joi, 13 ianuarie 2011

Și câinii știu să râdă, nu-i așa ?

Fiica mea are o teorie conform căreia câinii râd când sunt bucuroși. Ea mi-a arătat unul dintre dulăii noștri care zâmbea cu adevărat de câte ori o vedea ! Mi-am adus aminte, atunci, de un câine pe care l-am avut mai demult, care avea mereu un aer trist. Intuia, probabil, că viitorul îi rezerva o soartă crudă : a fost prins în laț de un nemernic și împușcat fără milă... 
Pisicile abandonate pe care le-am adoptat oftau deseori....
Zilele trecute, analizând un text în care un câine „lătra vesel”, i-am întrebat pe copii :
- După părerea voastră, un câine poate să râdă ?
- Bineînțeles, mi-a răspuns un băiat foarte voinic. La centrul de pâine din apropierea casei mele este o cățelușă aruncată care râde de câte ori cineva îi dă mâncare. Câțiva oameni îi dau mereu pâine, ca să o vadă cum râde...
- Zău ? m-am prefăcut eu surprins. Și cum râde ?
- Are așa, o expresie a gurii, de parcă ar surâde, iar ochii îi devin veseli...
Unii câini știu să râdă.
Dar nu toți.

luni, 10 ianuarie 2011

Paradisul viitorului și corectitudinea politică

O știre care m-a năucit este aceea că romanele lui Mark Twain vor fi „corectate” , la reeditare, prin scoaterea unor cuvinte precum „negru” și „sclav”. Știam, din clasele mici, că, dacă modifici un text literar, îl distrugi din punct de vedere artistic...
Nu-mi dau seama dacă America a rămas bastionul ipocriziei - Henry Miller a trebuit să plece de acolo ca să-și poată publica operele -, dar știu că trecutul reprezintă pentru mulți oameni o povară aproape insuportabilă. Văd că, pe piața literară, marii scriitori de peste ocean - de la Faulkner și Hemingway, până la Truman Capote,  J. D. Salinger, John Updike, Russell Banks, Thomas Pynchon, etc pierd teren în fața autorilor de tip comercial.
Înțeleg că va veni vremea când vor dispărea de la sine cuvinte ca „nedreptate”, „abuz”, „violență”, ”prostie”, „tâmpit”, „handicapat”, „hoț”, „curvar”, „bețiv” și toți ceilalți termeni cu conotație peiorativă.  Nici nu vor mai avea acoperire în realitatea viitorului... Vor fi utilizate numai elemente lexicale de tipul : „frumusețe”, „armonie”, „bunătate”, „harnic”, „excelent”,„ minunat”, „admirabil”... Sunt atât de naiv încât sunt convins că, mai devreme sau mai târziu, dacă nu ne vom autodistruge, vom trăi în paradisul proiectat de cei mai optimiști psihologi și sociologi. Un  paradis pentru multe mii de ani...
Dar e cazul să interzicem de pe acum folosirea unor „vorbe” ? Mai mult chiar, să le ștegem din cărțile unor genii literare ? Romanele și povestirile prozatorilor care fac parte din  „generația pierdută” - Faulkner, Steinbeck, Caldwell, Hemingway, Fitzgerald, Dos Passos, Thomas Wolfe - sunt pline de „negri”. Să le „îndreptăm” pe toate ? Și cum vom reuși să „îmbunătățim” „Coliba unchiului Tom” ?
Sau ființei umane trebuie, ca în basme, să i se pună tot timpul interdicții  ?
Între a șterge trecutul, cum doresc unii, și a-l reînvia cu bunele șe relele sale, cum intenționează alții, e necesar să găsim o soluție rezonabilă...

P.S. Lista mea de bloguri încă  nu este completă...

vineri, 7 ianuarie 2011

Poveștile vieții și adevărurile literaturii - cronică la o carte de Radu Aldulescu

         Cu foarte mult timp în urmă, trei scriitori români, Fănuş Neagu, D. R. Popescu şi Nicolae Velea, au făcut un pariu literar, urmând ca fiecare dintre ei să scrie câte o povestire pe aceeaşi temă : seceta. Din această întrecere prietenească, pe o temă dată, au rezultat cel puţin două capodopere : Dincolo de nisipuri şi Mări sub pustiuri. Proza lui Velea, Ochelari cu împrumut, este cel puţin onorabilă. Ce se întâmplă însă când un prozator scrie un roman cu povestea livrată de-a gata de o persoană care doreşte să se eternizeze în marea poveste a literaturii?
         „Pe data de 9 februarie 2009, pe adresa de e-mail a Editurii Cartea Românească sosea un mesaj cu totul neobişnuit : o româncă stabilită de multă vreme la Viena voia să-şi încredinţeze drama cumplită unui scriitor român, care urma să o transforme într-o carte. O mamă îndurerată striga după ajutor. Pentru prima dată, unui om trecut printr-o grea încercare îi venise ideea să apeleze la puterea vindecătoare a literaturii.” Acesta este începutul poveştii adevărate, de viaţă, relatată de Mădălina Ghiu, editorul care are marele merit de a-l fi susţinut şi de a-l fi publicat în ultimii ani, cu consecvenţă, pe Radu Aldulescu. Căci scriitorul care s-a înhămat la acest proiect nu este nimeni altul decât autorul Sonatei pentru acordeon. Putem spune că avem privilegiul de a asista la modul cum o dramă umană se transformă în literatură. O situaţie asemănătoare cu cea în care un pictor lucrează după un model căruia trebuie să-i fie cât mai fidel, cu menţiunea că sarcina scriitorului este mult mai dificilă. O lecţie de artă romanescă. Inteligentul Cosmin Ciotloş vorbea pe bună dreptate, în acest caz, de o „presiune a realului”. Nu mulţi scriitori ar fi făcut faţă acestei limitări multiple pe care trebuie să o suporte prozatorul. Se ştie că Radu Aldulescu a reusit, în anii 90, o performanţă literară şi culturală unică. Într-o vreme în care romanul românesc ajunsese într-un stadiu de îngrijorătoare anemiere epică, autorul romanului  Amantul Colivăresei a reuşit să se impună, de unul singur, într-un peisaj literar dominat de autori pentru care calitatea scriiturii era totul. Radu Aldulescu a întors romanul la sursele sale primare, adică la o realitate vie, convingătoare. El mizează pe un realism dur şi din degetele sale picură viaţă adevărată. Autenticitatea socială şi psihologică este, de altfel, trăsătura care atrage imediat atenţia în paginile lui Aldulescu. Intuiţia, instinctul artistic, capacitatea de construcţie şi relieful vocilor narative contribuie, în proporţii ideale, la definirea geniului său literar. El este prozatorul care îmi aminteşte cel mai mult de Marin Preda : aceeaşi mână "grea", acelaşi stil apăsat, aceeaşi viziune scenică te întâmpină pe fiecare pagină. De la primul volum până la Ana Maria şi îngerii, în cărţile acestui romancier găsim numai reacţie umană. Totul se petrece la vedere, iar adevărurile omeneşti şi realitatea comportamentală a personajelor sunt esenţiale . Scoase în faţă, ele sunt iluminate din toate unghiurile şi etalate cu o senzualitate specifică. Rezultă o ţesătură epică plină de consistenţă, care ne aminteşte de Faulkner, D. H. Lawrence şi Thomas Mann. Naraţiunea se colorează, se animă, se învolburează şi se umple de viaţă, care curge la vale, ca un fluviu adânc, cu debit bogat şi nenumărate vârtejuri şi bulboane periculoase. Există un homerism specific lui Aldulescu : pagina se umple de trăiri, gânduri, presupuneri, posibilităţi, detalii revelatoare care animă naraţiunea de o densitate copleşitoare. Arta de romancier a lui Radu Aldulescu stă în această capacitate unică de a privi prin ochii personajelor şi de a urma mişcările lor afective şi sociale. Perspectiva narativă este profund subiectivă şi pare a aparţine, ca şi în cazul lui Slavici – cu care Alduldescu se aseamănă prin deplina concordanţă dintre fluxul epic şi „muzica” pe care sunt puse faptele personajelor -, unei „guri a satului” , naratorul având abilitatea de a simula o mentalitate şi un nivel de înţelegere a lumii similar cu cel pe care îl posedă „fiinţele pe hârtie” pe care le plăsmuieşte. Discursul narativ are la bază un autentic stil indirect liber, punctat, oportun, cu fragmente de monolog interior . Relatarea are un farmec inefabil, iar construcţiile incidente, interjecţiile, interogaţiile, exclamaţiile, vocativele, imperativele, formulele de adresare , cuvintele şi expresiile populare conturează o oralitate puternică şi coerentă, cu un relief artistic inconfundabil: „... Savu n-a lăsat ocazia să-l bată pe tovarăşul Axinte până l-a umplut de sânge, şi unde mai pui, că-n public, în ochii notabilităţilor oraşului, în timpul unei mese tovărăşeşti cu invitaţi de vază, tovarăşi de la regiune, umilindu-l astfel în ultimul hal, cu o mână şi nişte coaste rupte şi faţa făcută ferfeniţă, de a trebuit să fie cusută de sus şi până jos, Savule, a fost cea mai nare greşeală a vieţii tale.” Sau :” Asta li se pregătea, deh, poate că-n alte împrejurări Mariana ar fi avut nişte mustrări de conştiinţă şi ar fi stat cumpănă până s-o facă, dar aşa, Ovidiule mamă, cu mâna ta ţi-ai făcut-o, idiotule şi nesimţitule.” Vocile narative se amestecă, se întretaie, monologul interior se continuă în dialog şi invers, într-un discurs romanesc a cărui substanţă epică şi forţă artistică sunt impresionante. Partitura stilistică aldulesciană are modulaţii care îi aparţin lui şi numai lui. Alternanţa complexă a modurilor şi timpurilor verbale evidenţiază mâna unui profesionist desăvârşit. Trecerea de la perfect simplu la imperfect şi prezent, pendulările între perfectul condiţionalului şi conjunctiv explorează, ca o lanternă magică, interiorul sinuos al personajelor bine conturate care populează cărţile lui Aldulescu. Întâmplările se lăţesc, se întind şi se umflă asemenea unui aluat săţios, devorator de real.
            Cum povestea în sine ne interesează mai puţin, fiind opera destinului, ne vom concentra atenţia asupra celorlate elemente ale cărţii. Aldulescu este un excelent portretist, cu analogii şi comparaţii de mare forţă sugestivă : „...ţăranilor bătrâni, cu feţe arse de soare, striate de reţele dese, de riduri prin care abia răzbătea abia văzută umezeala lacrimilor, ca printr-un zid măcinat de vreme şi intemperii, stând să se năruie.” Aglomerarea detaliilor nu este niciodată sufocantă şi acestea pregătesc deschiderile către fantastic şi oniric. Viziunile Anei Maria, îngerii care o însoţesc şi o ajută, visele fetei, reprezentările însufleţite urmează o linie fecundă, înnoitoare pentru proza lui Radu Aldulescu, inaugurată în Proorocii Ierusalimului. Realul se varsă, ca şi la Gogol, într-un „fantastic al banalităţii”. Mariana este ajutată să treacă graniţa de spiritul surorii moarte a Marikăi. Ana Maria trăieşte undeva la graniţa între real şi astral. Uneori, ca şi în Delirul lui Marin Preda, naratorul vorbeşte peste capul personajelor, făcând consideraţii foarte interesante : „Dacă instaurarea comunismului a însemnat venirea slugilor la putere, căderea lui a fost posibilă şi s-a săvârşit prin venirea la putere a slugilor acelor slugi, care n-au pregetat să calce pe cadavrele poporului de slugi care era România. Acel neam de slugi nemernice aşadar, de care nu le-a mai păsat slugilor slugilor, sau le-a păsat prea prea tare în spaima lor de a nu le lua locul, aşa încât au călcat în picioare lăsând praf şi pulbere în urmă.” Dar Aldulescu este un excelent povestitor, nu în sensul asemănării cu Sadoveanu, ci al creării acelui continuum romanesc despre care vorbea Daniel Cristea-Enache. Există un stil al retardării, al redării detaliilor semnificative, care îi deosebeşte pe romancierii veritabili de povestitori. Gesturile personajelor sunt surprinse ca într-un balet lent, mustind de vitalitate. Rebreanu, Anton Holban, Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, M. Preda, George Bălăiţă, Nicolae Breban şi Radu Aldulescu sunt romancieri de meserie. Sadoveanu, Galaction, Ştefan Bănulescu şi Fănuş Neagu sunt povestitori de vocaţie. Lucrurile stau ceva mai complicat cu G. Călinescu şi Paul Georgescu, în cazul cărora inflexiunile şi interferenţele culturale capătă un asemenea relief artistic, încât fac ridicolă orice clasificare din punctul de vedere exprimat mai sus. Scena în care Mariana trece graniţa este relatată magistral, ca şi preumblările prin oraş şi tribulaţiile sentimentale ale Anei Maria. Memorabil sunt narate, cu un umor care le scoate de sub zodia trivialului, scenele de homosexualitate şi masturbare, ca şi violurile pe care le suportă Mariana. Pe alocuri, descrierile spiritualizează toposul urban: „ Lumina aceea în creştere părea să susure şi să tresalte în acorduile uni vals rostogolindu-se pe caldarâmul de piatră cubică şi urcând pe faţetele clădirilor.” Vieţile lui Savu şi Mariana Bejan se consumă într-un spaţiu consacrat de cărţile anterioare ale autorului : mediul muncitoresc, cenuşiu, fără orizont. Portar de fotbal cu frumoase perspective, vedetă în devenire, Savu îl bate cumplit pe Grigore Axinte, o notabilitate locală care îl împiedicase să se transfere la Dinamo Bucureşti şi îşi deschide, în felul acesta, calea către ratare. Mama Marianei este, în schimb, o stanahovistă convinsă care este decorată de însuşi şeful statului căreia are ocazia să-i strângă şi mâna. Şi, mai departe, personajele care apar reiau ciclul de suferinţă prin care trec întemeietorii familiei. Aici este locul să facem câteva consideraţii pe marginea fiinţelor umane evocate de Aldulescu, fiindcă s-a conturat, din atâtea volume, prototipul unui personaj aldulescian : un gladiator veşnic în arenă – nu întâmplător el este uneori un sportiv care trece pe lângă o carieră frumoasă ! -, având germenele insuccesului în sânge, ducând o luptă crâncenă pentru a supravieţui, luând totdeauna decizii în defavoarea sa, întorcând chiar cea mai prielnică situaţie în contrariul ei, neavând stare, umblând mereu în căutarea unei liberăţi iluzorii, căzând din rău în mai rău, având lipici la nenorociri şi cultivând relaţii falimentare, atras fiind de fundul gropii ca de un magnet. Femeile, în special, sunt fascinate de escroci, pierde-vară, golani nestatornici şi fără simţul resonsabilităţii, oameni de nimic, fără căpătâi şi fără Dumnezeu, altminteri foarte înzestraţi sexual. Să remarc că de la Nicolae Breban încoace, niciunui prozator român nu i-au „ieşit” mai bine personajele feminine. Bărbaţii caută, dincolo de vieţile irosite aiurea, o libertate de care fug periodic, pentru a o lua apoi de la capăt. Sortit ratării, personajul aldulescian face, în fiecare op, o nesfârşită călătorie la capătul nopţii, cu lungi coborâri în Infern. Adolescenţii fug din familii, dar iau cu ei păcatele părinţilor, repetându-le isprăvile şi nereuşitele, femeile căutând instinctiv tatăl beţiv pe care îl avuseseră acasă, iar bărbaţii neangajându-se, precum capii familiiilor lor, în nimic serios şi lăsându-se întreţinuţi de femelele cu care trăiesc. E o lume în care bărbaţii sunt trântori – Savu Bejan, Remus Delea, Manfred, Gabriel -, iar femeile un soi de albine cu porniri iraţionale şi perverse. Mariana îl vorbeşte de rău pe Manfred, cu care convieţuieşte, dar care nu o satisface sexual şi preferă intimitatea lui Karl, piticul cu ochi de sticlă, înzestrat însă ca un măgar, cu care face amor după orele de muncă, lăsându-şi măruntaiele scormonite de falusul enorm al handicapatului. Puţinii bărbaţi care se comportă ca nişte domni sunt aruncaţi de societate la o ladă de gunoi urât mirositoare : Cinty, Jurgen Bokel şi Rudolf Rennword.
                Sunt scriitori care fac artă din orice. În Delirul, de pildă, Preda a introdus, la al doilea tiraj, o scenă cu Ceauşescu, pe când omul politic era doar un ilegalist persecutat, şi totul este atât de verosimil, atât de adânc uman, încât autorului nu i se putea reproşa nimic. Sunt de acord cu Daniel Cristea-Enache care a remarcat că Aldulescu nu are la activ niciun eşec : toate romanele sale sunt reuşite indiscutabile şi a spune că este un mare scriitor a devenit deja un loc comun. Aş adăuga doar că realitatea socială şi politică în care trăim începe să semene cu lumea romanelor lui Radu Aldulescu, romancierul cu cea mai pronunţată şi mai personală amprentă literară, dintre toţi cei care scriu azi în limba română.
                              ( Text apărut în revistele Luceafărul și Oglinda Literară )

miercuri, 5 ianuarie 2011

Proza scurtă ca o scenă de teatru modern - cronică la o carte de Horia Gârbea

              Orice ar scrie - poeme, roman, teatru,  cronică, eseu -, Horia Gârbea îl face pe cititor să simtă din plin magia literaturii. El e mereu nou, surprinzător, are vervă, umor şi o admirabilă prospeţime ludică. Fiecare pagină scrisă de acest polivalent şi sclipitor scriitor are idee, scăpărare şi stil. O inteligenţă vie, mobilă şi creatoare traversează fiecare pagină semnată de el, purtând pecetea unui talent inconfundabil.
Ca un autor de proză scurtă să fie „mare”, trebuie să îndeplinească trei-patru condiţii esenţiale. În primul rând, este necesar ca rata reuşitelor să depăşească binişor 90% din numărul titlurilor incluse într-un volum. Cehov şi Caragiale nu prea dădeau rateuri şi de aceea au rămas definitiv în istoria literaturii. Poate de aceea nici n-a fost nevoie ca ei să scrie romane masive cu care să-i convingă pe critici că au forţă artistică. În al doilea rând, autorul de proză scurtă autentic străluceşte pe fiecare pagină. Nu vom găsi la el pagini terne şi plictisitoare. În al teilea rând, textele sunt concentrate, iar născocitorul lor stăpâneşte perfect mecanismele umorului şi are o viziune scenică asupra lumii. În sfârşit, cea mai importantă trăsătură a unui scriitor care doreşte să se exprime pe spaţii mici este oralitatea. Un prozator auditiv va face totdeauna, în această situaţie, o impresie mai puernică de cât unul vizual, descriptiv şi poetic. Dacă parcurgem cu atenţie ultimul volum al lui Horia Gârbea, Fratele mai deştept al lui Kalaşnikov, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2010, observăm că „principiile” enumerate mai sus sunt chiar trăsături specifice prozelor pe care le comentăm. Adăugând calitatea excepţională a dialogurilor, derivată din oralitatea puternic reliefată, ştiinţa desăvârşită a construcţiei, cu incipit-uri şi finaluri măiastre, scriitura alertă şi ştiinţa de a evidenţia conflictul şi de a crea suspans, definim, în linii mari, arta literară din ultima carte a plivalentului nostru creator.
De fapt, nimic nu este întâmplător la Horia Gârbea. Cu atât mai puţin dimensiunile prozelor sale. Ca şi Caragiale, care nu scria pentru critici, Horia Gârbea ştie cui se adresează, cu alte cuvinte, pentru cine scrie şi de aceea îşi adaptează atât stilul, cât şi poveştile, la nivelul celui care îi deschide opul. Horia Gârbea pare sceptic că azi mai sunt cititori dotaţi cu suficientă răbdare care să le permită să-l citească pe Thomas Mann, de exemplu. Iubitorul de literatură al epocii de tranziţie seamănă cu un astronaut care găseşte, într-o pilulă, toate aromele mâncărurilor de lux din marile restaurante. Horia Gârbea este un autor care aduce deopotrivă satisfacţie criticilor literari şi bucurie cititorului obişnuit, fiind un scriitor sortit să aibă mare succes în rândul publicului larg.
              Actualitatea politică este surprinsă în tuşe groase, trase cu o mână sigură, versată. Inventivitatea verbală este reconfortantă, iar scriitura este în deplină consonanţă cu subiectele alese. Un grotesc bine temperat operează peste tot în Articolul 96. : „ Escalopul cu lămâie avea gust de iguană centenară stropită cu acid azotic” , „Înalt Prea Sfinţitul Ghedeon, mitropolit vicar, certat cu Dumnezeu şi Codul Penal”, miros „de parfum scump şi sos de subţiori”, „damful său de budă a unui bazar oriental”. Autorul nu se sfieşte să pună vorbele biblice într-un context compromiţător :” Sărută-mă cu sărutarea gurii tale ! Căci sărutările tale sunt mai dulci decât vinul. Ei, cum să-i spui aşa ceva unei tute ca asta ?”  Relaţiile dintre personaje sunt mai mult decât surprinzătoare. Soţia îl obligă pe un ministru să iasă cu o femeie uşoară, pentru a fi luat în vizor de ziarişti, ca în felul acesta cota omului politic să fie ferită de prăbuşire, iar voturile sa vină în continuare pe bandă. Ministrul joacă, în mod evident, un rol care nu i se potriveşte, iar situaţiile sunt comice. Modul în care Telu Coroiu încearcă să-şi păstreze electoratul vorbeşte de la sine despre calitatea deopotrivă a politicii şi a gazetăriei care se face la noi, dar şi despre nivelul cultural al „poporului suveran”. Incultura şi argoul pesrsonajelor sunt splendid resorbite în discursul narativ. Trivialul reprezentând nota dominantă, oamenii politici sunt fiinţe ale periferiei culturale, iar oamenii lor de încredere sunt interlopi trecuţi prin ciur şi dârmon. Reveriile unei dame de companie sunt sugestive :” Se vedea când purtată pe braţe de un toreador, când violată de o gorilă, când singură şi somnoroasă pe un maldăr de zdrenţe...” O performanţă uimitoare sunt descrierile cu efecte umoristice : „La puţină vreme, păsările urlau de-a binelea, era un vacarm în care tot ciorile aveau cuvântul hotărâtor.” O scenă foarte reuşită este cea în care ministrul se trezeşte în camera de hotel, având-o alături pe femeia care practică sexul pe bani : „Membrul guvernului se simţi lângă ea infinit de bătrân, de urât şi de singur. Şi peste toate, simţi în el o putere de mistreţ încolţit gata să dea ultima luptă cu câinii în plină erecţie naturală.” Când soneria telefonului reproduce acordurile imnului naţional, iar bărbatul horcăie epuizat, femeia se gândeşte că nu are toate culorile drapelului pe chiloţi şi din acest motiv nu se poate pune „în două labe”, „în poziţie cuvenită”. Povestirea se citeşte cu mare interes, fiind condusă cu mână de maestru, iar finalul este neaşteptat.
                 În Îndreptări este caricaturizată lăcomia oamenilor care reprezintă biserica, dar punctează şi ivirea miraculosului într-o lume vulgară şi banală. Horia Gârbea este un autor de literatură fantastică care se ignoră şi care  ar trebui să se ia foarte în serios. De altfel, inserţiile miraculosului sunt vizibile şi în Abraham Lincoln coboară în iad. Deşi dialogurile sunt foarte naturale şi totul pare real, poştaşul e, de fapt, mesagerul altei lumi, iar Nea Ilie nu e un sinplu veteran de război rămas cu handicap. El a trecut prin toate bătăliile şi a i-a cunoscut pe toţi conducătorii de oşti şi pe toţi eroii : „Mi-aduc aminte... Napolion, Kutotzov, Anverescu, Grand, Jofră. Ce să mai zic de Paton ? Ăsta a fost încoa de tot. Dar cel mai bine mi-aduc aminte de Pazvante. Maior de căciulari, straşnic bărbat. Eu zic că toţi ăilalţi nu făceau cât el. Dacă nu murea, ajungea departe. ” Nea Ilie şi poştaşul pălăvrăgesc, de fapt, într-un „infern discutabil”, iar apariţia, în final, a lui Abraham Lincoln este bine pregătită. Se simte din plin experienţa dramaturgului.
Adevărate bijuterii sunt Utopia. Şase parabole despre teatru, „Întoarcerea tatei din râzboi”. Subiecte şi Jocul. Ultima este o adevărată capodoperă în care este surprinsă condiţia unei creaţii de geniu, devenită cunoscută tuturor şi despre care fiecare are impresia că este opera sa. Autorul rămâne anonim, murind în împrejurări stranii şi, din ultimul său mesaj, reiese că el era convins că trăieşte ultimele clipe ale civilizaţiei noastre. La fel de reuşită este Întoarcerea tatei din război. Subiecte. Tema războiului, paternitatea şi relaţia cu Celălalt sunt teme care, deşi păreau de mult fumate, capătă sub condeiul lui Horia Gârbea o prospeţime şi o originalitate uimitoare. Perspectiva narativă este foarte inspirată, perfect pliată pe motivele literare care fac din „subiectele” respective un text foarte important. Frumuseţea şi noutatea acestei povestiri reverberate în oglinzile virtualului au făcut ca ea să fie deja tradusă în câteva limbi. Sunt bucăţi scrise impecabil, înţesate de idei, pe tema morţii, a teatrului şi a jocului ca formă de artă, etalând virtuozitatea cu care Horia Gârbea stăpâneşte variatele registre ale limbii române. Utopia. Şase parabole despre teatru şi „Întoarcerea tatei din război”. Subiecte ar trebui citate în întregime şi comentate pe larg. Dimensiunea ludică a scrisului lui Horia Gârbea capătă aici accente grave, dar pe fiecare pagină se simte o ironie deloc inocentă : „Toate teatrele de pe insulă sunt din lemn şi incendiile izbucnesc adesea. În asemenea împrejurări sălile ard cu decor, actori, spectatori şi maşinişti cu tot până când în locul lor rămâne un maldăr de jar. Ar fi desigur foarte simplu să se construiască teatre din cărămidă. Lutul roşu al insulei este ideal pentru facerea cărămizilor. Localnicii spun însă că atunci împrejurările nu ar mai fi atât de favorabile nevoii de înnoire pe care o simte atât de des arta teatrală.” Sau :” Cei care se ocupă de teatrul din insulă nu au adoptat ca emblemă a artei lor măştile, simbol european, străin de spiritul acelei comunităţi. La intrarea teatrelor şi deasupra scenelor, în locul măştii care râde şi a celei care plânge, ei aşează un cap de bour cu două feţe. Fiecare faţă are propriile ei coarne şi ele privesc, părţi ale aceluiaşi cap, una spre stânga, alta spre dreapta, într-un efect cât se poate de plastic. Turiştii care ajung pe insulă îi întreabă negreşit pe localnici de ce semnul activităţii celei mai iubite arte de pe insulă este acest cap de bovină cu dublă înfăţişare, dar priviri în sensuri opuse. Li se răspunde că o stemă a teatrului se cuvine să onoreze cele mai de seamă elemente ale nobilei arte : regizorul şi spectatorul.”
                 Nu-mi dau seama cum ar fi arătat un roman scris de Cehov sau de Caragiale, dar ştiu precis că  Horia Gârbea  ar putea să ne dea o operă de un asemenea insolit relief artistic.  Mă aştept ca în scrierile următoare aspectul de parabolă, cu semnificaţii adânci, al prozei lui Horia Gârbea să fie scos mai “în faţă” şi să ocupe tot mai des centrul scenei. Ca prozator, Horia Gârbea este un „terorist” vesel, care dinamitează cu umorul său lumile pe care le evocă, ascunzându-şi neliniştile în adâncimi aparent limpezi, dar pline de întrebări tulburătoare. De fiecare dată ordinea obişnuită este tulburată fie de personaje din alte lumi ( Îndreptări, Abraham Lincoln coboară în iad ), fie de un obiect zburător neidentificat. Istoria este parodiată ( în La Rovine...în câmpii...) şi compromisă de un tălmaci răuvoitor, iar literatura clasică este subminată de doamna din Povestea unui om leneş, care este mai sensibilă la „vârtutea” leneşului, decât la argumentele sătenilor. Întrepătrunderea unor lumi incompatibile este o temă pe care Horia Gârbea o poate fructifica şi pe viitor, benefic pentru opera sa.
             O face excelent şi în acest volum plin de haz, vădind o mare ştiinţă a scrisului şi o convingătoare vocaţie de prozator. Autorul, unul dintre numele proeminente ale literaturii române contemporane, „mai deştept” decât Kalaşnikov, trage nu cu gloanţe adevărate, ci cu hohotele de râs ale marii literaturi.

                                                   ( Text apărut, cu neînsemnate modificări, în Luceafărul )

Naratologie...

- Uite, bre, ți-am adus și o carte, să nu te plictisești aici, îi spune Georgică Butoi prietenului său Mielu Dură, care și-a rupt un picior și e internat în spital.
Georgică e profesor de biologie și visează, în secret, să ajungă scriitor. Mielu, fost pompier, acum pensionar, e un cititor pasionat căruia îi place să comenteze, cu Georgică,  romanele citite.
Imobilizat la pat și cu piciorul în ghips, Mielu se uită la coperta cărții aduse de Georgică și se ia cu mâinile de cap :
-  Iar mi-ai adus, bă,  porcării din alea, cu doctori care zboară prin saloane cu motocicletele și cu demenți care stau în cap pe acoperișurile clădirilor ?
- E o proză actuală, bre, așa se scrie acum...
- Fugi, bă, de-aici, ce, e obligatoriu să scrii așa ?
- Nu e obligatoriu, dar dacă vrei să fii original...
- Ce original, bă, Georgică ?  Să scrii prostii, ca să arăți că ești original ?
- Cam așa ceva.
- Bă,  dar ăia care scriau despre eroi și zei nu erau originali ?
- Ba da, dar a trecut timpul lor. Atunci naratorul privea personajele de jos în sus și le vedea calitățile.
- Păi, așa și trebuie, să arăți ce au oamenii mai frumos... Da să știi că mie îmi place mai mult termenul de „povestitor”. Auzi tu, „narator” și „narează”... Ce, bă, ăla povestește cu nările ?
- Nu, bre, n-are nicio legătură cu nările. Vine din latinescul narrator și franțuzescul narrateur.
- Bine, bine...  Eu înțeleg că, de fapt, e chiar autorul, dar ăsta, șmecher, a inventat chestia respectivă ca să scape de responsabilități...Și naratorul ăsta de ce nu mai privește de jos în sus ?
- Păi, a fost o vreme când naratorul a privit personajul de la egal la egal, iar acum se uită la el de sus în jos.
- Adică râde de el, nu ?
- Nu chiar...
- Și cine îi dă dreptul, bă, naratorului ăsta să se uite de sus la oameni și să-și bată joc de ei ? E mai deștept el decât toți ?
- Nu se pune, bre, problema așa...Nu-și bate joc de nimeni.  Asta e condiția literaturii ... E vremea ironiei...
- Ce condiție, bă ? Ce vreme, bă ?    Cum poți să ridiculizezi oamenii și să spui că asta e literatură ?
- Așa, bine... Literatura de azi promovează dreptul omului de a râde... Chiar de el însuși.
- Și așa vrei să scrii și  tu, bă ? De pildă, să râzi de mine, că mi-am rupt piciorul... Vai de mama noastră...
- Ai, bre, ce naiba, cum poți să gândești așa ? Vrei să-ți aduc altceva de citit ?
- Adu-mi ceva de Caragiale, că nu l-am recitit de mult.
- Păi, și Caragiale avea un narator care privea...
- Lasă, bă, cioacele, că nenea Iancu râdea numai de proști. În rest, ăla era om serios... Nu degeaba l-am învățat la școală.
Georgică se scarpină în cap și îi promite lui Mielu că îi va aduce o carte de Caragiale.

luni, 3 ianuarie 2011

Borges, Marele Bibliotecar

Borges este cel mai mare cititor care a existat vreodată. Este Cititorul absolut.
A citit tot ce s-a tipărit, în toate limbile de circulație. A parcurs toate bibliotecile din lume. Mai mult, a imaginat biblioteci infinite și le-a citit și pe acelea. Era normal ca EL să vadă Universul ca având aspectul unei Biblioteci. Era firesc ca  EL să orbească.
Miracolul a fost că personajele și cărțile deschise de EL au înviat în mintea și în povestirile lui  și au născut alte cărți și alte personaje. Alte biblioteci. Nenumărate și nesfârșite biblioteci pe care EL, cu ochii săi orbi,  le vedea aievea. A făcut din opuri personaje și a înzestrat fiecare volum cu o poveste de adânci semnificații.
Borges a creat literatura virtuală înainte ca spațiul virtual să apară.
EL, Marele Bibliotecar al Universului, este un scriitor unic.

P.S. Umberto Eco, alt mare erudit, l-a „nedreptățit” pe Borges când l-a luat ca model pe argentinian pentru cunoscutul personaj din Numele trandafirului... Intoleranța criminală a lui Jorge de Burgos - care refuză oamenilor dreptul de a râde și ucide în numele convingerilor sale - nu îl caracterizează deloc pe Jorge Luis Borges.
Am avut revelația că acest autor, venit din țara care l-a dat și pe Maradona - în numele căruia  s-a înființat un cult religios ! -, este cel mai inteligent dintre toți cei care și-au pus vreodată numele pe coperta unei cărți...

Sărbători fără oameni de zăpadă

Este prima iarnă în care nu am mai făcut oameni de zăpadă.
Faptul mă îngrijorează : înseamnă că nu mai am timp pentru toate lucrurile frumoase care mă înconjoară.
Am citit cărțile trimise de prietenii mei și am revizuit, câte 6-7 ore zilnic, niște texte redactate în vară. Despre cărți voi mai vorbi în articolele mele viitoare.
Iernile anterioare erau pigmentate cu multe mâncăruri  și cu vin. Dar de anul acesta am renunțat definitiv la sucul de struguri.  În ultima vreme ajunsesem să beau, o dată la un an, în timpul sărbătorilor de iarnă. În rest, austeritate. Acum am decis să ignor pentru totdeauna faptul că anumite licori există pe rafturile magazinelor. Dar nu pentru că aș avea probleme de sănătate. Nu. O fac fiindcă, în anii care urmează, am foarte mult de lucru.
Să ne întoarcem la cărți, cu bucurie și cu mințile limpezi...
Afară a început să ningă.

sâmbătă, 1 ianuarie 2011

Clasamente discutabile

Am găsit, pe un site ( autori : Will Hubbard și Alex Carnevale ) , un clasament al primilor o sută de scriitori din toate timpurile. Vreau să precizez următoarele :
1. Nu sunt de acord cu clasamentele în domeniul artei. Deși situați în planuri estetice diferite, marii creatori de frumos sunt, din punctul meu de vedere, echivalenți ori complementari.
2. Din clasamentul cu pricina lipsesc scriitori fundamentali, iar alții, de calibru, ocupă locuri „nemeritate”, dacă pot spune așa. Hemingway, de pildă, e pe poziția...82.
Dar să-i vedem pe primii zece :
1. William Faulkner
2. Franz Kafka
3. William Shakespeare
4. James Joyce
5. Gertrude Stein ( ! )
6. John Milton
7. Samuel Beckett
8. Vladimir Nabokov
9. Anton Cehov
10. Marcel Proust.
Hai să mă prostesc și eu și să propun un clasament . Ca să includ cât mai multe valori, voi pune câte  trei pe un loc :
1. Shakespeare, Homer și Dostoievski
2. Franz Kafka, Edgar Allan Poe și James Joyce,
3. Marcel Proust,  Cervantes și Gogol
4. Thomas Mann, William Faulkner și Knut Hamsun
5. John Steinbeck, Gabriel Garcia Marquez și Cehov
6. Flaubert, Bulgakov și Jorge Luis Borges
7. Arthur Rimbaud, Charles Baudelaire și Louis-Ferdinand Céline
8. Tolstoi, J. Galsworthy și  Scott Fitzgerald
9. Dickens, Malcolm Lowry și J. D. Salinger
8.  Joseph Conrad, Thomas Hardy și Hermann Hesse
9. Bernard Shaw, Dino Buzzati și Hemingway
10. Sartre, Kurt Vonnegut și Balzac
11.  Beckett, Truman Capote și Siegfried Lenz
12. Ibsen, Musil și Canetti
E o listă pe care nu am gândit-o în prealabil și sunt convins că mi-au scăpat mulți autori de valoare. De exemplu, John Galsworthy... Când voi avea timp, o voi duce până la poziția 100... Prietenul Pantacruel arăta, pe blogul său, că numărul scriitorilor îl va depăși curând pe cel al cititorilor. Aș spune ceva mai mult : numărul cititorilor va ajunge, în timp, mai mic decât al scriitorilor foarte mari... Vom avea doar genii și analfabeți din punct de vedere cultural...
Mă gândesc că, într-un pomelnic extins, ar avea loc și câțiva români : Nichita, Șefan Bănulescu, Arghezi, Blaga, dar, mai ales,  Mateiu Caragiale și I. L. Caragiale... Ultimii doi sunt scriitori concentrați, desfășurându-și textele pe spații reduse și de aceea au priză la public. De altminteri, deși se scriu în continuare romane masive, nu mai cred în viitorul scriitorilor de tip Thomas Mann. Mă refer, firește, la piața literară. Vor triumfa cei care vor reuși să scrie precum Friedrich Dürrenmatt : scurt, alert, cu o intrigă bine condusă, dar și cu o valoare literară considerabilă...
E doar o opinie.

miercuri, 29 decembrie 2010

Cu cine aș vrea să mă mai întâlnesc

Cu un prieten care mă striga cu un nume rusesc, împrumutat dintr-o povestire a lui Cehov.
Cu Ion Caramitru plecat la plimbare, prin zăpadă.
Cu niște copii care se duc la bibliotecă.
Cu femei care seamănă cu cărțile bune - tăcute, stranii, inteligente, emanând viață - și care nu vor decât să fie...citite și înțelese.
Cu Candide al lui Voltaire, înainte ca personajul să-și cumpere o fermă și să se apuce de grădinărit.
Cu necunoscuți care nu știu nici măcar unde se duc.
Cu mine însumi, tânăr și îndrăgostit...

luni, 27 decembrie 2010

Marin Preda și descrierile de natură

Când eram copil, nu puteam să parcurg cărțile care conțineau multe descrieri. Cu toate acestea îl citeam cu plăcere pe Sadoveanu, ocolind cu dibăcie pasajele în care moldoveanul „zugrăvea” adierile de vânt și clipocitul bălților. Cu Caragiale am avut o revelație. În paginile sale, ca și în opera lui Preda, există numai reacție umană. Puține și minuscule descrieri, utilizate în nuvele... Sunt prozatori pursânge, ca și, mai târziu, Breban ( prea lăbărțat, totuși ! ), Aldulescu,  Gârbea sau Cimpoeșu. Literatura mi s-a părut atunci un prilej de permanentă și intensă bucurie. E curios că azi mai există autori ale căror cărți se compun din interminabile prăfuite și sufocante descrieri, asemănătoare cu cele din basmele și nuvelele lui Eminescu,  întrerupte ici și colo de oaze de dialog și narațiune. Și sunt, în mod paradoxal, cei mai vânduți condeieri. Să mai îmi spună cineva că nu pot fi manipulați cititorii...
La scriitorii care țin la cititori, cum sunt prozatorii americani, descrierile sunt aproape inexistente.
În Preda găsim mici descrieri în povestiri, reduse la o funcționalitate strictă. O descriere mai amplă, dar oarecum stângace, este scena secerișului din Moromeții.
Dar eu am fost obsedat, ani în șir, de două rânduri  din O adunare liniștită, care evocă atmosfera de iarnă dintr-un cătun pierdut în câmpie :
Era spre seară, dar întunericul întârzia să se lase. Ziua era înaltă, încă limpede și satul trosnea de ger și de tăcere.
Ultima frază mi se pare memorabilă.
Puțin și bun, nu ?

joi, 23 decembrie 2010

Zăpezile ca și femeile

Zăpezile, ca și femeile, fug de prea multă afectivitate. Se topesc sau migrează spre nord.
Cele îndrăgostite se ascund în romanele lui Knut Hamsun și Yasunari Kawabata.
Pământul a rămas gol, ca un bărbat dezvelit, trezit din somn și rușinat de propria-i virilitate.
Timidul martie e încă departe, iar copiii au dispărut din peisaj.
Limbile tuturor ceasurilor din lume rămân nemișcate, nehotărâte. Butucănos, timpul  le împinge înainte cu barda-i unsă, de măcelar.
E timpul să vizităm spitalele și ospiciile în care ne sunt internați amicii, îmi spune un trecător.
Este vremea ca îndrăgostiții să știe numele iubitelor lor, îi răspund.

Guguștiucii mei îmblânziți se uită la mine, pe fereastră, cum scriu...

marți, 21 decembrie 2010

Bergman și Stratan

Se apropia Crăciunul. Nicolae Manolescu dăduse un interviu în România liberă și îl pomenise și pe Nino Stratan. În așteptarea ziarului, Stratan m-a ținut treaz toată noaptea. Am flecărit, am fumat și am făcut clasamente : cei mai buni poeți, cei mai valoroși prozatori, critici literari și profesori universitari. I-am trecut în revistă, de asemenea, pe cei mai proști din toate domeniile. Niște celebrități de azi ocupau primele locuri. Evident că n-am băut nimic, fiindcă Stratan suferea de o depresie care îi dădea o senzație de teamă continuă și accentuată ...  Făceam propuneri, dezbăteam îndelung valoarea sau tâmpenia fiecărei personalități și, când ajungeam la un acord și ordinea „candidaților” era stabilită, Nino lua repede pixul și și scria clasamentul pe o coală. Cred că a păstrat mulți ani foile alea...S-a făcut dimineață și am mers la chioșcul de ziare. În interviul său, Manolescu îl numea pe Stratan „ minte strălucită și poet foarte talentat” ( Stratan conducea, pe atunci, Cenaclul de Luni ). Nino era în al noulea cer. Năuciți de oboseală ( nici nu mâncasem nimic ), am plecat apoi la Cinematecă, unde rula Persona lui Bergman. Am văzut filmul acela într-o stare de amară și dureroasă amorțeală. Imaginile se derulau cu lentoare în fața ochilor noștri, dar din pricina nopții pierdute, nu pricepeam mare lucru. În plus, în film erau introduse niște secvențe reale, cu preoți budiști care își dădeau foc. Privind scenele respective, aproape că leșinam. Ne-am întors la cămin cu mințile risipite.
A doua zi, la cursul său, Eugen Simion ne-a spus :
- Această temă apare și în filmul lui Bergman, absolut extraordinar, Persona.
Eu și Nino stăteam în părți diferite ale amfiteatrului. Am întors, în aceeași secundă, capetele, unul spre celălalt. Stratan avea o privire sinistră.
La seminarul care a urmat, Narcisa Forăscu ne-a zis, ca din întâmplare :
- Fără îndoială că filmul Persona, care rulează acum la Cinematecă, este o mare realizare a cinematografiei mondiale.
Din nou schimb de priviri cu Stratan, care părea terorizat.
În ziua următoare, Al.Piru a întrerupt câteva secunde cascada de poante ( care n-aveau nicio legătură cu studiul literaturii, dar profesorul era savuros ) și a rostit pe un ton serios, cu dicția lui inconfundabilă :
- Nu mă pricep eu la filme și nu mă omor după moderni, dar Persona lui Bergman e un film foarte, foarte valoros.
Iarăși ne-am privit pieriți. Pe scări ne-am întâlnit cu filosoful Traian Podgoreanu. El ne-a oprit și ne-a spus amical :
- Băieți, duceți-vă la Cinematecă să vedeți Persona lui Bergman. Mai rulează săptămâna asta și așa ceva nu se ratează.
Când am coborât în holul de la Litere, Ion Rotaru, directorul nostru de studii, îi întreba, cu vocea lui groasă, inconfundabilă, pe câțiva colegi :
 - Bă, ia spuneți-mi, e careva care n-a văzut Persona lui Bergman ? Că-l omor aici, cu mâna mea, lângă bustul lui Eminescu...
Toți văzuseră Persona și erau entuziasmați.
După o săptămână de coșmar, timp în care Stratan era din ce în ce mai tăcut și mai posomorât, ieșeam împreună, aparent abătuți, de la cursuri.  Eram în holul Facultății de Litere, se făcuse noapte, afară viscolea și în momentul în care a pus mâna pe ușă să o deschidă, Nino s-a oprit brusc, s-a întors către mine, m-a privit cu ură și a scrășnit :
- Bătrâne, toată lumea spune că Persona e o capodoperă ! Numai noi n-am înțeles nimic din filmul ăla !

Scrisoare către Moș Crăciun

Astăzi, constatând că gândesc la fel ca atunci când aveam doisprezece ani,  i-am trimis următoarea scrisoare lui Moș Crăciun :

Dragă Moșule,
De la cincisprezece ani n-am mai cerut nimic nimănui, dar nu pot spune că n-am primit câte ceva. Tatăl meu îmi cumpăra jucării din micul lui salariu și nu uita niciodată să-mi ia o minge nouă, de cauciuc, când o spărgeam pe cea veche într-un cui din gard sau în vreo scândură ascuțită. Era lucru mare, să știi… Toți băieții cu care mă jucam nu se puteau lăuda cu o sfârlează, niște cuburi cu imagini sau o minge care să fie numai a lor. Se jucau cu ale mele până le făceau praf, deși ei proveneau, fără excepție, din familii mai înstărite decât cea din care făceam parte eu. Nici nu-și făceau probleme că nu aveau ce aveam eu. Tata mă abona la revista Cutezătorii și mai târziu la ziarul Sportul și îmi cumpăra de la oraș Fotbal și Sport. Pe ultimele le găseam dimineața, pe pat, în camera încălzită cu paie care lăsau, în urma arderii sub hornul uriaș din focar, toate miresmele câmpului și ale pământului. Era iarnă, dar în odaie pluteau aromele câmpiei acoperite cu ierburi și flori văratice. România literară a apărut când aveam paisprezece ani. Văzusem că multe texte din manualul de română erau luate din Gazeta literară. Și l-am rugat pe tata să-mi aducă și mie publicația respectivă. „Nu se mai numește Gazeta literară, i-a spus tatălui meu vânzătoarea de la chioșcul de ziare. Acum îi zice România literară.” Dar Almanahul literar care era tipărit, în fiecare an, înainte de sărbători? Dar cărțile împrumutate de la biblioteca sindicatului din uzina unde lucra bătrânul meu ? Vezi ce bogat eram ?
Mai târziu am visat să am mulți prieteni. Și am avut. Oameni cărora cei mai mulți dintre noi nu merită nici măcar să le ducă papucii la ușă. Mulți au murit prematur, pe alții i-am pierdut și din vina mea. Cu ceilalți nu prea reușesc să mă întâlnesc, fiindcă nu am timp destul, iar distanțele care ne despart sunt mari.
În general, nu mi-am dorit prea multe, dar am fost fericit. Deseori se poate întâmpla să primim multe, foarte multe, de la viață, dar să nu ne folosească la nimic, fiindcă rămânem tot săraci : lăcomia și răutatea ne fac să fim veșnic înfometați și să stăm cu ochii pe ceea ce fac sau au semenii noștri.
Pentru sărbătorile care se apropie îți cer puțină liniște, cărți foarte reușite și timp ca să pot citi în voie. Mi-am rezervat câteva volume de excepție ( printre ele, Octavian Soviany, Viața lui Kostas Venetis ), iar prietenul Pantacruel m-a anunțat că-mi va trimite, ca dar de Crăciun, un exemplar al romanului lui Ovidiu Nimigean Rădăcina de bucsau, socotit de toată lumea o capodoperă. Abia aștept să mă bucur de ele…
Îți mai cer, Moș Crăciun, să faci în așa fel încât să văd oameni care se vorbesc de bine unii pe alții, iar vânătorii să constate că metalul din care sunt făcute puștile lor s-a transformat, ca și cartușele, în jucării de ciocolată.
Să ne aduci ( mie, prietenilor și dușmanilor ) puțină zăpadă, inimi ușoare și puterea de a ierta toate greșelile pe care alții le-au făcut față de noi. Și să ne iertăm și pe noi înșine.
Adu-mi și un sac cu BUNĂTATE, ca să nu mai ripostez cu atâta promptitudine și violență la măgăriile pe care mi le mai face câte unul.
Îndrăznesc să te mai rog ceva. Iarna trecută am hrănit cu grâu douăzeci și cinci de guguștiuci. Era o iarnă foarte grea, iar ei mă așteptau la ușă în fiecare dimineață. Dar se împuținau văzând cu ochii. În altă gospodărie, cineva le punea capcane și îi prindea. Au rămas, în cele din urmă, doisprezece. În această iarnă au venit numai doi. Când sunt plecat, mă așteaptă așezați pe poartă. Imediat ce sosesc acasă, se apropie de mine și aproape mi se așează pe braț, cerându-mi mâncare. Au devenit membri ai familiei mele și au înțeles că, în preajma mea, nu trebuie să se teamă de nimic. Te implor, Moș Crăciun, să nu lași pe nimeni să-i prindă. Sunt mici și fragili, de parcă ar fi făcuți din porțelan.
Și ai grijă te tine, să nu răcești sau să-ți rupi, Doamne ferește, picioarele. Pune-ți un fular gros și fii blând cu renii tăi.
Îți mulțumesc și te îmbrățișez.

duminică, 19 decembrie 2010

Aud un telefon sunând

aud un telefon sunând
nu e al meu
nu e nici al vreunui prieten care l-a uitat pe birou

nu este al nimănui

când am părăsit casa părinților mei
un perete se transformase în ceas
bătea regulat
în fiecare secundă
i se auzea ticăitul în toată casa
numai să sune nu știa
pe urmă s-a mutat pe un alt perete
și pe altul și pe altul
până când a ajuns la ușă
când le-am făcut o vizită bătrânilor
o fereastră dinspre apus
măsura timpul tuturor lucrurilor care
se vedeau prin ea

aud un telefon sunând
nu e al nimănui iar eu
nu prea răspund la telefon
pe ăsta însă aș vrea să-l deschid și să văd
cine sună

vineri, 17 decembrie 2010

Ninge peste femeile frumoase

Ninge peste câmpie și peste palmele noastre întinse, cerșind un miracol.
Ninge prea devreme sau poate prea târziu.
Când ninge,  toate femeile devin fascinante, iar zăpada este un dar al lor pentru bărbații singuri.  Ninge cu ojă, pudră și ruj decolorat.
Ninsoarea este lecția de poezie pe care ne-o dă Dumnezeu. Cu un gest leneș, feminin, El transformă lumea în ficțiune. Acum ne putem gândi la orice, fără a fi pedepsiți. Albul lumii sparge coliviile sufletului nostru și eliberează păsări întârziate care nu mai au o casă la care să ajungă…
Ninge ca în Mirceștii „vărului Alecsandri” ( după cum îmi scria cândva un prieten ), ca în basmele copilăriei, ca în Mama Rusie, ca în Scandinavia, ca în povestirile lui Fănuș Neagu. Ca în Siberiada lui Mihalkov…
Când ninge, purtăm nume rusești, suedeze și norvegiene : Ingmar, Karin, Knut, Alioșa, Sonia, Natașa, Nikita, Seriojenka, Olaf, Kristine...
Acum știm să zburăm și să ne desfacem în inconfundabile geometrii de gheață, fragile.
Ne putem închipui că suntem oriunde dorim, că putem face, în fiecare clipă, ce vrem. Rătăciți, aproape de Polul Nord, în urmărirea unui ren pe care vrem să-l fotografiem. În grotele de început ale omenirii, în jurul unui foc. Răsfățați în paginile unei cărți răsfoite de o femeie tristă. Iar prietenii ne așteaptă într-un iglu, la lumina unei lanterne, fericiți și obosiți.
E timpul să ne dezghețăm zâmbetele și să ne strângem mâinile. Știm că va ninge și când noi nu vom mai putea privi viscolele.
Ninge cu cești minuscule de cafea în care ne putem citi viitoarele întâlniri.

La mulți ani, Karina !

joi, 9 decembrie 2010

Cehov despre ipocrizie

Câteva rânduri din schița... Fragment :

28 mai. Un bătrân, văzându-mă că stau în apropiere de locul unde se scăldau femeile, m-a întrebat ce caut acolo.  I-am răspuns :
- Veghez să nu vină tinerii să se uite, că de !
- Atunci, hai să veghem amândoi !
Și, zicând așa, bătrânul s-a așezat alături de mine și am început să discutăm despre virtute.

Credeam că numai la noi, românii,  fiecare om are două măsuri diferite de a judeca lucrurile : una, generoasă, plină de respect,  tolerantă,  pentru sine, alta, exigentă, neiertătoare, pentru ceilalți...
Un scriitor francez vizitat tot timpul de idei, Jean-Paul Sartre,  avea să definească, mai târziu, ființa noastră în termeni care nu lasă loc de speranță :

Ne jucăm de-a eroii, fiindcă suntem lași, și de-a sfinții, fiindcă suntem răi ; ne jucăm de-a asasinii, fiindcă murim de dorința de a ne omorî aproapele, ne jucăm fiindcă suntem mincinoși din naștere.

Mă întreb de-a ce ne jucăm când scriem... Și de ce o facem...

luni, 6 decembrie 2010

Coiful plin cu nasturi de aur

Nu-mi vine să cred că am trăit, asemenea personajelor lui Márquez, într-o comunitate aflată în zorii civilizației...
Casele de la perfieria localității nu aveau nici garduri ( oamenii puneau niște grămezi de mărăcini pentru a-și delimita proprietățile de șosea...), iar curentul electric era un pod prea îndepărtat... Îmi aduc aminte că, mai târziu, când am introdus iluminatul bazat pe electricitate, cel mai încântat din întreaga familie a fost câinele. Se uita la becul aprins afară, se gudura și scheuna de bucurie...
În fața casei în care locuiam pe atunci, stătea ciobanul satului, care la două-trei zile făcea de petrecanie unei oi sau unui miel. Când îl vedeam, peste drum, că ia mielul între picioare și îl taie, mi se muiau picioarele de mila micului animal. Ierbivorul era jupuit și tranșat, iar pulpele și coastele erau agățate, prin casă, de cuie bătute îm perete. Când intram în casa păstorului, vedeam carnea acoperită cu mii de muște, dar lucrul acela nu părea să-l deranjeze pe om. Sub patul în care dormea, sub un coș, avea un iepure sălbatic pe care îl hrănea cu trifoi, pentru a-l sacrifica mai târziu... Uneori îi dădea drumul prin casă și iepurele se hârjonea cu pisica. Eram mirat că pisica, deși mai mică, era mai îndrăzneață și îl tăvălea pe iepure prin toate ungherele...
Curtea oierului era acoperită cu un troscot verde și gras. La spatele casei avea tufe de zmeură cu cele mai parfumate fructe din lume. Lângă grămada de bălegar se afla un dud negru în care ne urcam toți copiii din marginea aceea de cătun.
În spatele bojdeucii mele locuia un bătrân cumsecade, care făcuse tot războiul, dar nu împușcase niciun inamic. Trăsese, pur și simplu, în sus. Avea duzi albi, în care mă lăsa să mă cațăr și cultiva tigve ( tătarce, tâlvi ) ), niște plante care produceau un fel de dovleci lunguieți, goi pe dinăuntru, folosiți ca vase pentru păstrarea laptelui sau vinului. În odaia din față, moșul avea un iepure uriaș, împăiat, pe care mi-l arăta cu mândrie de câte ori mă duceam pe la el... Bătrânul acela trăia cu impresia că Dumnezeu, întrupat într-un moșneag zdrențăros, trecuse într-o zi pe drum și îi ceruse apă. Vecinului meu nu i-a plăcut cum s-a exprimat străinul și l-a refuzat... Abia după aceea a avut revelația că cerșetorul fusese însuși Creatorul nostru...
Când s-au săpat primele șanțuri pe marginea drumului, mama mea a găsit o cască soldățească, de război, plină cu niște nasturi confecționați dintr-un metal galben. Nasturii erau marcați cu un blazon impresionant ( cred că erau niște arme vegheate de o acvilă ) și nu erau deloc oxidați, în ciuda timpului îndelungat în care stătuseră în pământ . Probabil că fuseseră îngropați în timpul celui de-al doilea război mondial ... Casca mi se părea un fel de coif arhaic, de pe vremea primilor strămoși și era ruginită bine... Nimănui nu i-a trecut prin cap că nasturii aceia regali ar fu putut fi de aur. În orice caz,  moșul cu tigvele și iepurele împăiat a luat atât casca, cât și nasturii, „să se uite la ele”. Apoi toată lumea a uitat de întâmplare. Poate că venerabilul pacifist își dăduse seama de adevărata valoare a obiectelor găsite  pe fundul gropii făcute pentru scurgerea apei...

vineri, 3 decembrie 2010

Noiembrie, iepuri mecanici

Când se trezi, soarele era sus pe cer. Se foi puțin în pat și încercă să adoarmă din nou. Aerul din camera înaltă, nezugravită de ani de zile, îl pătrundea până la piele și îl înfiora. Ar mai fi dormit, dar îl treziseră țipetele păunilor flămânzi și cântecele triumfale ale cocoșilor.. Se auzeau și ușile bubuind înfundat, ca niște tunuri îndepărtate, semn că profesorul Catalan venise să hrănească păsările.
Trase plapuma pe cap și încercă să adoarmă din nou. Frigul de noiembrie îl cuprindea însă răbdător, din toate părțile, iar pielea părea că i se rărise asemenea învelitoarei vechi, numai văi, dealuri și cocoloașe tari. Dar lumina reverberând în zăpada de afară nu îl deranja. De când se știa, iubea iarna, cu zăpezile și viscolele ei albe : când începea să ningă simțea că s-a întors acasă, că trăiește într-o ficțiune și o mare bucurie îl așteaptă undeva, într-o casă acopeită cu nămeți și încălzită cu resturi vegetale. Elev de liceu fiind, apucase să-și petreacă vreo două vacanțe la bunicul său, care construise și conacul în care Casoss locuia acum. Bătrânul era moșier de modă veche și făcea cu nepotul lungi plimbări pe întinsul său domeniu. Lua de fiecare dată pușca nu pentru a vâna, ci pentru a-i speria pe braconieri. Câmpia nesfârșită ca un talger pusă pe masa lui Dumnezeu își schimba aspectul în funcție de anotimp. Vara era sălbăticie curată, cu arbuștii și ierburile care năpădeau parcelele nelucrate și malul răului. Toamna se colora și se înmiresma totul, iar iarna pășeau parcă pe o altă planetă. În orice caz, erau în altă țară. Bunicul îi povestea că așa era la Cercul Polar, unde trăiau eschimoșii care aveau sănii trase de reni. Numai primăvara nu-i plăcea. Prea multe noroaie, iar peisajul era de o sărăcie deprimantă. Pământul cenușiu mustind de apă, băi prelungi ca niște alibii de fluvii preistorice care brăzdau platoul nesfârșit, lacuri care încă înghețau la lăsarea serii. Dar totul se lumina când apăreau florile. Se întorceau la conac și boierul fierbea un vin negru din care îi punea și lui într-o cănuță de pământ. Beau amândoi vinul, luau cina pe care le-o aducea o servitoare care îmbătrânise la moșie și liceanul adormea nu de puține ori ântr-un fotoliu, lângă șemineul mare, în care ardeau butuci întregi. Pe urmă, noua putere luase moșia bunicului, îl închisese pe bătrân, iar părinții băiatului, plecați în concediu în Spania, rămăseseră pentru totdeauna acolo. Oricât de mult s-ar fi străduit să alunge din minte perioada liceului, a facultății, cariera științifică, descoperirile în domeniul psihiatriei, intrarea în Academie și viața dusă pe un fir de sârmă, nu reușea. Scene din trecut năvăleau zilnic în viața tihnită a lui Casoss. Protecția unui înalt demnitar care nu putea trăi fără pastilele izbăvitoare ale psihiatrului, decizia lui Casoss de a nu avea copii, ca aceștia să nu aibă de suferit din pricina persecuțiilor, moartea soției, căderea binefecătărului său și internarea lui într-un ospiciu, acuzațiile care i se aduceau, moartea soției, evenimentele izbăvitoare din 89… Crezuse că a ajuns la un liman, mai ales că reușise să recupereze integral moșia bunicului său… Iată însă că un document, ieșit din umbra vieții primejdioase pe care o dusese, fu publicat într-un ziar și trecutul îl ajunse din urmă. Era un angajament față de o instituție care îi garantase astfel libertatea. Pensionat mai devreme, reveni la moșia unde nu mai fusese din adolescență. Era ca o fugă salvatoare. Aici, printr zidurile coșcovite, la umbra stejarilor și nucilor seculari, se simțea ca un copil care scăpase de pedeapsă, refugiindu-se într-o ascunzătoare ospitalieră despre care nimeni dintre ai casei nu știa nimic.
Domeniul era imens și îl făcea să se simtă departe de lume, singur și liniștit. Conacul era construit în forma literei „L”, cu latura de jos așezată spre soarele sudului. Acolo exista și un balcon, îmbrăcat în sticlă, unde boierul cel bătrân obișnuia să iasă în zilele însorite de iarnă, când bătrânețea îl împiedica să se mai plimbe pe pârtiile făcute de argați. Uneori ieșea acolo, pentru câteva minute, chiar în diminețile cu viscol și privea perdelele de zăpadă care se răsfirau deasupra iazului prelung ca un râu, aflat chiar în față, într-o vâlcea, acoperit cu sălcii și alimentat de o fântână intrată în legendă, fiindcă avea cel mai bogat izvor și apa cea mai bună pe o rază de zeci de kilometri. Iazul era înghețat bocnă, ca și acum, și strălucea ca o oglindă, acoperită ici-colo de pudra fină a chiciurei scuturate de pe ramurile sălciilor bătrâne care se aliniau pe malurile apei.
De sub așternut auzi ușa și zgomote înfundate la sobă. Cu mișcări cât mai discrete, ca să nu-l trezească pe academician, profesorul Catalan scotea cenușa pentru a aprinde focul.
- Gata ? Pe baricade ? se ridică savantul în capul oaselor.
Îl cunoștea pe professor din copilărie și îl regăsise acum, la întoarcerea la conac. Se plimbau, flecăreau de una și alta, își împrumutau cărți, iar fostul dacăl de țară, îl ajuta pe Casoss la treburile gospodărești. Iarna se ocupa de focuri, iar cămara și bucătăria se aflau permanetnt în grija sa. Văduv fiind, se mutase, de altfel, într-una din încăpătoarele odăi ale conacului. „Uite că am ajuns slugă la dumneata, așa cum era bunicul meu la boierul ăl bătrân ”, glumea Catalan. Cel mai mult însă îi plăcea pensionarului să îngrijească de păsări. Aveau sute de bibilici, curci, păuni și fazani. Vara aici era raiul lor. Numai niște coțofene dădeau din când în când atacul, distrugând ouăle și furând puii, determinându-l pe boier să amenințe că va folosi pușca. Oricum, n-ar fi făcut-o. Și nu numai pentru că vânătoarea de orice fel fusese interzisă în Republică și cine folosea pușca risca aceeași pedeapsă ca pentru o crimă cu premeditare. Catalan punea capcane, prindea coțofenele și ciorile agresive, fără să le rănească, și le ducea, cu Dacia lui veche, la o sută de kilometri mai la sud. La vârsta lui, expedițiile astea îi luau câte două zile. Acum băgaseră cuștile cu păsări înuntru, într-una din odăile din fund. Aveau gratii la ferestre, dar se vede treaba că nimic nu e sigur când ai de-a face cu răpitoare.
Catalan își făcea de lucru cu vătraiul în sobă. Era nemulțumit și Casoss aștepta ca amicul său să izbucnească.
- Ei, ce s-a mai întâmplat ? întrebă latifundiarul, nemaiputând să-și țină în frâu curiozitatea.
- Vulpoiul ăla alb sau ce dracu o fi a desfăcut iar plasa de sârmă.
- Mare scofală ! O reparăm, încecă să-l liniștească academicianul.
- O reparăm, dar curcanii de unde îi mai luăm ? Că ne-a luat patru curcani …
- Eeee, atunci se schimbă treaba, zise Casoss și coborî din pat, troznindu-și oasele.
Era o dihanie frumoasă, albă, dihor de rasă sau altceva, că nu-și putea imagina că o vulpe polară putea să vină tocmai de la cercul polar pentru a-i mânca lui găinile.
- E vulpe-vulpe, zisese un țăran care o văzuse noaptea când dădea atacul și fusese pe punctual de a o captura. Ce zic eu, era un vulpoi în toată puterea cuvântului. D-ăia de arată la televizor că ar crește pe la Polul Nord.
- Hai, că nu e cred, râsese Casoss.
- Num mă credeți dumneavoastră, dar o să vedeți că rămâneți fără nicio bibilică… Sau ce aveți pe acolo…
Academicianul se îmbrăcase și trecu în sufrageria cât un aeroport care slujise treizeci de ani drept birou președintelui CAP.
- Astăzi mă duc la vânătoare, îl anunță el pe Catalan.
- Mergem, îl corectă acela.
- Merg singur, preciză Casoss. N-ai mers când vânam de-adevăratelea, nu mergi nici acum, când tragem în iepuri mecanici și în mistreți de carton.
Era adevărat. Catalan nu suporta uciderea niciunei vietăți și de aceea nu mergea la vânătoare. Acum că vânătoarea devenise un fel de poligon cu figurine , ar fi mers cu plăcere. Erau doar niște exerciții de tir. Dar Casoss nu voia să-l ia. Nu lua nici câinii, în majoritate maidanezi, care se pripășisesră în curtea conacului și cărora, din afecțiune, el le construise un adăpost al lor, încălzit și igienizat.
Plecă singur, după ce își verifică arma și cartușele. Își luase, într-un termos, niște cafea, iar în tolbă avea o gustare compusă din pâine de casă, brânză și câteva ouă.
Ieși de pe proprietate și merse o vreme pe lângă văiuga de lângă deal. Doborî câțiva iepuri mecanici, cu focuri bine țintite. De când în Republică vânătoarea fusese scoasă în afara legii, se organizaseră mii de poligoane, cu sălbăticiuni confecționate din tablă și carton, iar vânătorii se înghesuiau acolo fără nicio bucurie și se întorceau acasă beți morți și înjurând guvernul. Numai bourii și lupii, ca simboluri naționale, nu fuseseră dezonorați prin copii din materiale ieftine.Și atunci unui deputat ecologist îi veni ideea organizării unor vânători cu iepuri, mistreți, cerbi și chiar zimbri mecanici.
Iepurele sărea dintr-un șanț, vânătorul îl dobora și imediat în lăbuța-i de tablă zincată flutura o chitanță pe care posesorul armei trebuia să o onoreze în termen de trei zile, la cel mai apropiat centru fiscal.
Trecu repede de zona mistreților mătăhăloși. Nu împușcă nici căprioare, chiar dacă erau făcute din carton presat și lăcuit. Ajunse în apropierea unui templu vânătoresc. Acestea promiteau vânători spectaculoase, adevărate spectacole de bâlci, dar mulți spuneau că nu erau decât niște bordeluri deghizate. Acolo așteptau femei plătite de guvern care ofereau altceva decât cerbi și urși de mucava. I se păru că vede, după niște tufe de păducel, coada lungă a vuloiului alb care îi mânca păsările. Se grăbi și mai mult și intră în pădure. Abia atunci observă că intrase în zona interzisă, a adevăratului vânat. Era din belșug și bine reprezentat. Numai Președintele, membrii guvernului și parlamentarii aveau voie să tragă acolo, dar și aceștia cu mari restricții. Aici, cel mai bine se adaptase o specie de lup siberian : musafirul din țara frigului aproape că dăduse gata toate caprele și zimbrii mai greoi. În ultima vreme redusese efectivele de dropii și bouri și nu mai lăsase niciun cerb în viață. Se așteptau măsuri din partea forurilor abilitate, dar acestea întârziau.
Mai trase două focuri în direcția vulpoiului, dar mâinile îi tremurau atât de tare, că nu-l nimeri. Terminase cartușele. Se hotărî să se întoarcă.
Mergea cu pași repezi, transpirase mai mult de teamă că încălcase legea decât din pricina efortului și mai avea puțin până să iasă din zona periculoasă. 
Se opri o clipă să răsufle. Și atunci îi văzu. Lupii siberieni, îmblăniți și bine hrăniți, ca niște țari de pe vremuri. Erau mulți și îl înconjuraseră. Ochii le luceau indiferenți.

joi, 2 decembrie 2010

Cerul de deasupra și cerul de sub pământ

Merg cu mașina și mă gândesc la o necunoscută pe care am văzut-o traversând pe la zebră și care mi-a zâmbit.
 Mașina ridică botul, arogantă, și începe să urce, să urce...
Alerg acum pe o nevăzută autostradă cerească, comenzile nu mă mai ascultă, volanul mi se lungește în mâini și reușesc să sar, în ultimul moment,  din vehicul. Aterizez lin pe trotuarul pufos.
O iau la picior către serviciu,  sunt deja în întârziere, necunoscuta nu-mi iese din minte, iar trupul îmi este mult prea ușor și trebuie să mă țin de arbuști și de semafoare pentru a nu mă înălța precum un balon umplut cu heliu. Degetele îmi alunecă pe un platan și mă trezesc din nou zburând, ca o pagină smulsă de vânt dintr-un manuscris aruncat la coșul de gunoi. Nu reușesc să cobor decât cu o antenă tv în brațe.
Sunt pe o câmpie pustie.
Numai un corb prăpădit caută prin niște gunoaie și pare a repeta, la nesfârșit, un cuvânt englezesc.

Alteori, cerul e o cască soldățească, din oțel german, cu orizonturile stinse și cu sudoarea spaimei picurând din zenit. Împing din greu, aruncând din calea mea case, scuaruri și autobuze. Casca devine din ce în ce mai largă, fugind către zările cenușii.
Sunt pe o câmpie pustie.
Numai un corb prăpădit caută prin niște gunoaie și pare a repeta, la nesfârșit, un cuvânt englezesc.

P. S. Computerul meu dă semne că nu mai vrea să funcționeze. Dacă voi lipsi o vreme înseamnă că sunt cu el la reparat.

miercuri, 1 decembrie 2010

Cu cine mă mai întâlnesc

Sunt oameni cu care mă întâlnesc numai primăvara : niște bătrâni vioi și bucuroși că au scăpat din ghearele veșniciei.
Vara mă întâlnesc, fără excepție, numai cu copii.
Toamna mă întâmpină niște necunoscuți misterioși, grăbiți, care nu mă bagă în seamă. Am observat însă că se ignoră și între ei.
În schimb, iarna drumurile și pârtiile mi se întretaie cu bărbați puternici și femei fascinante, în legătură cu care sunt convins că nici nu există.