectiva a evenimentelor, atunci trebuie sa analizezi, cu atentie si fara patima, motivatia fiecarui participant la evenimentele de acum 60 de ani, apoi sa incluzi filmul faptelor intr-un context mai larg, al mutatiilor dramatice pe care le-a produs schimbarea de regim intregii societati romanesti din vremea respectiva.
Din respect pentru oamenii care au fost, ar trebui abandonata judecata in alb si negru, impartirea in buni si rai (daca vreti: criminali si eroi) este denigratoare si cu consecinte, cel putin neplacute, in actualitate, pentru urmasii lor.
Sa-i luam pe rand:
Teodor Susman
Om instarit din Rachitele, dar nu cel mai instarit, asa cum s-a fabulat adesea, care ajunge la o pozitie onoranta (primar), se vede in situatia de a nu mai avea nimic, dupa ce i s-au confiscat bunurile si, amagit de-o speranta pe care a nutrit-o o tara intreaga:"Vin americanii", si umilit de pauperizarea nemeritata precum si de pierderea stimei de sine, se retrage in munti. Sa faca ce? Sa astepte o redresare a lucrurilor si sa se poata intoarce la ceea ce era al lui - gospodaria chivernisita, confortabila, dar nu extravaganta, asa cum de multe ori s-a scris.
Nimic rau, dusmanos, dar nici eroic in aceasta forma de neacceptare a evenimentelor. Retragerea, nu fuga, este un gest de nobila respingere a unei realitati care a venit peste el ca un tavalug si i-a bulversat existenta. Ca la fel ca el au gandit si altii, o demonstreaza faptul ca nu e izolat de comunitatea celor din Rachitele. (vezi documentele care fac referire la cei care l-au urmat, dar si la cei care l-au sustinut). Sa-i atribui intentii criminale e prea mult, tinand cont si de faptul ca existenta ulterioara trecerii valului urma sa si-o petreaca tot printre ai lui si, Doamne, iarta-ma, nimeni nu-si face dusmani in usa casei.
Sa nu uitam ca, din moment ce-si duce cu sine trei dintre copii, socoteala lui presupun a fi fost ca o urgie, precum cea a instaurarii comunismului, in absurditatea ei, nu poate sa dureze.
Nutu(Ioan)Bortos, Gheorghe Mihut, Volcea (Suciu Toader),Vasalic'a lu'Ianos
Toti au fost vecinii lui Susman,(au locuit foarte aproape unii de altii, in centrul satului)si, cu siguranta nu si-au putut inchipui nici un moment ca, plecand de acasa, o fac, unii dintre ei pentru totdeauna. Despre Nutu se spune ca Susman l-ar fi impuscat, cu sange rece, ca sa nu-i tradeze cu tusea lui, altii spun ca ar fi fost impuscat de militie/securitate/jandarmi (toti s-au perindat la vremea respectiva prin Rachitele si in numar destul de mare.Luind in calcul probabilitatea ca a fost impuscat de Susman sau de-ai lui, scenariul nu mi-l imaginez atat de dur cum il prezinta unii: "tusesti-te impusc", adica "nu mai esti de folos cauzei, ma leapad de tine". Lipsa aceasta de umanitate nu este plauzubila, mai ales ca, repet, daca nu din alte motive, cel putin din teama ca lucrurile vor iesi la iveala la intoarcerea acasa si va aparea ideea razbunarii din partea rudelor. Mai degraba pare plauzibila ideea ranirii in timpul unei confruntari cu fortele de ordine, urmata de suprimarea lui de catre cei din grup, pentru a-l scuti de suferinte inutile, sau chiar decesul sau in timpul luptei. Teama de represalii era perfect justificata, avand in vedere bataile crunte si umilintele greu de suportat la care au fost supusi atatia sateni ce nu faceau parte din grup si nici nu aveau vreo vina reala pentru nimic din ceea ce se petrecea.

Petre Purcel (Petre'a lu'Indrei), tatal poetului Teofil Rachiteanu.

Si despre el cred ca relatarile exagereaza. Personal, nu mi-l imaginez ca pe un tradator fara scrupule, cu atat mai mult cu cat, Susman era pentru el si pentru familia lui (numeroasa si saraca) o sursa de venit. Nu avea nimic de aparat plecand, dar cu siguranta, daca sperantele lor s-ar fi adeverit, ar fi castigat cel putin increderea celui pe care l-a urmat aceasta garantandu-i, si pe viitor, posibilitatea unei surse de existenta. O mentiune as vrea sa fac aici, termenul de "argat", chiar daca este corect folosit, denumind starea de angajat in gospodarie, in contextul diferitelor comentarii pe marginea evenimentelor din Rachitele, se incarca cu o nuanta, daca nu de-a dreptul peiorativa, cel putin persiflatoare. In realitatea satului, saracia nu avea si nu are nimic stigmatizant cata vreme nu era cauzata de lene. "Sluga" (termenul rachitenesc pentru argat) nu este paria comunitatii, ci omul pe care il platesti sa te ajute sa-ti faci treburile gospodaresti. Starea de "sluga" in aceasta acceptiune, nu te impiedica sa-ti depasesti,in imprejurari ulterioare, statutul.
Revenind la evenimente, tradarea lui Petre'a lu'Indrei, daca o fi fost, a fost una impusa de suferintele prin care a trecut. Si el si sotia lui au fost crunt batuti, in nenumarate randuri, in sat sau in puscarie, pana ca presupusul act al tradarii sa se fi petrecut. Daca a tradat a facut-o din neputinta de a suporta tortura, din teama ca familia lui nu poate supravietui daca el sau sotia lui mor in chinurile la care au fost supusi. Pe de alta parte, Susman - daca asa cum sustine fiul lui Petre, poetul -,este ucigasul acestuia, sa nu uitam ca in perioada respectiva avea unul dintre copii intemnitat si batut,despre care nu stia daca va mai scapa viu din puscarie, si o sotie chinuita inimaginabil de cei ce isi instalasera cartierul general in casa lui. Omeneste, frustarea momentului, poate impinge la crima orice om, altimnteri cu frica lui Dumnezeu. Sa astepti de la Petru Purcel sau de la Susman, oameni cat se poate umani, atitudini de sfinti, inseamna sa nu cunosti limitele conditiei umane si sa pretinzi celorlalti atitudini pe care tu insuti e greu de crezut ca in asa imprejurari le-ai putea avea. Ce-ar mai ramane atunci din biblicul indemn:"Nu judeca, ca sa nu fi judecat!"

Teofil Rachiteanu

E greu sa judeci atitudinea lui. Daca il judeci din perspectiva fiului celui ucis, este fiul care riposteaza (nu ucigand-distrugand fizic-, ci scuipand-lezand moral)la un act de injustitie: i-a fost omorat tatal si familia i-a fost condamnata, o data cu el la infometare.
Departe de a agrea genul acesta de reactie,necrestineasca in manifestarea ei,incerc doar sa aplic aceeasi intelegere pe care un crestin ar trebui s-o manifeste fata de suferinta semenului sau si sa ma abtin de avea alte pretentii de la un om decat cele pe care conditia umana le permite. De altminteri, suferinta cauzata de disparitia parintelui este o trauma in sine, prin care a trecut la o varsta foarte frageda (la vremea intamplarilor domnul Rachiteanu nu cred sa fi avut mai mult de 7-8 ani). Cum a putut percepe copilul de atunci realitatea, cand mama lui era batuta sistematic, cand parte dintre surorile lui au murit datorita conditiilor precare in care se zbatea familia lui, cand parte dintre familiile din Rachitele il priveau ca pe fiul "tradatorului", cand, poate, in incercarea de a-si stabili echilibrul interior mintea lui a inghesuit vinovatia pentru toate relele in imediata lui apropiere - adica in carca batranului Susman, a carui moarte l-a facut sa se simta razbunat,fara sa inteleaga, din perspectiva varstei de atunci dimensiunea lucrurilor. Gestul, repet, reprobabil din perspectiva omului care a ajuns sa fie azi, este, mai degraba solidarizarea adultului cu sentimentele copilului de acum 60 de ani, readuse la suprafata o data cu osemintele dezgropate ale lui Susman. Apoi, in jurul mortii tatalui sau precum si a celei a lui Suciu Pascu, imaginatia colectiva a creat o legenda infioratoare. Conditiile in care se spune ca au murit cei doi, infometati, cu buzunare facute in piele, in care s-a pus sare, purtati timp de o saptamana pe coclauri, siliti sa-si manance propriul trup etc., tin daca nu de-o grosolana intoxicare, care sa justifice nimicirea grupului, atunci de-o exacerbare a faptelor prin care mentalul colectiv incerca sa explice-justifice suferintele (un fel de: "nu suferim nevinovati, ci suferim pentru ca unii dintre ai nostri au facut fapte abominabile si asta ne-a atras pedeapsa")Si inca ceva. De ce sa judecam cu masura omului creatia poetului? E, pastrand proportiile, ca si cum ai aprecia cantecul privighetorii dupa culorile penelor. Poezia domnului Rachiteanu tine de un alt registru al fiintei sale. Poate placea sau nu, dar, indiferent de raportarile la ceea ce a scris in cartile sale de poezie, poetul nu poate fi judecat prin prisma dramei umane pe care a trait-o. Nu e corect si nici crestinesc sa reduci un om la un singur gest.

Preotul Teodor Boc


Aproape ca a fost satanizat,in comentarii, atribuindu-i-se gesturi din recuzita filmelor horror ("a aprins, in altarul bisericii luminile intunericului"). Hai sa fim seriosi! Alunecam din nou in legenda sau increderea in slujitorii bisericii e atat de firava incat sa credem ca un uns al Domnului poate ajunge la gesturi atat de neortodoxe incat sa intineze Sfanta Biserica? Omul Teodor Boc poate sa tina la imaginea familiei si chiar sa eludeze aspecte reale din trecutul familiei sale pentru a se prezenta pe sine si pe ai sai intr-un mod favorabil. Putem vorbi chiar de un fel de a fi patimas, al omului, dar, de aici si pana la a se dezice de menirea sa de preot e o cale foarte lunga. Lucreaza aici si un fel, de mentalitate primara, o sa spuneti, de a vedea lucrurile. Ceva de genul:"daca sunt pastorul moral al acestei comunitati, inseamna ca, tot ceea ce e legat de mine, trebuie sa fie exemplar: situatia familiala (cele doua fete au studii superioare, cariera promitatoare), situatia materiala (sotia e directoarea scolii, preotul are o afacere de familie, impreuna au o casa frumoasa etc), statutul social (rude instarite, in pozitii sociale deosebite, chiar un var prim-ministru), comportament model pentru ceilalti (real)". In aceasta optica si trecutul familiei trebuie sa fie impecabil, deci bunicul nu putea sa fie tradator , ci victima. De aici indarjirea de a-si apara inaintasul(nefireasca peste o anumita limita, dar in orice caz omeneasca), care totusi nu impieteaza cu nimic calitatea de preot. Ar fi necrestinesc sa credem ca un om imperfect nu e mereu perfectibil.Cum i-am mai intelege pe toti ceilalti, daca nu l-am intelege si pe el?

Satul


Nu e cu nimic mai bun sau mai rau decat oricare alt sat de pe la noi. Cu "bunii" si cu "raii" lui.
Nestiutii Ion si Gheorghe si Petre si Vasile si ceilalti, care si-au dus vietile dupa principiile: "Ce ti-e dat, in frunte ti-e pus" si nu in ultimul rand si fara ironie:"Domnul a dat, Domnul a luat, Domnul fie laudat!", desi au trait frici, si pedepse , si traume,si tragedii fara noima in universul lor fizic, mental, spiritual (nu exagerez) vorbesc,si dupa 60 de ani, dar nu lovesc. Daca dintre ei sunt care il scuza/acuza pe Susman sau pe dascal, sau pe preot de suferinte trecute sau de nedreptati prezente, este pentru ca, in conceptia lor, raul, ca si binele lor nu poate fi decat in mijlocul lor. Din pacate, nici preotul, nici dascalul nu au putut trece peste biografia lor pentru a vedea ca raul lor este ecoul unui rau venit din afara micii comunitati. Ca nici securitatea, nici militia, nici jandarmii n-au vrut nici o clipa sa-l prinda pe Susman, pentru ca au avut si timp si mijloace s-o faca pe parcursul celor zece ani cat au durat "cautarile", ci totul a fost o demonstratie de putere, o reusita operatiune de intimidare a populatiei ca sa nu cracneasca impotriva noii ordini impuse de regimul comunist. Scenariul a fost acelasi in toate satele romanesti care au dat semne cum ca s-ar putea sa aiba Susmanul, sau Dejeul, sau Capota,sau alti oameni cu coloana vertebrala ai lor.
Desigur, discutia poate continua, cu argumente n despre partea unde sta binele si partea unde sta raul, despre cine e erou si cine criminal, despre cine merita sa fie sanctificat si cine trebuie sa fie blamat, dar singurul lucru de care ar trebui epurat trecutul este patima suferintei, care naste suferinta. Istoria trebuie sa fie lectie, nu pricina de dihonie si perspectiva privirii care se intoarce inapoi nu trebuie obstructionata de ura...

Grozăveștii anilor 70'-80'. O întâmplare legată de cuvântul „strașnic”

I-am mărturisit recent prietenului meu Panta că adjectivul „strașnic”, utilizat uneori și ca adverb ( „Cutare fumează strașnic ”), are, pentru mine, rezonanțe speciale.
Ca student, am stat în două campusuri fabuloase : Grozăvești și 6 Martie. Nu pun la socoteală cele două săptămâni petrecute în Panduri, timp în care nu am dormit nicio secundă. Ferestrele dormitorului nostru dădeau direct într-o stație de troleibuze, aflată în pantă. Mașinile frânau la oprire, iar la pornire șoferii erau nevoiți să accelereze puternic pentru a urca dâmbul acela nenorocit. Mă gândeam serios să mă las de studii, în altă parte nu aveam unde să locuiesc, iar pe Stratan, singurul căminist care acceptase să vină acolo, începuse să-l ia depresia. Vegheam toată noaptea pradă imsomniei, în scrășnetul de infern al motoarelor, Stratan se foia în patul din fundul camerei, iar dimineață, când ne ciocneam umul de altul la ușă, în drum spre spălător, el îmi spunea cu un surâs cuceritor, de geniu iluminat :
- Unde ai fost azi-noapte, bătrâne drag, că eu am stat singur aici și te-am așteptat ?...
Grozăveștii erau însă o Curte a Miracolelor. Studenți de toate naționalităle și etniile conviețuiau într-o atmosferă de camaraderie și relaxare. Cred că, pe vremea aceea, campusurile universitare erau singurele locuri din România unde cineva se putea simți liber.  Desigur, unii mai liberi decât alții : campusul avea bogații și săracii săi. Favorizați erau africanii și arabii care veneau la studii cu burse acordate de statul român. Purtau numai lucruri cumpărate din shop, făceau „bișniță” cu bere, whisky și blugi, iar femeile curgeau gârlă...De câte ori mă întorceam de la masă eram abordat pe hol de câte o tânără  care mă ruga să-i spun nigerianului Nur să coboare la ea. Nur, vecinul meu, era un african simpatic, veșnic pilit, care stătea mai tot timpul cu picioarele pe masă și cu sticla de votcă rusească alături, deși era musulman. Mi-a mărturisit că un măcelar din Africa îl învățase că nimic nu se compară cu friptura de porc și băuturile alcoolice, în ciuda faptului că religia lor le interzicea așa ceva. De multe ori, Nur era atât de beat încât nu mai cobora și îmi sugera să mă ocup eu de fată. Refuzam - amorul liber era îngăduit numai celor de culoare și arabilor ! - și atunci el mă invita la un pahar.
La două camere de mine locuia Alteța Imperială Rogé Bokassa, fiul împăratului centrafrican Jean-Bédel Bokassa. Era un negru leneș care se plimba, beat mort, cu avionul prin toată Europa și care fusese trimis de tatăl său la studii în România, drept pedeapsă fiindcă încercase să o violeze pe una dintre cele douăsprezece soții ale împăratului. În rarele momente când era acasă, dădea muzica tare și nimeni nu putea învăța ceva. Un arab frumos care locuia alături, Ibrahim King, el însuși prinț sau cam așa ceva ( era de statură medie, mai mult scund, dar părea clădit din oțel : la chefuri, putea să învingă, la skandenberg, cinci oameni în același timp ) a intrat într-o zi la Bokassa și i-a zis :
- Băi, Roge, dă drăcia aia mai încet, că nu pot dormi de atâta zgomot !
- Slugă, a ripostat Roge, când vrei să intri la mine, bate la ușă mai întâi ! Eu sunt Alteță Imperială !
- Ce ești , mă ?
- Alteță Imperială... ieși afară !
- Dau eu la tine acu Alteță...
Arabul a intrat înăuntru, ușa s-a închis și preț de un sfert de oră s-au auzit niște bufnituri puternice, acoperite în parte de casetofonul dat la maximum. Apoi muzica a încetat pentru totdeauna și arabul a ieșit, îndreptându-și ținuta. Alteța Imperială a zăcut vreo patru zile până s-a pus pe picioare după bătaia încasată de la beduin...
Făcea fiecare ce îl tăia capul . Coreenii se îndopau cu pește ( mirosea la ei ca într-o pescărie), jucau fotbal, iar seara îngenuncheau la portretul lui Kim Ir Sen pe care îl țineau într-un colț al camerei, deasupra unei mese acoperite cu pluș roșu și cu operele Conducătorului asiatic. În purtau pe Kim și la piept, în efigie. Înainte de culcare îi mărturiseau Președintelui lor toate păcatele pe care le săvârșiseră în cursul zilei și își luau angajamentul să nu mai greșească... Vietnamezii se mândreau cu doamna Li, o frumusețe strălucitoare care studia la noi și al cărei bărbat mai în vârstă era profesor universitar în capitala Franței. În fiecare dimineață, câte unul dintre ei se strecura în camera frumoasei. Poetul Mușina mi-a arătat un vietnamez micuț, cât un copil, care în drumul său către baie, care se afla în capătul holului, se uita pe gaura cheii pe la toate ușile pe lângă care trecea. N-avea decât să se încline puțin... Thailandezii urlau și te amenințau cu moartea dacă făceai zgomot duminica după-amiază și îi trezeai din somn. Nemțoaicele își făceau copiuțe pentru examene și, în răstimpuri, se angajau în câte o partidă de amor cu vreun african. N-am văzut niciodată studenți care să copieze mai eficient și sistematic decât reprezentatele Germaniei democratice. Își ascundeau notițele în chiloți... Costaricanii și paraguayenii erau solitari, chinezii ceremonioși, finlandezele trăgeau la măsea, iar argentinienii umblau numai în grupuri și pălăvrăgeau ceasuri în șir, prin parc sau în cantină. Cubanezii erau singurii care luau în serios învățătura.  Îl purtau pe Che Guevara la reverul hainei, nu copiau, nu lipseau și nu întârziau niciodată de la cursuri. Erau, printre ei, două gemene care deveniseră experte în amor. Veniseră recent și nu știau bine limba română. Când le întâlneam, le salutam ceremonios :
- Sărut mâna ! Sărut mâna !
Credeau că asta înseamnă „bună ziua” și se grăbeau să-mi răspundă :
- Sărui mâna ! Sărui mâna !
Mai târziu, când învățaseră formulele de salut, le strigam în fiecare dimineață :
-Sărui mâna !
Râdeau și îmi arătau pumnul.
Havanezii au fost uluiți când au văzut prima dată zăpada. Țipau și se jucau ca niște copii.
Sirienii se pregăteau să devină doctori în matematici. Unul, supraponderal, Omar, venea pe la mine să îi corectez textul redactat în românește și se plângea de petrecerile zimbabwenilor. Aceștia chefuiau la vedere, ocupând holul lung, în ritmuri africane. Se legănau în dansuri tribale și mâncau  copane de păsări uriașe fripte. Dacă treceai pe lângă ei, te altoiau pe cap cu oasele alea lungi...
- Când obosește negrii, se lamenta arabul, începe grec....( Nu putea să spună „grecii”...)
Grecii erau patrioți nevoie mare și săreau la bătaie din te miri ce. Aveau însă și simțul umorului. Rușii puneau ardei iute în vodcă și te salutau frățește, de la distanță, cu voce sonoră, dar erau mereu grăbiți. Incașii din Peru scriau romane cu idei comuniste și mi le citeau noaptea. Ca să-mi mai rămână timp să răsuflu, îi făceam pulbere cu vodcă și ei zăceau după aceea câteva zile bune... Cehii erau pofticioși. E drept, aveau și la ce să poftească : cehoaicele, unguroaicele, rusoaicele, ucrainencele și venezuelencele erau superbe. Treceam într-un rând, cu Stratan, pe lângă un ceh. Era spelb, fără păr, plin de pistrui și cu pielea ca opărită.
- Uită-te la ăsta, i-am zis prietenului meu. Crezi că se uită vreo cehoaică la el ? Păcat de fetele alea, că n-au bărbați pe măsură... E una care are niște picioare mai lungi decât coloanele Parthenonului.
- O cunosc, a spus Stratan. Ce nu știi tu e că am intrat într-o zi din greșeală în camera papagalului ăla. Și ce crezi că am văzut ?
- Ce  ?
- Pistruiatul era chiar între coloanele Parthenonului ( ajungeau, bătrâne, până în tavan !) și lucra acolo cu îndârjire, transpirat și înnebunit de plăcere.
M-am oprit în loc și l-am privit incredul pe Nino câteva minute bune...Italienii erau doctoranzi de cursă lungă și mă călcau deseori pe nervi. Luigi Cantrino, italian de etnie armeană, era de vreo zece ani acolo și prinsese rădăcini în campus precum copacii ornamentali. Avea o barbă ca smoala, se lăuda că a descoperit, la Palermo, mormântul lui Bălcescu, priza tutun și fuma niște trabucuri puturoase, mereu în pericol de a-și aprinde barba cu ele... Sârbii și ungurii petreceau nonstop. Camerale lor erau ticsite cu sticle goale și conserve picante. Când nimereai pe la ei, te puteai felicita dacă scăpai cu o viață după un bairam cu palincă adusă de la Budapesta. În patru ani, Rusz a ajuns o singură dată la facultate și a dormit, preț de trei prelegeri, în ultimul rând al Amfiteatrului Odobescu. N-a știut nici măcar ce cursuri se țineau. L-am trezit când am plecat către cămin, iar el n-a mai călcat pe acolo decât la examene.
În fiecare după-amiază, după ce luam o masă sărăcăcioasă și tânjeam după o oră de odihnă, venea un arab cu un glas de bariton și îl striga pe un anume Karim, care nu părea să fie niciodată acasă, din moment ce nu răspundea.
- Karim ! Karim !
Striga cel puțin douăzeci de minute. Unii îl înjurau, dar nu-și arătau fețele. Ferestrele erau deschise și își puteau trimite mesajele direct din paturi. Într-o zi l-am doborât pe nesimțit pe aleea de lângă blocuri, aruncându-i în cap, de la etajul al patrulea, o pâine neagră și veche. Pâinea era dublă și tare ca fierul. Nu avusesem gânduri criminale, vrusesem să fac puțină curățenie...
Într-o noapte m-am întâlnit cu un congolez beat turtă care m-a rugat să-l împrumut cu zece lei. Mi-a înapoiat banii peste două zile și mă căuta după aceea în fiecare seară să mă cinstească. Mă ascundeam în dulap și scăpam. Asta mai îmi trebuia, să beau și cu africanii. Și așa, dosarul meu la Securitate creștea văzând cu ochii, după cum mă informase secretara facultății. Eram urmărit, mi-a comunicat gentila doamnă, „pentru relații cu străinii”.
Odată, după ce proaspătul meu amic de culoare a plecat dezamăgit de la mine, fiindcă iarăși nu mă găsise acasă, a ajuns în camera lui, a simțit că-i vine să vomite, s-a apropiat de fereastră, s-a aplecat în afară și a scăpat de la etajul al patrulea. Și-a fracturat doar o mână și un picior, pentru că a avut norococul să cadă pe niște arbuști...
Cam așa mergeau lucrurile. Erai liber și puteai fi fericit chiar dacă nu aveai niciun ban în buzunar...
Dar noi, românii, ce credeți că făceam în acest timp ? Ei, bine, noi scriam. Voiam să ajungem scriitori celebri, ne citeam unii altora „operele” , ne criticam, ne lăudam, făceam tabere... Deosebirile de stil și de „concepție artistică” îi făceau pe băieți să se certe grozav între ei. Se ijigneau, se insultau și chiar ajungeau la bătaie... Până reușeam să-i despart, luam pumni și picioare din partea ambelor tabere... Am mai povestit undeva că eram prieten cu toți, fiindcă nu refuzam pe nimeni și găseam pentru fiecare câteva cuvinte frumoase, de încurajare. Prinseseră curaj chiar și cei mai timizi și mă înghesuiau cu caietele pline de versuri, prin holuri, pe scări, pe la toalete, prin sala de meditație... Îmi era groază să rămân cu cineva în cameră : imediat scotea caietul blestemat și, câteva oare, deveneam prizonierul unei noi „viziuni artistice”. Când cunoșteam pe cineva, prima întrebare pe care mi-o puneam era :„Ăsta o fi scriind ceva ? ” Mă uitam la figura plină de prestanță a tânărului, la mustața îngrijită și expresia gravă pe care o avea întipărită pe chip și trăgeam concluzia :„Nu cred. Pare om serios...” Firește că mă înșelam. Cu prima ocazie, picam în plasă. „ Uite, am scris și eu niște texte. M-ar interesa enorm părerea ta...”, spunea studentul când mă prindea singur...
Ca să pot citi sau învăța, mă zăvoram în cameră și nu răspundeam decât la bătăile codificate, știute de numai câțiva amici. Într-o noapte citeam când am auzit ciocăniturile familiare în ușă. Am deschis și un prieten, să-i spunem I., poet el însuși și mare amator de farse, a țâșnit pe lângă mine și a intrat înăuntru. Avea două sticle de bere goale în mână.Nu mi-am dat seama că era mai băut de cât de obicei și mi-am reluat lectura. Îl auzeam vag cum îl înjura pe Alexandru  Mușina, fiindcă brașoveanul își transcria poeziile la o mașină Consul, cu toate că, după opinia lui I., aspirantul la glorie literară era total lipsit de talent. În concluzie, n-avea niciun drept să scrie ! Mușina locuia în ultima cameră a holului, pe partea dinspre parc. Se auzea, clar, țăcănitul mașinii de scris. Eu o ocupam pe antepenultima, iar între noi se afla L., mare șef la ASC și un tip foarte energic. Pe jumătate tătar, originar din sudul Moldovei, L. poseda multe calități, dar avea și un defect care îl făcea, în ochii mei, indezirabil : îi plăcea șefia. Pot comunica și mă pot înțelege cu toate tipurile umane, mai puțin cu aroganții și cu șefii de meserie.Dar asta e altă poveste. Cert e că mă aveam cu L. precum câinele cu pisica. I. se tot agita la fereastră. Și dintr-o dată am auzit geamurile de alături, ale lui L., zuruind.
- Ah, fire-ar măsa a dracu, înjura I. Am nimerit la ăsta... Am vrut să le fărâm pe ale lui Mușina și...
Atunci am înțeles ce făcea I. Voia să-i distrugă geamurile lui Mușină, în semn de protest pentru faptul că faimosul poet n-ar avea talent !
În clipa când bucățile de sticlă se prăbușeau cu zgomot, se auzeau mugetele neomenești ale unor negri incredibil de beți :
- Oaaaăăăăuuu....oaaaăăăăuuuu...ooooăăăăaaa... ăăăuuuu...
L-am dat imediat afară pe I. și am început să mă gândesc în ce belea intrasem. Mai mult ca sigur că L. va crede că eu i-am făcut zob geamurile. Și nu era bine. Fusesem dur în câteva rânduri cu el, însă acum era altceva. Să fii în relații proaste cu cineva e una, dar să-i spargi omului geamurile e alta. M-am culcat cu inima îndoită.
A doua zi de dimineață am plecat către facultate. De cine dau în capătul scărilor? De L. Era foarte volubil, le explica ceva unor colegi și gesticula în draci. Am vrut să mă strecor neobservat, dar L. m-a apucat de umăr prietenește :
- Stai așa ! Ai văzut ce s-a întâmplat azi-noapte ?
- Păi... eu.... ăăă...
- Ascultă și n-o să crezi ! Au făcut dracii ăia de negri un chef strașnic ! Dar strașnic-strașnic ! Mi-au făcut praf toate geamurile ! Hă, hă, hă, hă, hă!
Și a început să râdă ca nebunul !
Picase măgăreața pe negri. Când L. s-a tezit din somn (  se culca devreme totdeauna ), a auzit zbieretele lor și a crezut că africanii aruncaseră cu ceva în ferestrele sale.
L. n-a aflat niciodată cine a fost banditul care a atentat la liniștea sa, iar celebrul Alexandru Mușina nu știe că a fost în pericol să rămână fără geamuri, deoarece avusese neobrăzarea de a se așeza la mașina de scris....
De atunci cuvântul „strașnic” îmi sună în auz într-un fel inconfundabil...

P.S. Plănuisem o reîntâlnire, în campus, cu toți foștii căminiști. Anul acesta n-a fost să fie....
Dacă aș mai fi student, aș propune ca fiecare campus să fie declarat Republică independentă, cu Președinte și Parlament.... Sau poate că nu. Doar Republică. Fără conducători. Doar cu cetățeni. Și ăia să fie studenții...
Mă gândesc și la o antologie :„Povești din Grozăvești”. Admirabilul poet Romulus Bucur a scris cândva un poem foarte cunoscut la vremea respectivă, „poeți făcând banda în grozăvești”... „A face banda” însemna a vâna resturile de mâncare de pe banda rulantă, lăsate acolo de cei care aveau cartele și erau sătui ...

Cineva mi-a spart contul de pe Facebook și trimite mail-uri în numele meu...

Omul-perete

Un amic mi-a relatat zilele trecute o scenă.
- M-am întâlnit, povestea omul, cu un fost coleg de liceu. Nu-l mai văzusem de foarte mulți ani. Am observat că arăta foarte rău... „Sunt bolnav, mi s-a plâns prietenul de odinioară. Am o boală pe care medicii n-o deslușesc... Mă mănâncă tot timpul pielea capului. Dar știi cum ? E o nebunie... Parcă miliarde de căpușe m-ar curenta cu gurile lor însetate. Tot scărpinându-mă, mi-am jupuit pielea și mi-am smuls bruma de păr care îmi mai rămăsese. Sau poate că și  asta vine de la boală.” Omul vorbea și se tot scărpina în cap. Am scurtat întâlnirea, pretextând o  treabă care nu suferea amânare. Ne-am strâns mâinile, am făcut patru-cinci pași și a început să mă mănânce și pe mine pielea de pe cap...
Întâmplarea mi-a amintit de un instructor „de practică” pe care îl avusesem în al doilea an de liceu. Era un maistru scos special din producție și nu părea să fie în toate doagele. Ne-a șocat de cum a deschis gura. La sfârșitul fiecărui cuvânt terminat în vocală, adăuga consoana „t”. Era foarte consecvent cu această regulă și nu era dispus să facă nicio concesie pronunțării corecte.
- Bă't, pe mine't mă't cheamă't Crăciunescu't Nicolae't. Maistru't de't practică't... Eu sunt șefu't !.
Era foarte atent la ce discutam în pauze și intervenea tot timpul, întrerupându-ne.
- Despre't ce't discutați't voi't acolo't ?
- Despre fotbal. Ziceam de Dobrin..
- Ehe't, și't eu't am făcut fotbal. Când am jucat prima't dată't...
Și dă-i și dă-i cu isprăvile lui.
- Despre't ce't vorbiți't ?
- Despre tenis.
- Am jucat și't eu't tenis...
- Vorbeam despre Ștefan Cel Mare...
- Păi't stați't să't vă't zic eu't, că't sunt documentat. Ăla't era't un bețiv... Avea't și't diabet...
- Eminescu.
- Eminescu't avea't vreo't treizeci't de't bube't pe't picioare't... Și't l-au't tratat cu mercur.
- Despre femei..
- Pe't femei't nu't le-am ietat niciodată't. Am tras bine't de tot pe't ele't..Și't acum toate't întorc capu't după't mine't pe't stradă't. Chiar și't când eram la't spitalu't, stăteam toată't noaptea't c-o't doctoriță't.... Hi't, hi't, hi't, hi't ! Efectuam găurirea't !
În treacăt fie spus, omul era cea mai urâtă făptură umană pe care am văzut-o vreodată. Probabil că nu numai femeile întorceau trăsnite capul după el, șocate că o asemenea față există...
Era foarte dur cu elevii mai mici de statură. Îi pălmuia de le săreau scântei din capete. De găligani și de cei de statură medie, printre care mă număram, nu se atingea. În fiecare zi îl chema la el pe un vlăjgan și îi spunea :
- Du-te't, bă't, și ia-mi't un kil de't lapte't. Că't eu't am ulceru't și trebuie't să beau't lapte't.
Elevul venea cu „laptele't”, iar „șefu't” își turna lichidul alb într-un pahar mare, gusta din el și o lua printre bancurile din atelier, unde noi pileam în prostie diverse bucăți de metal. Prinsesem pică pe el pentru că îmi lovea colegii ( unul dintre persecutați scria el însuși versuri și acest băiat îmi spunea mereu, ironic, „Autorul” : „Autorule în sus, Autorule în jos”...). În momentul în care pășea prinre noi, profitam de starea de confuzie care se isca și de faptul că maistrul avea cam vreo două sute de dioptrii la ochelari și mă strecuram către catedra pe care așezase paharul cu lapte. Îi puneam în el pilitură de fier... Câte o mână bună...Sunt sigur că n-ajungea să bea firimiturile minuscule de metal, dar mizeria aceea îi făcea rău. A doua zi venea la liceu galben la față și obosit.
- De't unde't, draculu't, bă't, ai luat laptele't ăla't ? l-a apostrofat el pe colegul mai înalt. Ăla't n-a't fost lapte't, a fost focu't ! Era't să mor azi-noapte't ! Du-te't și ia't alt lapte't, dar fii't atent ! Nu mai't lua't de't acolo't, ia't din altă't parte't !
Ca oameni, suntem făcuți să interacționăm. Să ne învățăm, unii pe alții, mersul pe ape. Să ne sprijim când vreunul dă semne că e în pericol să se înece. Dacă se poate... Așa ar fi frumos. Așa ar fi normal. Dar sunt unii care se comportă ca niște pereți de care, eventual, ne putem da cu capul.
- Despre't ce't trăncăniți't ?
- Despre volei.
- Și't eu't am făcut volei't.
Atunci nu m-am putut abține și l-am întrebat cu candoare :
- Dar parașutism ați făcut ?
M-a scrutat atent prin lentilele ochelarilor să vadă dacă nu-mi bat joc de el, dar inocența mea l-a dezarmat.
- Nu't, parașutism n-am făcut, a recunoscut el și toți am răsuflat ușurați.

Am încredere în bărboși

Un amic mi-a spus, cu mulți ani în urmă, aceste cuvinte :
- Băi, eu n-am deloc încredere în oamenii cu barbă. Pe cuvânt ! Oamenii cu barbă sunt profund dubioși. Când îi văd, i-aș bărbieri, fire-ar mama lor a dracului, cu flacăra de sudură și i-aș sătura de originalitate...
Am avut vreo două tentative de a-mi lăsa barbă - dintr-un asemenea moment datează fotografia de pe blog ! -, dar presiunea rudelor și a comunității a fost atât de puternică, încât am scos de la naftalină masca de băiat cuminte și am renunțat. Pe vremea copilăriei mele, dacă un bărbat își lăsa mustață sau avea perciunii ceva mai lungi, ieșea din rândul oamenilor. În armată devenisem mustăcios, fiind prins într-o întrecere cu viitorul regizor Tompa Gabor : voiam să vedem care dintre noi va avea mustățile mai lungi, până la sfârșitul stagiului militar... Într-o vreme toți teriștii din companie ne lăsaserăm mustăți. Intrat la grele bănuieli, colonelul ne-a adunat și ne- apostrofat :
- Bă, ce mama dracului înseamnă asta ? De ce v-ați lăsat mustăți ? Ce urmăriți ?
- Nu urmărim nimic, tovarășe colonel, a răspuns cu îndrăzneală un nepot de general.
- Cum nu urmăriți ? Acum trei luni v-ați ras pe cap. Acum e treaba cu mustățile... Credeați că n-am observat ? Ehe, sunt cu ochii pe voi...Dacă erau doi-trei, mai înțelegeam... Dar așa ? Toată compania cu mustăți ? Miroase a răzmeriță... Complotați ceva ? Sunteți nebuni ?
- Nu e vorba de niciun complot, tovarășe colonel, a răspuns același soldat. Ne-am ras pe cap, că aici tot nu ne vede nimeni și poate ni se face și nouă părul mai des. Că unii am început să chelim...
- Bine, asta o pricep, că nu sunt chiar tâmpit. Dar mustăți de ce v-ați lăsat ?
- Tovarășe colonel, a replicat soldatul, în regulament scrie că avem voie să purtăm mustăți de doi centimetri.
- Ia nu mai face, bă, tu pe deșteptul, că îl dau dracu de regulament ! Cine știe în ce belele mă băgați cu mustățile voastre... Arătați ca niște bandiți . Vi le tăiați și gata !
- Tovarășe colonel, permiteți să raportez...
- Ce mai vrei ?
- Tovarășe colonel, și tovarășul Gheorghe Cioară are mustăți.
Gheorghe Cioară ( sau Pană ?) era unul cu o funcție importantă în PCR. Colonelul s-a schimbat la față și a spus șovăind :
- Bine, bă, de ce îl bagi tu pe tovarășul Gheorghe Cioară în rahatul vostru ? Tovarășul...ăăă... Gheorghe Cioară s-a născut...ăăăă... de mic copil cu mustață ... Ai înțeles  ? Așa că lăsați cioacele astea și într-o jumătate de oră să vă văd bărbieriți ! Executarea !
Când am venit într-o permisie (comandantul nu apucase să interzică mustățile ! ), arătam ca un ungur get-beget, iar mama nu m-a recunoscut. Au năvălit apoi peste mine toate neamurile :
-Mă, Gigi, taie-ți, mă, pămătuful ăla de la gură, că râde, dracului, lumea de tine !
După două zile am cedat.
Când mi-am lăsat prima dată barbă, într-o vară, se uita lumea după mine ca după urs. O femeie chiar a căzut pe brânci, fiindcă se împiedicase în timp ce se răsucea să mă vadă mai bine... Mai târziu, mi s-a părut că nu prea mă mai prinde un asemenea look...
Cert e că, în anumite medii, oamenii nu sunt dispuși să accepte elementele care îi diferențiază pe unii de restul turmei.
Dar eu am o încredere adâncă în oamenii care poartă barbă. Sunt fini, civilizați, îndatoritori, cultivați... Îmi plac bărbile blonde, negre, aurii, roșcate, albe, lungi, scurte, bogate, rare, rotunde, ascuțite. Bărbile sălbatice, călugărești, bărbile rotunjite cu viclenie, de politicieni, bărbile-cascadă, indiene, bărbile răsucite, de filosofi... Bărbi de mătase, bărbi în evantai, bărbi de țap....Aș putea că barba este o mască paradoxală : un mod de a fi sincer cu tine și cu ceilalți. Am văzut câteva secvențe dintr-un serial rusesc. Doamne, ce bărbi puteau să aibă ăia ! Știam că rușii sunt cei mai frumoși, mai talentați și mai inteligenți oameni de pe Pământ - poate că rusul reprezinta ideea de om în cel mai înalt grad ! -, dar nu credeam că niște ființe umane pot avea asemenea bărbi monstruoase, nesfârșite, încolăcite, încâlcite, dominatoare, precum pădurile Siberiei...
Când mă gândesc la un bărbat cu barbă, îl văd aievea pe Andrei Pleșu, un om frumos și pe dinăuntru, și pe dinafară, tolerant, plin de har și cu o inteligență aidoma unei aurori boreale.
Salut, Nino Stratan, salut, Bogdan Ghiu !

P.S. Am adăugat un episod pe care îl omisesem inițial...
Voi lipsi din nou câteva zile...