Scriam când cineva din familie m-a chemat să salvez o șopârlă verde din ghearele unei pisici. Era o reptilă verde, o mică iguană. Șopârla de smarald a unui poet clasic. Felina îi smulsese coada și probabil îi rupsese organele interne. Stătea nemișcată. Am luat-o în palmă și i-am simțit respirația. Am dus-o în grădină și am pus-o în iarba înaltă, în apropierea unui pui de ulm. Două zile m-am tot dus să văd ce face. Cred că durerea cu care se lupta era copleșitoare, fiindcă nu se mișcase deloc.
A treia zi am observat că îți schimbase poziția. Se înclinase și apucase în gură un fir de iarbă. Am încercat să o ridic puțin. N-am putut. Murise și fălcile îi rămăseseră încleștate de micuța plantă păioasă.
P.S. Nu voi mai urmări nici meciurile naționalei de fotbal, fiindcă risc să țin cu adversarii. La câți bani se vântură în jurul acestui sport, consider că spectatorii din România, de pe stadioane și din fața micilor ecrane, ar trebui să fie plătiți ca să mai urmărească împleticelile jucătorilor care activează în campionatul nostru.
vineri, 3 iunie 2011
joi, 2 iunie 2011
Oglinda spartă
Casa de Asigurări a stabilit niște condiții pe care un bolnav trebuie să le îndeplinească pentru a putea fi internat într-un spital românesc : să-și piardă cunoștința, să aibă febră cinci zile consecutiv, etc. Cu alte cuvinte, nu vor mai fi internați decât pacienți care au intrat în comă ori au decedat. Cu câteva zile în urmă, cineva, persoană împortantă, spusese inimaginabilul lucru că profesorii muncesc 16 ore pe săptămână, în timp ce el trudește 16 ore pe zi.
Nu pot spune decât că trăim într-un ospiciu în care, precum într-o celebră povestire a lui Edgar Poe, nebunii au făcut o răzmeriță și au preluat conducerea ostilităților, băgându-i pe doctori și asistente medicale în cămăși de forță și încuindu-i cu grijă în camere prevăzute cu gratii. Poate chiar asta a fost așa-zisa Revoluție din '89. Acum e limpede că toată clasa politică e compusă din incompetenți și iresponsabili. Ei țin de o preistorie a politicii, având o mentalitate feudală și criminală. Sunt urmașii celor mai proști activiști de pe vremea lui Ceaușescu, gen Postelnicu, Bobu și Dincă. Activistul de pe vremuri avea credința fermă că toate problemele se rezolvă prin ședințe în care oamenii sunt culpabilizați, amenințați și porcăiți. Urla, bătea cu pumnul în masă, trasa sarcini. Nimănui nu-i trecea prin cap să ceară părerea uni specialist căruia să-i dea mână liberă să ia niște măsuri practice, de natură tehnică, prin care se putea îmbunătăți situația. Imaginea din oglindă a lui Ceaușescu s-a spart în mii de cioburi și din acestea au ieșit, precum puii de reptilă din ouă, toți parlamentarii și miniștrii de după 1989. Fiecare dintre ei poartă în subconștient modelul tătucului și un tip de gândire totalitaristă. Am asistat cândva la o ședința de partid în care primul secretar, beat turtă, țipa la doi primari și-i făcea cu ou și cu oțet. Adunarea se ținea în sala de mese a unui liceu teleormănean. Stăpânul turmei județene s-a referit și la cei câțiva profesori care luaseră până atunci cuvântul. Fuseseră trei. Doi propuseseră niște niște soluții viabile, iar al treilea, un mâncător de căcat emerit care a fost director de școală vreo 30-40 de ani într-un oraș apropiat, cuvântase cam așa : „Mult stimatul și genialul tovarăș Ceaușescu, conducătorul nostru iubit a spus... Mult stimata și iubita tovarășă Elena Ceaușescu a zis...” Secretarul de partid a glăsuit, la rândul său ( împleticit și confuz din pricina viclenei țuici de prune ) : „Dintre primii trei vorbitori, numai al treilea a înțeles politica noastră de partid. Ceilalți doi nu s-au ridicat nici la nivelul unui elev de clasa întâi ! ” Am aflat mai târziu că politrucul era atât de pornit împotriva primarilor, fiindcă un amator de promovare îl informase că edilii îl făcuseră prost, în cursul unei beții. Pe urmă, activistul a plecat la braconaj cu oamenii săi de încredere și a omorât două căprioare. La terminarea ședinței, mă luase cu frig și îmi venea să vomit.
- Ce părere ai ? l-am întrebat pe un oportunist, profesor și el, dar cu o funcție de conducere.
Așteptam ca omul, oricât de lichea era, să-mi împărtășească scârba pe care o încercam față de statul nostru socialist.
- Sunt absolut impresionat de ce a spus tovarășul prim' , mi-a răspuns mârlanul, cu lacrimi de emoție în ochi.
( Pe ăsta, ultimul, un delator plin de zel, l-am mai văzut o dată plângând în public, ca să facă impresie bună șefilor. La o ședință ținută într-o școală din același oraș, a participat și inspectorul de teren, un învățător incompetent și escroc, care le lingea și le călărea pe învățătoarele și profesoarele evaluate pe unde se nimerea : la toatetă, pe după uși, în birouri, în paturile conjugale. Inspectorul priapic ținuse același vechi și răsuflat discurs, dur și frizând analfabetismul, cu care îi speria pe profesori. Imediat după el a luat cuvântul lingăul care a izbucnit în lacrimi și a spus : „ M-ați impresionat profund, tovarășe inspector...” În vremea asta, inspectorul-învățător moțăia la masa prezidiului, luptându-se cu somnul adus în grabă de vinul greu pe care îl băgase în el la masa unor prieteni conjuncturali. )
Constituția noastră a fost făcută de un activist de teapa celui evocat aici. Toți politicienii cu funcții importante în Republica de după 1989 sunt tot activiști care discută, insultă, jignesc, nu se pricep la nimic și își vâră nasul unde nu le fiebe oala. Ba au implicat în politică și categorii sociale al căror statut este incompatibil cu minciuna, înșelătoria și corupția. Ultimul corifeu al lor face un fel de pamflete orale, inferioare celor compuse de Vadim, în care profesorii sunt puși la punct cu severitate, medicii sunt sfătuiți să-i trateze numai pe morți, iar polițiștii sunt eliminați din viața publică. Inteligentul Silviu Brucan contribuise din plin la instaurarea socialismului în România. După 1989, el a schimbat macazul și ne învăța cum să edificăm capitalismul. Noi am încredințat operațiile făcute pe creier unor chirurgi proctologi, adică ălora care știu să te opereze la cur.
Niște refugiați africani au fost găzduiți câteva zile într-un spital românesc. Oamenii de culoare își făceau nevoile printre noptiere, urinau în așternuturi și se împreunau pe sub paturi. Ce să le reproșezi, din moment ce ei credeau că e spitalul lor ?
Cam așa înțelegem noi să construim capitalismul și să facem reformă.
Sunt curios care vor fi efectele descentralizării în țara noastră.
Nu pot spune decât că trăim într-un ospiciu în care, precum într-o celebră povestire a lui Edgar Poe, nebunii au făcut o răzmeriță și au preluat conducerea ostilităților, băgându-i pe doctori și asistente medicale în cămăși de forță și încuindu-i cu grijă în camere prevăzute cu gratii. Poate chiar asta a fost așa-zisa Revoluție din '89. Acum e limpede că toată clasa politică e compusă din incompetenți și iresponsabili. Ei țin de o preistorie a politicii, având o mentalitate feudală și criminală. Sunt urmașii celor mai proști activiști de pe vremea lui Ceaușescu, gen Postelnicu, Bobu și Dincă. Activistul de pe vremuri avea credința fermă că toate problemele se rezolvă prin ședințe în care oamenii sunt culpabilizați, amenințați și porcăiți. Urla, bătea cu pumnul în masă, trasa sarcini. Nimănui nu-i trecea prin cap să ceară părerea uni specialist căruia să-i dea mână liberă să ia niște măsuri practice, de natură tehnică, prin care se putea îmbunătăți situația. Imaginea din oglindă a lui Ceaușescu s-a spart în mii de cioburi și din acestea au ieșit, precum puii de reptilă din ouă, toți parlamentarii și miniștrii de după 1989. Fiecare dintre ei poartă în subconștient modelul tătucului și un tip de gândire totalitaristă. Am asistat cândva la o ședința de partid în care primul secretar, beat turtă, țipa la doi primari și-i făcea cu ou și cu oțet. Adunarea se ținea în sala de mese a unui liceu teleormănean. Stăpânul turmei județene s-a referit și la cei câțiva profesori care luaseră până atunci cuvântul. Fuseseră trei. Doi propuseseră niște niște soluții viabile, iar al treilea, un mâncător de căcat emerit care a fost director de școală vreo 30-40 de ani într-un oraș apropiat, cuvântase cam așa : „Mult stimatul și genialul tovarăș Ceaușescu, conducătorul nostru iubit a spus... Mult stimata și iubita tovarășă Elena Ceaușescu a zis...” Secretarul de partid a glăsuit, la rândul său ( împleticit și confuz din pricina viclenei țuici de prune ) : „Dintre primii trei vorbitori, numai al treilea a înțeles politica noastră de partid. Ceilalți doi nu s-au ridicat nici la nivelul unui elev de clasa întâi ! ” Am aflat mai târziu că politrucul era atât de pornit împotriva primarilor, fiindcă un amator de promovare îl informase că edilii îl făcuseră prost, în cursul unei beții. Pe urmă, activistul a plecat la braconaj cu oamenii săi de încredere și a omorât două căprioare. La terminarea ședinței, mă luase cu frig și îmi venea să vomit.
- Ce părere ai ? l-am întrebat pe un oportunist, profesor și el, dar cu o funcție de conducere.
Așteptam ca omul, oricât de lichea era, să-mi împărtășească scârba pe care o încercam față de statul nostru socialist.
- Sunt absolut impresionat de ce a spus tovarășul prim' , mi-a răspuns mârlanul, cu lacrimi de emoție în ochi.
( Pe ăsta, ultimul, un delator plin de zel, l-am mai văzut o dată plângând în public, ca să facă impresie bună șefilor. La o ședință ținută într-o școală din același oraș, a participat și inspectorul de teren, un învățător incompetent și escroc, care le lingea și le călărea pe învățătoarele și profesoarele evaluate pe unde se nimerea : la toatetă, pe după uși, în birouri, în paturile conjugale. Inspectorul priapic ținuse același vechi și răsuflat discurs, dur și frizând analfabetismul, cu care îi speria pe profesori. Imediat după el a luat cuvântul lingăul care a izbucnit în lacrimi și a spus : „ M-ați impresionat profund, tovarășe inspector...” În vremea asta, inspectorul-învățător moțăia la masa prezidiului, luptându-se cu somnul adus în grabă de vinul greu pe care îl băgase în el la masa unor prieteni conjuncturali. )
Constituția noastră a fost făcută de un activist de teapa celui evocat aici. Toți politicienii cu funcții importante în Republica de după 1989 sunt tot activiști care discută, insultă, jignesc, nu se pricep la nimic și își vâră nasul unde nu le fiebe oala. Ba au implicat în politică și categorii sociale al căror statut este incompatibil cu minciuna, înșelătoria și corupția. Ultimul corifeu al lor face un fel de pamflete orale, inferioare celor compuse de Vadim, în care profesorii sunt puși la punct cu severitate, medicii sunt sfătuiți să-i trateze numai pe morți, iar polițiștii sunt eliminați din viața publică. Inteligentul Silviu Brucan contribuise din plin la instaurarea socialismului în România. După 1989, el a schimbat macazul și ne învăța cum să edificăm capitalismul. Noi am încredințat operațiile făcute pe creier unor chirurgi proctologi, adică ălora care știu să te opereze la cur.
Niște refugiați africani au fost găzduiți câteva zile într-un spital românesc. Oamenii de culoare își făceau nevoile printre noptiere, urinau în așternuturi și se împreunau pe sub paturi. Ce să le reproșezi, din moment ce ei credeau că e spitalul lor ?
Cam așa înțelegem noi să construim capitalismul și să facem reformă.
Sunt curios care vor fi efectele descentralizării în țara noastră.
duminică, 29 mai 2011
Un erou al timpului nostru
Perioada în care trăim nu se desosebește prea mult de Evul Mediu și de Epoca Sclavagistă. Există acum privilegiați cinici și muritori de foame care își caută alinare în mitologia creștină . Vezi prostia celor care nu știu cum să-și risipească banii. Vezi bătăile pe butoaiele cu apă sfințită de pe la hramurile mănăstirilor. Săracul transformă credința într-un fel de brânză care se dă gratis, la colț de stradă, și din care trebuie să apuce cât mai multă.
Cum este și firesc, eroul timpului nostru este nesătulul înstărit și cu mult tupeu. Este urangutanul care atunci când rămâne singur cu o femeie nu ezită nicio secundă să sară pe ea.
Dominique Strauss-Kahn este politicianul de stânga a cărui familie are, în bănci, sute de milioane de euro. Omul era obișnuit să tragă la hoteluri în care o noapte costă traiul pe șase luni al unor oameni obișnuiți. Ce să-i faci, sărăcia e sărăcie și finanțistul și-o respectă. Tipul respectiv de hominid e reprezentativ pentru vremurile în care trăim. Maimuțărind un soi de autoritate agresivă, mistrețul acesta debordând de sămânță conduce abuziv și încălcând legile instituția în fruntea căreia e pus, își agresează sexual subordonatele, își terorizează funcționarii și e obișnuit ca în buzunarele sale să se scurgă multe parale. De la 50 de ani încolo, șeful despre care vorbim devine psihopat, pierde controlul acțiunilor sale și se comportă ca un câine în călduri, un rostolitor de femei, fără discriminări de vârstă, condiție socială ori cantitate de săpun consumată zilnic. Orice societate normală ar interna la psihiatrie un asemenea individ. Dar nu numai România e bolnavă, ci toate republicile din lume. Mai puțin Statele Unite. Acolo animalul fu surprins cu izmenele-n vine.
E greu să-ți imaginezi că un moșneag, fie el și dement, poate fi atât de prost. Să te duci în State și să taberi pe o africană care îți schimbă așternuturile, când e știut că acolo o poți păți și dacă te uiți mai lung la o purtătoare de sex ! Probabil însă că Strauss-Kahn a tulburat, cu mădularul său, multe ape până să și-l bage în acvariul cu crocodili, amenajat cu grijă, din New York.
Cum se și așteptau cei care l-au prins în capcană, marele și atotputernicul vier a mușcat din momeală și a scăpat într-un hău cu rahat.
Nu mă bucur pentru necazul lui, dar cred că trebuie să se facă mai mult pentru a se stopa abuzurile de orice fel care caracterizează societățile socialiste cu față capitalistă.
Cum este și firesc, eroul timpului nostru este nesătulul înstărit și cu mult tupeu. Este urangutanul care atunci când rămâne singur cu o femeie nu ezită nicio secundă să sară pe ea.
Dominique Strauss-Kahn este politicianul de stânga a cărui familie are, în bănci, sute de milioane de euro. Omul era obișnuit să tragă la hoteluri în care o noapte costă traiul pe șase luni al unor oameni obișnuiți. Ce să-i faci, sărăcia e sărăcie și finanțistul și-o respectă. Tipul respectiv de hominid e reprezentativ pentru vremurile în care trăim. Maimuțărind un soi de autoritate agresivă, mistrețul acesta debordând de sămânță conduce abuziv și încălcând legile instituția în fruntea căreia e pus, își agresează sexual subordonatele, își terorizează funcționarii și e obișnuit ca în buzunarele sale să se scurgă multe parale. De la 50 de ani încolo, șeful despre care vorbim devine psihopat, pierde controlul acțiunilor sale și se comportă ca un câine în călduri, un rostolitor de femei, fără discriminări de vârstă, condiție socială ori cantitate de săpun consumată zilnic. Orice societate normală ar interna la psihiatrie un asemenea individ. Dar nu numai România e bolnavă, ci toate republicile din lume. Mai puțin Statele Unite. Acolo animalul fu surprins cu izmenele-n vine.
E greu să-ți imaginezi că un moșneag, fie el și dement, poate fi atât de prost. Să te duci în State și să taberi pe o africană care îți schimbă așternuturile, când e știut că acolo o poți păți și dacă te uiți mai lung la o purtătoare de sex ! Probabil însă că Strauss-Kahn a tulburat, cu mădularul său, multe ape până să și-l bage în acvariul cu crocodili, amenajat cu grijă, din New York.
Cum se și așteptau cei care l-au prins în capcană, marele și atotputernicul vier a mușcat din momeală și a scăpat într-un hău cu rahat.
Nu mă bucur pentru necazul lui, dar cred că trebuie să se facă mai mult pentru a se stopa abuzurile de orice fel care caracterizează societățile socialiste cu față capitalistă.
sâmbătă, 28 mai 2011
Codul lui Laver
Australianul Rod Laver a fost unul dintre cei mai mari jucători de tenis din istorie.
M-a frapat însă comportamentul său de om adevărat.
Laver îl lăsa totdeauna pe adversar, oricine ar fi fost acesta, să intre primul în arenă.
Laver îl lăsa mereu pe rivalul său să dea primul mâna cu arbitrul de scaun.
În vremurile în care și atât de frumos educatul Rafael Nadal apelează la tot felul de tertipuri neonorante pentru a câștiga un meci, ceva din comportamentul lui Laver a rămas definitiv în lumea sportului alb. Am văzut că învingătorul, pe toate terenurile de tenis din lume, îl lasă pe învins să-l salute primul pe arbitrul principal.
Dacă am avea mai multe exemple de omenie în jurul nostru, altfel ar arăta realitatea pe care o vedem.
P.S. 1. Din cauza unei erori permanente de pe blogul meu nu mai pot face comentarii pe cele care aparțin prietenilor mei. Nu știu cum voi ieși din acest impas.
2. Periodic, o echipă de fotbal reinventează acest sport. Acum e rândul Barcelonei. E un lucru deosebit că am trăit să-i vedem pe catalani și argentinieni cum joacă.
Tot periodic, celebrul Pele debitează câte o prostie. Messi e bun, ar fi spus el, dar e departe de Cruyff, Platini și Di Stefano. Despre Cruyff pot spune că este, într-adevăr, cel mai mare jucător european pe care l-am văzut jucând. Pe Di Stefano nu-l știu, iar Platini era un oportunist ( la goluri ca și la trofee ) care înota pe teren, pasa bine, dar se mișca prea lent. Că a luat Balonul de Aur e altă mâncare de pește. Eu nu l-aș băga nici în primii 200 de fotbaliști din istoria fotbalului. Tot ce pot spune este că nu putem compara sportivi din perioada romantică a fotbalului, când apărările erau varză, cu alții care activează acum, când cel mai popular sport e computerizat. Desigur, afirmațiile lui Pele lasă să se întrevadă că și marii sportivi pot mânca rahat din invidie sau pentru a atrage niște arginți. ( Platini e oportunist și în ceea ce privește funcțiile de decizie. ) Îmi amintesc că pe vremea când Maradona și Platini jucau pe teren, același faimos brazilian spunea că francezul este mult mai bun decât argentinianul. Ce poți să mai comentezi ?
M-a frapat însă comportamentul său de om adevărat.
Laver îl lăsa totdeauna pe adversar, oricine ar fi fost acesta, să intre primul în arenă.
Laver îl lăsa mereu pe rivalul său să dea primul mâna cu arbitrul de scaun.
În vremurile în care și atât de frumos educatul Rafael Nadal apelează la tot felul de tertipuri neonorante pentru a câștiga un meci, ceva din comportamentul lui Laver a rămas definitiv în lumea sportului alb. Am văzut că învingătorul, pe toate terenurile de tenis din lume, îl lasă pe învins să-l salute primul pe arbitrul principal.
Dacă am avea mai multe exemple de omenie în jurul nostru, altfel ar arăta realitatea pe care o vedem.
P.S. 1. Din cauza unei erori permanente de pe blogul meu nu mai pot face comentarii pe cele care aparțin prietenilor mei. Nu știu cum voi ieși din acest impas.
2. Periodic, o echipă de fotbal reinventează acest sport. Acum e rândul Barcelonei. E un lucru deosebit că am trăit să-i vedem pe catalani și argentinieni cum joacă.
Tot periodic, celebrul Pele debitează câte o prostie. Messi e bun, ar fi spus el, dar e departe de Cruyff, Platini și Di Stefano. Despre Cruyff pot spune că este, într-adevăr, cel mai mare jucător european pe care l-am văzut jucând. Pe Di Stefano nu-l știu, iar Platini era un oportunist ( la goluri ca și la trofee ) care înota pe teren, pasa bine, dar se mișca prea lent. Că a luat Balonul de Aur e altă mâncare de pește. Eu nu l-aș băga nici în primii 200 de fotbaliști din istoria fotbalului. Tot ce pot spune este că nu putem compara sportivi din perioada romantică a fotbalului, când apărările erau varză, cu alții care activează acum, când cel mai popular sport e computerizat. Desigur, afirmațiile lui Pele lasă să se întrevadă că și marii sportivi pot mânca rahat din invidie sau pentru a atrage niște arginți. ( Platini e oportunist și în ceea ce privește funcțiile de decizie. ) Îmi amintesc că pe vremea când Maradona și Platini jucau pe teren, același faimos brazilian spunea că francezul este mult mai bun decât argentinianul. Ce poți să mai comentezi ?
vineri, 27 mai 2011
Recitind „Nu” de Eugen Ionescu
Care ar fi concluzia cu care rămâi după lectura volumului semnat de tânărul teribilist de odinioară Eugen Ionescu ? Că Arghezi, Barbu și Camil Petrescu sunt niște scriitori facili și minori, ridicoli imatatori, scribălăi de doi lei.
Inteligența suverană poate dovedi orice.
Se știe că textele lui Ionescu au apărut mai întâi în presa literară. Ion Barbu, aflat la cafeneaua Corso în tovărășia unui arhitect, citea entuziasmat „studiul” lui Ionescu despre Camil, scoțând exclamații de satisfacție :
- Foarte bine ! Foarte bine ! Rară inteligență !
Barbu nu-l suporta pe Camil, fiindcă se recunoscuse în personajul Ladima din romanul Patul lui Procust, iar articolul ionescian apăruse în revista Floarea de foc.
Curios, arhitectul s-a interesat despre ce publicație e vorba și a chemat un chelner pentru a i-o cumpăra și lui de la chioșcul de ziare . Între timp, Ion Barbu a ajuns la semnătură și l-a sfătuit încruntat pe prietenul său :
- Nu o cumpăra ! Nu încuraja această revistă de cretini !
Întâmplarea este relatată de însuși Eugen Ionescu.
Nu mă pot însă împidica să constat că și cel mai deștept om ajunge deseori, în mod paradoxal, la concluzii similare cu ale ultimului prost, care este un ignorant în domeniul în care își vâră nasul.
Se întâmplă ca inteligentul și tâmpitul să aibă o atitudine identică față de obiectul discuției, aceea de respingere. Motivația respingerii este însă diferită. În cazul intelectualului se poate vorbi despre o incompatibilitate de concepții ori de gusturi artistice. Mârlanul , în schimb, bălăcărăște, pe unde poate, tot ce nu înțelege sau aduce atingere intereselor sale personale. În timp ce primul ne oferă un spectacol intelectual de înaltă clasă, răsfățându-ne cu idei eclatante și cu o argumentație impecabilă, cel de-al doilea nu e capabil decât de un jet de fluide care îi țâșnesc din viscerele revoltate. Omul instruit se mișcă în cerul marilor valori, fiind reconfortant chiar în negație, dar constestatarului sălbatic îi vine să scoată pistolul când aude de cultură.
P.S. În general, scriitorul român este un om dificil și intolerant. Eugen Simion spunea cândva că fiecare literat român vrea să fie considerat singurul creator din literatura noastră. Arghezi nu suporta mai pe nimeni. Ion Barbu nu-i înghițea pe Arghezi și pe Camil. Camil și Călinescu îi tratau pe ceilalți ca pe niște reduși mintal. Eugen Barbu își ura colegii. Preda îl detesta pe Eugen Barbu, etc. Bacovia și Nichita aveau, în schimb, o atitudine plină de înțelegere față de confrații lor. Nichita se purta princiar cu toată lumea.
Inteligența suverană poate dovedi orice.
Se știe că textele lui Ionescu au apărut mai întâi în presa literară. Ion Barbu, aflat la cafeneaua Corso în tovărășia unui arhitect, citea entuziasmat „studiul” lui Ionescu despre Camil, scoțând exclamații de satisfacție :
- Foarte bine ! Foarte bine ! Rară inteligență !
Barbu nu-l suporta pe Camil, fiindcă se recunoscuse în personajul Ladima din romanul Patul lui Procust, iar articolul ionescian apăruse în revista Floarea de foc.
Curios, arhitectul s-a interesat despre ce publicație e vorba și a chemat un chelner pentru a i-o cumpăra și lui de la chioșcul de ziare . Între timp, Ion Barbu a ajuns la semnătură și l-a sfătuit încruntat pe prietenul său :
- Nu o cumpăra ! Nu încuraja această revistă de cretini !
Întâmplarea este relatată de însuși Eugen Ionescu.
Nu mă pot însă împidica să constat că și cel mai deștept om ajunge deseori, în mod paradoxal, la concluzii similare cu ale ultimului prost, care este un ignorant în domeniul în care își vâră nasul.
Se întâmplă ca inteligentul și tâmpitul să aibă o atitudine identică față de obiectul discuției, aceea de respingere. Motivația respingerii este însă diferită. În cazul intelectualului se poate vorbi despre o incompatibilitate de concepții ori de gusturi artistice. Mârlanul , în schimb, bălăcărăște, pe unde poate, tot ce nu înțelege sau aduce atingere intereselor sale personale. În timp ce primul ne oferă un spectacol intelectual de înaltă clasă, răsfățându-ne cu idei eclatante și cu o argumentație impecabilă, cel de-al doilea nu e capabil decât de un jet de fluide care îi țâșnesc din viscerele revoltate. Omul instruit se mișcă în cerul marilor valori, fiind reconfortant chiar în negație, dar constestatarului sălbatic îi vine să scoată pistolul când aude de cultură.
P.S. În general, scriitorul român este un om dificil și intolerant. Eugen Simion spunea cândva că fiecare literat român vrea să fie considerat singurul creator din literatura noastră. Arghezi nu suporta mai pe nimeni. Ion Barbu nu-i înghițea pe Arghezi și pe Camil. Camil și Călinescu îi tratau pe ceilalți ca pe niște reduși mintal. Eugen Barbu își ura colegii. Preda îl detesta pe Eugen Barbu, etc. Bacovia și Nichita aveau, în schimb, o atitudine plină de înțelegere față de confrații lor. Nichita se purta princiar cu toată lumea.
joi, 26 mai 2011
Maimuțoii
Maimuțoi sunt toți jucătorii care nu-și respectă condiția de sportivi de performanță. Freacă zeci de ani o bucată de piele umflată cu aer și nu nimeresc poarta de la doi metri. Moți, de pildă, pare un vagabond luat direct de la ușa cârciumii și pus să joace. El înțelege că a juca fotbal înseamnă a nimici adversarul, mai cu seamă în careu, folosind chiar cuțitul sau bâta. De altminteri, îmi este imposibil să înțeleg ce climat de lucru e la Dinamo, dacă fotbaliștii nu pot ține, pur și simplu, mingea în joc. Zicu se împiedica în balon și cădea ca un convalescent căruia i se amputaseră picioarele, dar la Timișoara a devenit golgeter. Pe urmă, situația fundașilor dinamoviști veniți de la Craiova - Bărboianu și Găman - mă face să mă gândesc la mai multe :
1. Gigi Becali i-a cedat, binevoitor, lui Dinamo.
2. Cei doi au avut ulterior evoluții catastrofale, care au îngropat echipa din Ștefan cel Mare.
3. Bărboianu a înscris imparabil în finala Cupei, dar în favoarea... Stelei.
Nu m-ar mira ca anul viitor acești olteni păguboși să ajungă acolo unde au dorit totdeauna să fie: în curtea ciobanului cu palat.
Maimuțoi sunt arbitrii. Avram ăla, bunăoară, a arbitrat cum l-a tăiat capul. Lovituri libere inexistente ( înainte de primul gol al Stelei, înscris dintr-o lovitură liberă, n-a fost comis niciun fault ! ), penaltyuri clare neacordate ( câte unul pentru fiecare echipă ), interpretarea regulamentului în compensație : tot tacâmul prostului atotputernic care își poate bate joc de cine vrea.
Maimuțoi sunt cei din conducerea Federației și Ligii, care au făcut un fel de stat în stat, ducate conduse de șprițarul Sandu și de măscăriciul Mitică Mititică. Ăștia angajează la națională pe cine ar putea să ne tulbure nervii mai dihai, adică antrenorii fără nicio perspectivă. Au doi-trei clienți pe care îi pun prin rotație : Gică, Rică, Piți, Răzvan, Cârlan.
Marii maimuțoi sunt, alături de arbitri, conducătorii de cluburi. Cine se compară cu Gigi, Cristi, nea Jean, nea George și nenea Iancu ? Nici dracu ! Sunt proști, dar ar trebui să cumpere niște măgari și să îi introducă în loturi. Să-i vedeți pe urmă pe ziariști cum nu mai prididesc cu interviurile și cu osanalele în care vor evidenția nemaiîntâlnitele inovații de marketing introduse de boșorogi în fotbalul românesc !
Maimuțoi sunt antrenorii. Lucescu cel mare - printre puținii noștri antrenori veritabili, alături de Dan Petrescu și Dorinel - își dă în petic periodic. Fiul său, săracul, nu poate mai mult. Dar de ce nu-și vede de treabă și nu se joacă, în continuare, în țărână cu jucăriile dăruite de taică-său ? Pițurcă e un nenorocit, un cartofor care poartă după el potopul. Olăroiu îi răspunde lui Mircea Lucescu precum o țață de pe șanț. Între cei doi sunt niște diferențe bătătoare la ochi. Vârsta și performanțele superioare ar trebui să îi impună respect mârlanului. Dar știe el ce înseamnă asta ? Andone și Rednic s-au plafonat și au o suficiență care îi aruncă, în timp, din ce în ce mai jos. Cum poți să te pretinzi antrenor de calibru, cum face Andone, și să faci o echipă care ar pierde și campionatul sătesc ? Să remarcăm, totuși, că Andone e un tip cu caracter și recunoaște totdeauna meritele adversarilor. El ar merita un premiu fairplay.
Cel mai mare maimuțoi pe care l-am văzut în viața mea e, orice s-ar spune, Mihai Stoica. Omul, care îmi aduce aminte de servitorul din filmul de desene animate Pisicile aristocrate, e un dement periculos, un psihopat care l-ar pupa în fund pe patron în fiecare zi, dar care ar fi în stare să-și mitralieze adversarii și pe toți cei care stau în apropierea sa, la cel mai mic semn al stăpânului său. Stoica e un criminal potențial de care orice om cu instinctul supraviețuirii trebuie să se ferească.
Pentru că toți acești maimuțoi îmi consumă timpul și nervii și îmi lezează grav demnitatea de om, refuz categoric, începând de azi, 26 mai, 2011, să mai urmăresc meciurile din Liga I.
Așa să ne ajute Dumnezeu !
1. Gigi Becali i-a cedat, binevoitor, lui Dinamo.
2. Cei doi au avut ulterior evoluții catastrofale, care au îngropat echipa din Ștefan cel Mare.
3. Bărboianu a înscris imparabil în finala Cupei, dar în favoarea... Stelei.
Nu m-ar mira ca anul viitor acești olteni păguboși să ajungă acolo unde au dorit totdeauna să fie: în curtea ciobanului cu palat.
Maimuțoi sunt arbitrii. Avram ăla, bunăoară, a arbitrat cum l-a tăiat capul. Lovituri libere inexistente ( înainte de primul gol al Stelei, înscris dintr-o lovitură liberă, n-a fost comis niciun fault ! ), penaltyuri clare neacordate ( câte unul pentru fiecare echipă ), interpretarea regulamentului în compensație : tot tacâmul prostului atotputernic care își poate bate joc de cine vrea.
Maimuțoi sunt cei din conducerea Federației și Ligii, care au făcut un fel de stat în stat, ducate conduse de șprițarul Sandu și de măscăriciul Mitică Mititică. Ăștia angajează la națională pe cine ar putea să ne tulbure nervii mai dihai, adică antrenorii fără nicio perspectivă. Au doi-trei clienți pe care îi pun prin rotație : Gică, Rică, Piți, Răzvan, Cârlan.
Marii maimuțoi sunt, alături de arbitri, conducătorii de cluburi. Cine se compară cu Gigi, Cristi, nea Jean, nea George și nenea Iancu ? Nici dracu ! Sunt proști, dar ar trebui să cumpere niște măgari și să îi introducă în loturi. Să-i vedeți pe urmă pe ziariști cum nu mai prididesc cu interviurile și cu osanalele în care vor evidenția nemaiîntâlnitele inovații de marketing introduse de boșorogi în fotbalul românesc !
Maimuțoi sunt antrenorii. Lucescu cel mare - printre puținii noștri antrenori veritabili, alături de Dan Petrescu și Dorinel - își dă în petic periodic. Fiul său, săracul, nu poate mai mult. Dar de ce nu-și vede de treabă și nu se joacă, în continuare, în țărână cu jucăriile dăruite de taică-său ? Pițurcă e un nenorocit, un cartofor care poartă după el potopul. Olăroiu îi răspunde lui Mircea Lucescu precum o țață de pe șanț. Între cei doi sunt niște diferențe bătătoare la ochi. Vârsta și performanțele superioare ar trebui să îi impună respect mârlanului. Dar știe el ce înseamnă asta ? Andone și Rednic s-au plafonat și au o suficiență care îi aruncă, în timp, din ce în ce mai jos. Cum poți să te pretinzi antrenor de calibru, cum face Andone, și să faci o echipă care ar pierde și campionatul sătesc ? Să remarcăm, totuși, că Andone e un tip cu caracter și recunoaște totdeauna meritele adversarilor. El ar merita un premiu fairplay.
Cel mai mare maimuțoi pe care l-am văzut în viața mea e, orice s-ar spune, Mihai Stoica. Omul, care îmi aduce aminte de servitorul din filmul de desene animate Pisicile aristocrate, e un dement periculos, un psihopat care l-ar pupa în fund pe patron în fiecare zi, dar care ar fi în stare să-și mitralieze adversarii și pe toți cei care stau în apropierea sa, la cel mai mic semn al stăpânului său. Stoica e un criminal potențial de care orice om cu instinctul supraviețuirii trebuie să se ferească.
Pentru că toți acești maimuțoi îmi consumă timpul și nervii și îmi lezează grav demnitatea de om, refuz categoric, începând de azi, 26 mai, 2011, să mai urmăresc meciurile din Liga I.
Așa să ne ajute Dumnezeu !
miercuri, 25 mai 2011
Fănuș Neagu
M-a afectat foarte tare moartea lui Fănuș Neagu.
Fănuș era ca o apă limpede, brăzdată, cruciș și curmeziș, de curcubeie. Un crâng cu sălcii și plopi purtând cuvinte în loc de frunze.
A creat numai din talent. Cu toate acestea, a fost un profesionist al scrisului. Odată cu el au dispărut un tip de scriitor și un mod de viață. Era un om liber, un personaj miraculos, iubea meseria de scriitor căreia îi dăduse dimensiuni noi și avea cultul prieteniei. Fănuș a fost un generos în tot ce a făcut .
Un critic spunea că Fănuș a scris printre cele mai frumoase povestiri din literatura universală și da ca exemplu un text în care personajul principal, pe cale de a deveni tată, începe să se joace cu niște miei, pentru a se familiariza cu noua sa postură. Dintre cele trei romane, mi-au plăcut în mod deosebit, la vremea lor, Îngerul a strigat și Frumoșii nebuni ai marilor orașe. Ultimul, un adevărat poem închinat iubirii și prietenii,are în centru trei personaje construite după prototipuri reale : Ramițki - Fănuș, Radu Zăvoianu - Dan Spătaru, Eduard Valdara - Cornel Dinu. De altfel, cei trei au fost prieteni nedespărțiți, petrecând împreună ani fabuloși.
Am povestit uni prieten o întâmplasre cu Fănuș petrecută înainte de 1989. Criticul de artă Pintilie - nu-i mai știu numele mic, dar îmi amintesc că a fost unul dintre soții poetei Mariana Marin și a murit tânăr - l-a dus într-o zi pe un amic de-al meu, pictor, la localul Uniunii Scriitorilor. Pintilie era un obișnuit al locului. Cei doi s-au strecurat pe sub nasul portarului și s-au așezat la o masă. Cerberul, un securist împuțit, le-a luat însă urma și s-a dus la doamna care servea la mese, ordonându-i :
- La masa de colo să nu servești nimic ! Ce, a ajuns Pintilie să vină aici cu toți bețivii de pe stradă ?
Atunci s-a ridicat hotărât, de la o altă masă, Fănuș. Era uriaș precum un urs din Kamceatka. S-a întors către portar și l-a apostrofat :
- Ia ascultă, bă ! De când au ajuns securiștii să comande în localul scriitorilor ?
Și către doamna de la bufet :
- Să srvești la masa aia tot ce îți cer domnii ! Tatăl lui Pintilie intra aici, pe vremuri, cu birjarul și nu-i zicea nimeni nimic !
Securistul s-a făcut mic și s-a evaporat din local.
Fănuș era ca o apă limpede, brăzdată, cruciș și curmeziș, de curcubeie. Un crâng cu sălcii și plopi purtând cuvinte în loc de frunze.
A creat numai din talent. Cu toate acestea, a fost un profesionist al scrisului. Odată cu el au dispărut un tip de scriitor și un mod de viață. Era un om liber, un personaj miraculos, iubea meseria de scriitor căreia îi dăduse dimensiuni noi și avea cultul prieteniei. Fănuș a fost un generos în tot ce a făcut .
Un critic spunea că Fănuș a scris printre cele mai frumoase povestiri din literatura universală și da ca exemplu un text în care personajul principal, pe cale de a deveni tată, începe să se joace cu niște miei, pentru a se familiariza cu noua sa postură. Dintre cele trei romane, mi-au plăcut în mod deosebit, la vremea lor, Îngerul a strigat și Frumoșii nebuni ai marilor orașe. Ultimul, un adevărat poem închinat iubirii și prietenii,are în centru trei personaje construite după prototipuri reale : Ramițki - Fănuș, Radu Zăvoianu - Dan Spătaru, Eduard Valdara - Cornel Dinu. De altfel, cei trei au fost prieteni nedespărțiți, petrecând împreună ani fabuloși.
Am povestit uni prieten o întâmplasre cu Fănuș petrecută înainte de 1989. Criticul de artă Pintilie - nu-i mai știu numele mic, dar îmi amintesc că a fost unul dintre soții poetei Mariana Marin și a murit tânăr - l-a dus într-o zi pe un amic de-al meu, pictor, la localul Uniunii Scriitorilor. Pintilie era un obișnuit al locului. Cei doi s-au strecurat pe sub nasul portarului și s-au așezat la o masă. Cerberul, un securist împuțit, le-a luat însă urma și s-a dus la doamna care servea la mese, ordonându-i :
- La masa de colo să nu servești nimic ! Ce, a ajuns Pintilie să vină aici cu toți bețivii de pe stradă ?
Atunci s-a ridicat hotărât, de la o altă masă, Fănuș. Era uriaș precum un urs din Kamceatka. S-a întors către portar și l-a apostrofat :
- Ia ascultă, bă ! De când au ajuns securiștii să comande în localul scriitorilor ?
Și către doamna de la bufet :
- Să srvești la masa aia tot ce îți cer domnii ! Tatăl lui Pintilie intra aici, pe vremuri, cu birjarul și nu-i zicea nimeni nimic !
Securistul s-a făcut mic și s-a evaporat din local.
A refuza o mână întinsă
În copilărie eram uluit când salutam un om, iar acesta îmi răspundea cu o muțenie sumbră. Elevii mei se plâng că și acum sunt cetățeni care nu zic nimic când li se dă bună ziua. I-am sfătuit pe copii să nu la mai dea binețe nesimțiților. Numai că, în această situație, aceștia din urmă prind glas și întreabă, plini de venin :
- Așa vă învață la școală, mă, să nu dați bună ziua ?
Pe vremuri, ca și acum, reflectam la ce ar putea fi sub țeasta unor asemenea bipezi.
Mi-am amintit de toate acestea acum o săptămână, văzând la tv cum un pugilist de culoare a refuzat mâna întinsă de adversarul său, înaintea unui meci.
Tot pe un canal de televiziune, un politician povestea că unul dintre adversarii săi a refuzat să-i dea mâna după o confruntare electorală în cadrul partidului. În politică și ( mai puțin ! ) în lumea sportului sunt numeroase situațiile în care un bărbat întinde mâna, iar altul îi întoarce spatele. Printre intelectualii de elită nu am văzut asemenea mojicii.
Un coleg cu mult bun-simț îmi spunea că persoanele respective sunt lipsite de educație, nu au orizont cultural și moral ( de pildă, nu cunosc cu ce se mănâncă respectul sau jena față de cei mai în vârstă ! ), sunt arogante, practică o intoleranță agresivă și ignorantă, sunt caracterizate de suficiență și, în general, reprezintă tipul celui care trăiește într-un mediu socio-cultural primitiv, posedând un nivel inferior de înțelegere a lumii. Ce să-i ceri cui nu are ?
N-aș fi atât de dur în a caracteriza aceste manifestări. Trebuie să-i înțelegem pe toți și să ne putem pune în pielea lor. Totuși, îmi dau seama că Obama, Nelson Mandela sau Rafael Nadal n-ar face niciodată o gafă de felul acesta. ( Grobieni n-ar fi putut fi nici Márquez, nici Dostoievski, Cehov sau Tolstoi. Ca să nu mai vorbesc de figurile luminoase din rândul clerului, cum ar fi părintele Galeriu - fie-i țărâna ușoară ! -, părintele Iustin Marchiș și atâția preoți catolici ori ortodocși pe care îi cunosc. )
Cert e că sportivii și politicienii respectivi sunt lipsiți haz și au, în subconștient, o părere foarte proastă despre ei înșiși, distorsionată, la nivelul conștiinței, sub forma unei autoaprecieri prostești. Bătrânii intuiau adevăruri psihologice adânci, explicate mult mai târziu de psihanaliză : când saluți un semen de-al tău, te respecți în primul rând pe tine însuți.
Când cineva îi întindea mâna, chiar dacă era vorba de o persoană necunoscută și mult mai tânără, Nichita Stănescu se ridica în picioare și i-o strângea cu căldură.
În definitiv sunt gesturi care, pur și simplu, nu se fac. Omul se definește și prin ceea ce nu-și îngăduie să înfăptuiască. Ioan Paul al II-lea i-a strâns mâna celui care îl împușcase și i-a acordat iertarea sa. Culmea ar fi fost ca Mehmet Ali Agca să refuze să-i întindă mâna lui Karol Wojtyla ! De fapt, n-ar fi fost o surpriză.
A refuza o mână întinsă înseamnă a renunța la orice urmă de demnitate și a te descalifica din punct de vedere uman și creștin. Sunt, desigur, profesii care sunt incompatibile cu ideea de conflict. Bănuiesc că un călugăr budist și, în general, un om care are mințile întregi și crede în Dumnezeu n-ar evita niciodată să răspundă unui gest de bunăvoință. Dar toți știm că realitatea este de multe ori mai murdară și mai surprinzătoare decât cea mai prăpăstioasă imaginație.
Un bărbat adevărat, cu simțul umorului, nu se supără însă când altcineva refuză să-i răspundă la salut și nici nu regretă că un ranchiunos i-a răspuns cu ostilitate. Cel mult se poate amuza.
P.S. Cea mai tare scenă legată de strânsul unei mâini am văzut-o cu ocazia unei vizite în Africa a doi foști președinți americani. George W. Bush a dat mâna cu un african și aproape imediat și-a șters-o pe cămașa lui Bill Clinton.
- Așa vă învață la școală, mă, să nu dați bună ziua ?
Pe vremuri, ca și acum, reflectam la ce ar putea fi sub țeasta unor asemenea bipezi.
Mi-am amintit de toate acestea acum o săptămână, văzând la tv cum un pugilist de culoare a refuzat mâna întinsă de adversarul său, înaintea unui meci.
Tot pe un canal de televiziune, un politician povestea că unul dintre adversarii săi a refuzat să-i dea mâna după o confruntare electorală în cadrul partidului. În politică și ( mai puțin ! ) în lumea sportului sunt numeroase situațiile în care un bărbat întinde mâna, iar altul îi întoarce spatele. Printre intelectualii de elită nu am văzut asemenea mojicii.
Un coleg cu mult bun-simț îmi spunea că persoanele respective sunt lipsite de educație, nu au orizont cultural și moral ( de pildă, nu cunosc cu ce se mănâncă respectul sau jena față de cei mai în vârstă ! ), sunt arogante, practică o intoleranță agresivă și ignorantă, sunt caracterizate de suficiență și, în general, reprezintă tipul celui care trăiește într-un mediu socio-cultural primitiv, posedând un nivel inferior de înțelegere a lumii. Ce să-i ceri cui nu are ?
N-aș fi atât de dur în a caracteriza aceste manifestări. Trebuie să-i înțelegem pe toți și să ne putem pune în pielea lor. Totuși, îmi dau seama că Obama, Nelson Mandela sau Rafael Nadal n-ar face niciodată o gafă de felul acesta. ( Grobieni n-ar fi putut fi nici Márquez, nici Dostoievski, Cehov sau Tolstoi. Ca să nu mai vorbesc de figurile luminoase din rândul clerului, cum ar fi părintele Galeriu - fie-i țărâna ușoară ! -, părintele Iustin Marchiș și atâția preoți catolici ori ortodocși pe care îi cunosc. )
Cert e că sportivii și politicienii respectivi sunt lipsiți haz și au, în subconștient, o părere foarte proastă despre ei înșiși, distorsionată, la nivelul conștiinței, sub forma unei autoaprecieri prostești. Bătrânii intuiau adevăruri psihologice adânci, explicate mult mai târziu de psihanaliză : când saluți un semen de-al tău, te respecți în primul rând pe tine însuți.
Când cineva îi întindea mâna, chiar dacă era vorba de o persoană necunoscută și mult mai tânără, Nichita Stănescu se ridica în picioare și i-o strângea cu căldură.
În definitiv sunt gesturi care, pur și simplu, nu se fac. Omul se definește și prin ceea ce nu-și îngăduie să înfăptuiască. Ioan Paul al II-lea i-a strâns mâna celui care îl împușcase și i-a acordat iertarea sa. Culmea ar fi fost ca Mehmet Ali Agca să refuze să-i întindă mâna lui Karol Wojtyla ! De fapt, n-ar fi fost o surpriză.
A refuza o mână întinsă înseamnă a renunța la orice urmă de demnitate și a te descalifica din punct de vedere uman și creștin. Sunt, desigur, profesii care sunt incompatibile cu ideea de conflict. Bănuiesc că un călugăr budist și, în general, un om care are mințile întregi și crede în Dumnezeu n-ar evita niciodată să răspundă unui gest de bunăvoință. Dar toți știm că realitatea este de multe ori mai murdară și mai surprinzătoare decât cea mai prăpăstioasă imaginație.
Un bărbat adevărat, cu simțul umorului, nu se supără însă când altcineva refuză să-i răspundă la salut și nici nu regretă că un ranchiunos i-a răspuns cu ostilitate. Cel mult se poate amuza.
P.S. Cea mai tare scenă legată de strânsul unei mâini am văzut-o cu ocazia unei vizite în Africa a doi foști președinți americani. George W. Bush a dat mâna cu un african și aproape imediat și-a șters-o pe cămașa lui Bill Clinton.
Caii, câinii și călăii
Călăii francezi erau francezi. Casapii suedezi erau suedezi. Și așa mai departe. Din câte știu, în Evul Mediu n-a existat, în Țara Românească și Moldova, niciun călău de origine română. Muntenia a stat patru luni fără gâde, fiindcă niciun compatriot de-al nostru nu a vrut să ocupe slujba cu pricina. Gealații obișnuiți făceau parte din două etnii pe care nu le pomenesc, pentru că nu vreau să jignesc pe nimeni. Am fost un popor milostiv, cu un fond spiritual luminos.
Acum, când unii mor de foame, iar cei ce ocupă diferite funcții de conducere sunt cu ochii pe traseele pe care circulă banii și se gândesc numai la buzunarul lor, profilul psihic al neamului nostru s-a schimbat, dupăcum remarca și Neagu Djuvara. Am devenit sălbatici și criminali. Nu mai e loc de zâmbet sau de speranță. Iertarea, mila și rușinea le sunt străine chiar și celor care ar trebui să le promoveze în forță.
Omorâm cu cruzime sute de câini și cai, care sunt niște făpturi nevinovate și inteligente. Am povestit cândva cum un câine încerca să-l salveze pe altul, pe o autostradă mexicană. Am văzut acum cum un cal din pădurea Letea, captiv, încerca să-l trezească din moarte pe un tovarăș al său, ucis de prostia și răutatea celor care i-au capturat și i-au închis. Mai întâi l-a mângâiat cu botul, apoi cu copita. Delicat, ca pe un prieten.
Ce putem spune despre autorități ? Nimic. Poate doar că statul de drept nu există în România.
Dar despre inconștienții care au chinuit și au omorât animalele pot spune ceva : deși promovez toleranța și nu aș ucide nicio ființă vie, pe ăștia i-aș împușca pe toți, cu mâna mea, fără cea mai mică ezitare.
Acum, când unii mor de foame, iar cei ce ocupă diferite funcții de conducere sunt cu ochii pe traseele pe care circulă banii și se gândesc numai la buzunarul lor, profilul psihic al neamului nostru s-a schimbat, dupăcum remarca și Neagu Djuvara. Am devenit sălbatici și criminali. Nu mai e loc de zâmbet sau de speranță. Iertarea, mila și rușinea le sunt străine chiar și celor care ar trebui să le promoveze în forță.
Omorâm cu cruzime sute de câini și cai, care sunt niște făpturi nevinovate și inteligente. Am povestit cândva cum un câine încerca să-l salveze pe altul, pe o autostradă mexicană. Am văzut acum cum un cal din pădurea Letea, captiv, încerca să-l trezească din moarte pe un tovarăș al său, ucis de prostia și răutatea celor care i-au capturat și i-au închis. Mai întâi l-a mângâiat cu botul, apoi cu copita. Delicat, ca pe un prieten.
Ce putem spune despre autorități ? Nimic. Poate doar că statul de drept nu există în România.
Dar despre inconștienții care au chinuit și au omorât animalele pot spune ceva : deși promovez toleranța și nu aș ucide nicio ființă vie, pe ăștia i-aș împușca pe toți, cu mâna mea, fără cea mai mică ezitare.
miercuri, 18 mai 2011
Un poem genial de Horia Gârbea
Horia Gârbea
trecutul - o sărbătoare
tîmplarul îl știi
ții minte cum bătea el
cuiele în cosciuge din
două lovituri cu dosul teslei
intra tot cuiul nu-l
mai scotea nici dumnezeu
îl știi pe tîmplar
ei a îmbătrînit
de nu-l mai cunoști
abia se mai tîrăște
pînă la cîrciuma lui vasile
abia mai ridică paharul
albăstrui cu fundul gros
pînă bea cinzeci trece ora
și aprinsul unei țigări
durează pînă mîine
îl știi pe gropar știi
cum săpa ca un excavator
ce gropi făcea late adînci
abia îl mai vedea din ele
dădea de apă plutea mortul
în sicriu ca într-o bărcuță
ei bine a îmbătrînit dacă
pleacă spre cîrciuma lui vasile
la prînz ajunge către seară
și dacă bea o sută adoarme
dar pe bietul popă îl știi
ții minte cum prohodea
cu viteza sunetului
cum învîrtea cădelnița peste mort
ca pe ciocanul de la stadion
a-mbătrînit săracul noroc
cu enoriașii că-l duc cu mașina
pînă la cîrciuma lui vasile
îl leapădă pe primul scaun
și noroc cu vasile că-i mai
ridică paharul la gură
și pe vasile îl știi
slab cum era parcă
a pus carne pe el parcă
a crescut a întinerit învîrte
butoaiele ca jonglerii la circ
un bobîrnac dacă dă
vreunui bețiv cade ăla în nas
pe gropar și pe tîmplar
cînd îi dă cu capul de masă
se aude de la pod iar
pe sărmanul popă îl ia de guler
și-i repede paharul pe gît
unii spun că l-au văzut pe vasile zburînd
ca un liliac trecea peste sat
P.S. Am preluat textul de pe blogul de creație al cunoscutului scriitor Horia Gârbea. Poemul a apărut și în ultimul număr al revistei România literară.
trecutul - o sărbătoare
tîmplarul îl știi
ții minte cum bătea el
cuiele în cosciuge din
două lovituri cu dosul teslei
intra tot cuiul nu-l
mai scotea nici dumnezeu
îl știi pe tîmplar
ei a îmbătrînit
de nu-l mai cunoști
abia se mai tîrăște
pînă la cîrciuma lui vasile
abia mai ridică paharul
albăstrui cu fundul gros
pînă bea cinzeci trece ora
și aprinsul unei țigări
durează pînă mîine
îl știi pe gropar știi
cum săpa ca un excavator
ce gropi făcea late adînci
abia îl mai vedea din ele
dădea de apă plutea mortul
în sicriu ca într-o bărcuță
ei bine a îmbătrînit dacă
pleacă spre cîrciuma lui vasile
la prînz ajunge către seară
și dacă bea o sută adoarme
dar pe bietul popă îl știi
ții minte cum prohodea
cu viteza sunetului
cum învîrtea cădelnița peste mort
ca pe ciocanul de la stadion
a-mbătrînit săracul noroc
cu enoriașii că-l duc cu mașina
pînă la cîrciuma lui vasile
îl leapădă pe primul scaun
și noroc cu vasile că-i mai
ridică paharul la gură
și pe vasile îl știi
slab cum era parcă
a pus carne pe el parcă
a crescut a întinerit învîrte
butoaiele ca jonglerii la circ
un bobîrnac dacă dă
vreunui bețiv cade ăla în nas
pe gropar și pe tîmplar
cînd îi dă cu capul de masă
se aude de la pod iar
pe sărmanul popă îl ia de guler
și-i repede paharul pe gît
unii spun că l-au văzut pe vasile zburînd
ca un liliac trecea peste sat
P.S. Am preluat textul de pe blogul de creație al cunoscutului scriitor Horia Gârbea. Poemul a apărut și în ultimul număr al revistei România literară.
Mă bate un gând
Așa se intitula o poezie a poetului maghiar Petõfi Sándor : Egy gondolat bánt engemet...
Mă bate gândul să scriu în continuare, dar să nu mai public nimic.
Sau să nu mai scriu deloc.
Să închid blogul acesta, ale cărui uși sunt forțate periodic de oameni pe care nu-i înțeleg, și să mă odihnesc o vreme.
Mi-ar rămâne cititul. Ce, e puțin lucru ?
P.S. M-am referit, evident, la cei care îmi sparg blogul și îmi înlocuiesc parola. Mi-e imposibil să pricep de ce fac acest lucru.
Mă bate gândul să scriu în continuare, dar să nu mai public nimic.
Sau să nu mai scriu deloc.
Să închid blogul acesta, ale cărui uși sunt forțate periodic de oameni pe care nu-i înțeleg, și să mă odihnesc o vreme.
Mi-ar rămâne cititul. Ce, e puțin lucru ?
P.S. M-am referit, evident, la cei care îmi sparg blogul și îmi înlocuiesc parola. Mi-e imposibil să pricep de ce fac acest lucru.
miercuri, 11 mai 2011
Vreau într-o închisoare norvegiană !
Am văzut la tv o emisiune din care rezulta că pușcăriașii norvegieni sunt printre cei mai fericiți oameni din lume. Locuiau pe o insulă și se mișcau în libertate. Aveau camere individuale mai bune decât găsim în hotelurile de lux din România. Mergeau la pescuit, se zbenguiau. Munceau, de voie, la ferma proprie. Aveau dreptul la 18 zile de concediu anual, în afara insulei. Aer, verdeață, sănătate. Fără șefi. Fără facturi și alte poveri fiscale. Fără politică și troglodiți agresivi. „Sunt fericit aici ”, mărturisea un deținut care își hăcuise părinții.
Marea pușcărie numită România e îngrozitoare. Pare suportabilă numai pentru gardieni.
Aș vrea să stau și eu într-o pușcărie norvegiană și să mă odihnesc o vreme.
P.S. Mai întâi cineva mi-a înlocuit parola și n-am mai putut intra pe blog. Pe urmă a venit necazul care ne-a afectat pe toți. Văd că au fost șterse comentariile la ultima postare, ca și răspunsurile mele. Unele au reapărut...
Marea pușcărie numită România e îngrozitoare. Pare suportabilă numai pentru gardieni.
Aș vrea să stau și eu într-o pușcărie norvegiană și să mă odihnesc o vreme.
P.S. Mai întâi cineva mi-a înlocuit parola și n-am mai putut intra pe blog. Pe urmă a venit necazul care ne-a afectat pe toți. Văd că au fost șterse comentariile la ultima postare, ca și răspunsurile mele. Unele au reapărut...
duminică, 8 mai 2011
Un mare om
Într-o seară de septembrie am fost smuls de la calculator doi cunoscuți care m-au dus, mai mult cu forța, pe proprietatea unui prieten comun, pentru a cunoaște un mare om. Era vorba de un muzician celebru, al cărui nai se auzea cândva pe toate posturile de radio din lume, dar care a fost declarat falit în Franța și a fost nevoit să se reîntoarcă pe plaiurile Dâmboviței. În rarele mele incursiuni prin București îl zărisem întâmplător, de vreo două ori, pe la Piața Veteranilor ( sau Gorjului ? ), plimbându-și mutra cenușie și deprimată.
Gazda își așezase musafirii la o masă lungă, pusă în curte sub niște arbori aflați încă în vegetație. Marele om stătea în capul mesei. În celălalt capăt, se lăfăia un tânăr blond și simpatic despre care am aflat că era directorul unei filarmonici. Fiecare dintre cei doi era însoțit de câte o fată drăguță, apropiată de vârsta majoratului. Pe de lături, amicii amfitrionului nostru se cinsteau cu vin, aruncând priviri admirative asupra geniului care bea, evident, doar apă minerală. Marele om s-a ridicat și m-a întâmpinat cu efuziune. M-a luat în brațe, m-a pupat și mi-a strâns mâna. M-am așezat în apropiere, am refuzat băutura și, auzind ce debita muzicianul, am căutat să-mi țin gura. Marele om îi înjura de zor pe țigani și pe evrei, aprobat cu entuziasm de ceilalți. Mai puțin de directorul de filarmonică, preocupat să-și sărute tovarășa. Pe urmă, zeul pogorât printre muritori a început să vorbească despre tunelele și sanctuarele dacice din Bucegi, despre sfârșitul lumii în 2012, când Pământul își va opri rotația, temperatura va scădea cu nu știu câte sute de grade, viața va dispărea și abia după aceea planeta noastră va reîncepe să se învârtească, dar în sens invers. Mă simțeam penibil, nu știam încotro să-mi îndrept privirile, în vreme ce amicii se mobilizau să-și umple paharele. Tânărul blond a observat panica mea și a căutat să mă liniștească, făcându-mi semn cu degetele la tâmplă, că adică să nu iau în serios ce spune naistul, fiindcă nu e în boii lui. Blondul mi-a dat și o carte de vizită și am văzut că avea un nume evreiesc.
Văzând că n-am de gând să mă „afirm” cu nicio idee și că voi rămâne mut, ca prostul, până la sfârșit, un intelectual din localitate, fost elev de-al meu, a simțit nevoia să mă laude și i-a spus marelui om că sunt un romancier consacrat, recunoscut la nivel înalt, că ei se mândresc cu mine, etc. Muzicianul s-a încordat brusc, s-a făcut vânăt la față și am simțit că îmi poartă pică. Din momentul acela nu mi-a mai dat nicio atenție. I-a mai drăcuit pe evrei vreo trei minute, apoi s-a oprit și le-a spus celorlați, pe nerăsuflate, cu ură :
- Am scris și eu șapte volume de versuri, patru de nuvele și șase romane !
Cu alte cuvinte, ce scrisesem eu era nimic pe lângă impresionanta cantitate de capodopere literare concepute de el ! Plus că era, știa toată lumea, un incomparabil compozitor ! A fost singurul moment când cei de față nu prea i-au dat crezare. Se vedea după privirile lor, lucind a neîncredere.
A venit și momentul plecării. Marele om și-a luat rămas bun de la toți, dar pe mine m-a ocolit cu dibăcie. Numai un ghiont sănătos al tânărului blond și frumos ( se ridicase în picioare și am observat că era și înalt ) l-a făcut să-și aducă aminte de persoana mea și să mă ia din nou la pupături, adresându-mi, zgomotos, niște laude pe care nu le-am înțeles bine .
În timp ce musafirii se îndreptau către poartă, am rămas năuc, privind în urma lor, cu gura căscată și cu mâinile atârnându-mi pe lângă corp. M-am închinat. După ce gazda s-a întors, l-am întrebat :
- De ce îi înjura, mă, X pe evrei ? Directorul ăla de filarmonică, prietenul lui, nu este evreu ?
- Bineînțeles că e. Dar dă-l în pizda mă-sii, ce, el nu e țigan ?
Gazda își așezase musafirii la o masă lungă, pusă în curte sub niște arbori aflați încă în vegetație. Marele om stătea în capul mesei. În celălalt capăt, se lăfăia un tânăr blond și simpatic despre care am aflat că era directorul unei filarmonici. Fiecare dintre cei doi era însoțit de câte o fată drăguță, apropiată de vârsta majoratului. Pe de lături, amicii amfitrionului nostru se cinsteau cu vin, aruncând priviri admirative asupra geniului care bea, evident, doar apă minerală. Marele om s-a ridicat și m-a întâmpinat cu efuziune. M-a luat în brațe, m-a pupat și mi-a strâns mâna. M-am așezat în apropiere, am refuzat băutura și, auzind ce debita muzicianul, am căutat să-mi țin gura. Marele om îi înjura de zor pe țigani și pe evrei, aprobat cu entuziasm de ceilalți. Mai puțin de directorul de filarmonică, preocupat să-și sărute tovarășa. Pe urmă, zeul pogorât printre muritori a început să vorbească despre tunelele și sanctuarele dacice din Bucegi, despre sfârșitul lumii în 2012, când Pământul își va opri rotația, temperatura va scădea cu nu știu câte sute de grade, viața va dispărea și abia după aceea planeta noastră va reîncepe să se învârtească, dar în sens invers. Mă simțeam penibil, nu știam încotro să-mi îndrept privirile, în vreme ce amicii se mobilizau să-și umple paharele. Tânărul blond a observat panica mea și a căutat să mă liniștească, făcându-mi semn cu degetele la tâmplă, că adică să nu iau în serios ce spune naistul, fiindcă nu e în boii lui. Blondul mi-a dat și o carte de vizită și am văzut că avea un nume evreiesc.
Văzând că n-am de gând să mă „afirm” cu nicio idee și că voi rămâne mut, ca prostul, până la sfârșit, un intelectual din localitate, fost elev de-al meu, a simțit nevoia să mă laude și i-a spus marelui om că sunt un romancier consacrat, recunoscut la nivel înalt, că ei se mândresc cu mine, etc. Muzicianul s-a încordat brusc, s-a făcut vânăt la față și am simțit că îmi poartă pică. Din momentul acela nu mi-a mai dat nicio atenție. I-a mai drăcuit pe evrei vreo trei minute, apoi s-a oprit și le-a spus celorlați, pe nerăsuflate, cu ură :
- Am scris și eu șapte volume de versuri, patru de nuvele și șase romane !
Cu alte cuvinte, ce scrisesem eu era nimic pe lângă impresionanta cantitate de capodopere literare concepute de el ! Plus că era, știa toată lumea, un incomparabil compozitor ! A fost singurul moment când cei de față nu prea i-au dat crezare. Se vedea după privirile lor, lucind a neîncredere.
A venit și momentul plecării. Marele om și-a luat rămas bun de la toți, dar pe mine m-a ocolit cu dibăcie. Numai un ghiont sănătos al tânărului blond și frumos ( se ridicase în picioare și am observat că era și înalt ) l-a făcut să-și aducă aminte de persoana mea și să mă ia din nou la pupături, adresându-mi, zgomotos, niște laude pe care nu le-am înțeles bine .
În timp ce musafirii se îndreptau către poartă, am rămas năuc, privind în urma lor, cu gura căscată și cu mâinile atârnându-mi pe lângă corp. M-am închinat. După ce gazda s-a întors, l-am întrebat :
- De ce îi înjura, mă, X pe evrei ? Directorul ăla de filarmonică, prietenul lui, nu este evreu ?
- Bineînțeles că e. Dar dă-l în pizda mă-sii, ce, el nu e țigan ?
sâmbătă, 7 mai 2011
Pasărea necunoscută din alunul meu
Printre alte idei, am avut-o şi pe aceea de a planta în jurul casei mai multe soiuri de pomi şi arbuşti, în ciuda faptului că locul e destul de îngust. Cu ani în urmă, am pus aluni, am sădit zmeură şi tufe de mure. E drept că n-am ajuns, asemenea unui personaj al lui Saroyan, să fac o livadă de rodii... Dintre toate, zmeura s-a dovedit plină de vitalitate. S-a înmulţit năvalnic, înăbuşind totul şi transformându-mi curtea într-un loc sălbatic. A trebuit, cu părere de rău, să iniţiez o operaţiune de defrișare... Din tot entuziasmul meu, au rămas câţiva pomi fructiferi şi un mic alun pe care îl ud aproape zilnic. ( Un prietem priceput în probleme de pomicultură, profesor de matematică, mi-a spus că alunii sunt iubitori de apă. ) Mi l-a ros un câine, dar şi-a revenit şi a făcut o coroană mică, dar stufoasă. Am fost surprins să văd, într-o vară, că o pasăre minusculă şi bogat colorată, de două ori mai mică decât vrăbiile, şi-a făcut un cuib bine ascuns printre frunzele verzi şi crenguţele delicate. Era ca un mic bibelou. Se ferea cu șiretenie de ciorile care o pândeau, pofticioase. Pasărea necunoscută a venit doi ani să locuiască în alunul meu. Anul acesta n-a mai apărut… Vine o vreme când nu mai ajungem la nicio întâlnire.
marți, 3 mai 2011
Obama, Osama și Elodia
Au găsit-o pe Elodia !
Avea turban și barbă de musulman, făcea pe teroristul și se ascundea într-o vilă bine păzită din Pakistan. Americanii au dibuit-o, e drept că după ani de căutări, și au lichidat-o.
Acum va trebui să căutăm alte teme.
În viața asta de doi lei nu știm niciodată ce rol jucăm și nu cunoaștem regizorul piesei.
Ca să nu mai vorbesc de autor.
Avea turban și barbă de musulman, făcea pe teroristul și se ascundea într-o vilă bine păzită din Pakistan. Americanii au dibuit-o, e drept că după ani de căutări, și au lichidat-o.
Acum va trebui să căutăm alte teme.
În viața asta de doi lei nu știm niciodată ce rol jucăm și nu cunoaștem regizorul piesei.
Ca să nu mai vorbesc de autor.
duminică, 1 mai 2011
Întâlnire astrală
Am un adevărat cult pentru criticul literar și prozatorul Valeriu Cristea. Făcea parte din celebra echipă de cronicari de la România literară, alături de Nicolae Manolescu, Eugen Simion și Lucian Raicu. Îi admiram pe toți, dar pentru el aveam și multă afecțiune, deși nu-l cunoșteam decât din scris. Eram sigur că iubește cărțile altora mai mult decât pe ale sale. Probabil că aceasta ar trebui să fie condiția oricărui mare critic literar. Dincolo de eclatantul său talent literar, de finețea și profunzimea exegezelor sale, Valeriu Cristea citea cu interes și onestitate toate cărțile. Și scria despre ele cu o perfectă independență de spirit. Am impresia că astăzi scriitorii nu se citesc între ei decât dacă sunt prieteni. Sunt, desigur, și excepții.
Prin 1992, mă duceam către Facultatea de Litere, să mă întâlnesc cu îndrumătorul lucrării mele de grad, Eugen Simion. Mă deplasam dinspre Unirii către Universitate și era o vreme urâtă, ploua și ningea în același timp. Mergeam cu capul în pământ, aveam o figură sictirită, strângeam din dinți, înjuram și călcam prin zloată, întrebându-mă dacă de data aceea îl voi găsi pe Simion. Aproape de metrou, mi-am ridicat capul și am încremenit. Venind din sens invers, un bărbat frumos mă privea cu îngrijorare. Era chipul inconfundabil, luminos și trist, al lui Valeriu Cristea. Așa cred. Așa îmi place să cred. Am intuit fulgerător că el vedea nemulțumire și furie pe chipul meu. Îi citisem toate cărțile și știam că nu suporta răutatea. Într-o fracțiune de secundă, privirea lui m-a făcut să-mi schimb expresia feței. Am încercat să arăt ca un om bun și am zâmbit.
Astăzi, când scriu, mă gândesc și la Valeriu Cristea. De fapt, în primul rând la el. Dacă ar fi trăit și ar fi scris acum, poate că și eu aș fi fost un alt tip de scriitor.
Prin 1992, mă duceam către Facultatea de Litere, să mă întâlnesc cu îndrumătorul lucrării mele de grad, Eugen Simion. Mă deplasam dinspre Unirii către Universitate și era o vreme urâtă, ploua și ningea în același timp. Mergeam cu capul în pământ, aveam o figură sictirită, strângeam din dinți, înjuram și călcam prin zloată, întrebându-mă dacă de data aceea îl voi găsi pe Simion. Aproape de metrou, mi-am ridicat capul și am încremenit. Venind din sens invers, un bărbat frumos mă privea cu îngrijorare. Era chipul inconfundabil, luminos și trist, al lui Valeriu Cristea. Așa cred. Așa îmi place să cred. Am intuit fulgerător că el vedea nemulțumire și furie pe chipul meu. Îi citisem toate cărțile și știam că nu suporta răutatea. Într-o fracțiune de secundă, privirea lui m-a făcut să-mi schimb expresia feței. Am încercat să arăt ca un om bun și am zâmbit.
Astăzi, când scriu, mă gândesc și la Valeriu Cristea. De fapt, în primul rând la el. Dacă ar fi trăit și ar fi scris acum, poate că și eu aș fi fost un alt tip de scriitor.
vineri, 29 aprilie 2011
Lumea e o scenă
„Nunta secolului” mi s-a părut, atât cît am fost nevoit să văd din ea, o piesă de teatru pe înțelesul tuturor. Un basm dramatizat. Scenariu previzibil, fast, eleganță, distincție, lux afișat într-un mod genial. Pe deasupra, aluzii culturale decente.Nu m-am întrebat deloc câte cărți a citit Kate Middleton, fiindcă toți cei care au defilat pe micile ecrane au învățat alte lucruri : tradiția, educația, bunele maniere. Și poate că i-au mai și citit pe Shakespeare, Hardy și ceilalți. În orice caz, participanții la spectacol s-au arătat niște actori desăvârșiți. Cei mai buni din lume.
E sigur că membrii „protipendadei” noastre joacă un teatru de proastă calitate. Sunt niște actori proști. Cei mai proști din lume. Ei nu au nevoie nici de cultură, nici de bun-simț, de nimic.
Sunt multe diferențe între noi și occidentali. Cred însă că mentalitatea face diferența.
Cum s-ar putea modifica mentalitatea unui popor ?
P.S. Apropo de mentalitate. Am fost totdeauna surprins că unii îl consideră pe Cristiano Ronaldo mai bun decât Messi. Diferența în favoarea argentinianului mi se pare bătătoare la ochi. Din punct de vedere sportiv, Ronaldo are un fizic de invidiat, dar și o minte care îl trage mult înapoi.
Messi joacă, într-adevăr, fotbal. Deși pare a fi o făptură plăpândă, e de neoprit. Probabil, cel mai bun jucător din toate timpurile.
E sigur că membrii „protipendadei” noastre joacă un teatru de proastă calitate. Sunt niște actori proști. Cei mai proști din lume. Ei nu au nevoie nici de cultură, nici de bun-simț, de nimic.
Sunt multe diferențe între noi și occidentali. Cred însă că mentalitatea face diferența.
Cum s-ar putea modifica mentalitatea unui popor ?
P.S. Apropo de mentalitate. Am fost totdeauna surprins că unii îl consideră pe Cristiano Ronaldo mai bun decât Messi. Diferența în favoarea argentinianului mi se pare bătătoare la ochi. Din punct de vedere sportiv, Ronaldo are un fizic de invidiat, dar și o minte care îl trage mult înapoi.
Messi joacă, într-adevăr, fotbal. Deși pare a fi o făptură plăpândă, e de neoprit. Probabil, cel mai bun jucător din toate timpurile.
ar fi trebuit să mor ieri
lui El Desdichado
ar fi trebuit să mor ieri
o pisică dansa pe pervazul unei ferestre
lovind în răstimpuri cu lăbuța colivia unui canar
ar fi trebuit să mor ieri
am stat câteva momente pe cheiul dâmboviței unde așteptasem un alt tramvai
după ce văzusem împreună cu tata
primul film din viața mea
ar fi trebuit să mor ieri
m-am oprit pe o bancă din cișmigiu
unde stătusem toată noaptea cu un prieten
după ce îl înmormântaseră pe marin preda
ar fi trebuit să mor ieri
m-am odihnit o oră pe treptele facultății de drept
unde cândva îmi așezam capul în poala emiliei
tramvaiul lui cristian mă așteaptă după colț cu discreție
ar fi trebuit să mor ieri
o pisică dansa pe pervazul unei ferestre
lovind în răstimpuri cu lăbuța colivia unui canar
ar fi trebuit să mor ieri
am stat câteva momente pe cheiul dâmboviței unde așteptasem un alt tramvai
după ce văzusem împreună cu tata
primul film din viața mea
ar fi trebuit să mor ieri
m-am oprit pe o bancă din cișmigiu
unde stătusem toată noaptea cu un prieten
după ce îl înmormântaseră pe marin preda
ar fi trebuit să mor ieri
m-am odihnit o oră pe treptele facultății de drept
unde cândva îmi așezam capul în poala emiliei
tramvaiul lui cristian mă așteaptă după colț cu discreție
duminică, 17 aprilie 2011
Ultima cronică la „Ghețarul”
În revista Vatra, tânăra și talentata Cristina Timar publică o cronică la Ghețarul meu. Îi mulțumesc cu căldură, pe această cale, autoarei.
Cristina TIMAR
Apocalipsa albă
1. Deconstruirea realităţii
Şerban Tomşa a scris probabil unul dintre cele mai negre romane ale perioadei de tranziţie, în care realismul şi fantasticul, pamfletul şi umorul rabelaisian, imaginarul grotesc, baroc, atroce şi accentele de milă, compasiune şi inocenţă, utopia şi distopia, se împletesc cu o rară fineţe. Dar nu acesta pare a fi meritul principal al Gheţarului*, ci incontestabila măiestrie a autorului de a se juca cu nivelurile realităţii, cam în felul în care misteriosul amfitrion al romanului, un gen de Big Brother, se joacă cu destinele oamenilor invitaţi pe o perioadă nelimitată în fantomaticul orăşel Christiana, de la poalele muntelui de gheaţă, în calitate de actanţi ai unei „comedii fantastice” (p.25). „Marea performanţă a prozatorului constă în menţinerea, până la final, a confuziei între realitate şi ficţiune, între viaţă şi vis”, menţiona Gabriela Gheorghişor în cronica din Dilemateca (nr.42/2009). Poate mai potrivit ar fi să vorbim de trecerea imperceptibilă de la realitatea cotidianului anost, la cea sufletească, a psihismului, cu nevrozele, spaimele, frustrările şi neîmplinirile sale, apoi la cea paralelă, artificială, care oferă un simulacru de existenţă („exilul” în oraşul Christiana), sau la realitatea livrescă (Tom îşi doreşte să creeze, în stil borgesian, un oraş al cărţilor, fiecare carte locuind într-o cameră a ei) şi, în ultimă instanţă, la realitatea amintirilor, cele din copilărie părând singurele calificate să amelioreze drama protagonistului. În cea mai mare parte a romanului, cititorul e condus într-o călătorie în „haremul imaginar” al lui Tom, scăpat de sub control, căci în mintea sa domneşte dezordinea şi neputinţa de a mai delimita nivelurile realităţii, astfel încât impresia este de simultaneitate a planurilor realităţii. Confuzia cititorului, odată ce i s-a permis accesul în mintea lui Tom, se trage din dificultatea înţelegerii paradoxului trăirii simultane a nivelurilor realităţii. Astfel, la sfârşitul lecturii, cititorul e abandonat în plină ambiguitate: nu e clar dacă Tom Kastelka, protagonistul, a fost într-adevăr victima unui experiment utopic, menit să-l trateze de ratare, care s-a sfârşit prost, aruncându-l în demenţă, sau într-o societate alienată, un om fragil, dar revoltat, un Mîşkin autohton, trăind permanent drama insuficienţei, a insatisfacţiei realului imediat, nu are altă şansă decât să înnebunească ori să joace rolul prostului, al bufonului nebun pentru a se elibera. Căci pentru oamenii din categoria lui Tom, miza nu e supravieţuirea în această lume – romanul aduce în prim plan şi câţiva maeştri ai supravieţuirii –, ci eliberarea din ea. Imaginaţia halucinantă şi povestirea devin căi de transgresare a realităţii, nu alta decât România tranziţiei, dominată de interese meschine, ipocrizie, cruzime, promiscuitate şi corupţie, o lume gregară, devenită un infern, din care par să fi dispărut definitiv eroismul şi sfinţenia. E clar că pentru Tom, prototipul creatorului inadaptat, inocent, utopist („Utopia, în cazul lui Tom, era că încerca să închidă gura proştilor prin fapte demne de laudă…” (p.33), după cum îl caracterizează prietenul Catalan Filozofu, salvarea nu poate veni decât prin evadarea în universurile compensatorii. Ultima sa slujbă, de modest funcţionar la „Biroul pentru Redistribuirea Forţei de Muncă în Tranziţie”, e şi cea mai degradantă pentru protagonist, persecutat de un şef cu accese de grandomanie, poreclit Gonzales Iepuroiu, datorită neobişnuitului său apetit sexual. Scapă de acest serviciu dezonorant şi se retrage la casa bunicilor săi de la ţară, unde-şi petrece timpul citind, scriind şi ocupându-se de grădina de legume. În această atmosferă tihnită, de împăcare cu soarta, Tom primeşte o scrisoare pe cât de intrigantă, pe atât de provocatoare. În aparenţă, un prieten din liceu, Samuraiul, despre care ştia că ar fi murit, îl invita să-şi petreacă vacanţa în oraşul Christiana, în regim all inclusive. Oferta e cu atât mai irezistibilă cu cât nu i se cer bani, ci i se oferă 10.000 de euro pentru cheltuieli iar durata vacanţei e nelimitată. Scrisoarea face o vagă referire la un proiect de viitor în care urma să fie inclus şi Tom cu scopul de „a păcăli netrebnica ratare”. Fără să mai stea pe gânduri, Tom porneşte spre necunoscut la volanul vechii sale Dacii.
2. Experimentul Christiana sau despre apusul Europei
Tom e avertizat că în Christiana va întâlni şi alţi oameni, din diverse categorii sociale, selectaţi totuşi după un criteriu comun, care pare a fi cel al ratării, al eşecului existenţial. Drumul lui Tom e drumul dintr-o lume în alta, dintr-o realitate, cea detestată, dar familiară, într-una complet necunoscută, stranie, neliniştitoare. Ajuns la destinaţie, în compania colonelului autostopist Amedeo Marshala, invitat şi el în Christiana, Tom descoperă un oraş-simulacru, care reproducea fidel locuri, clădiri, parcuri din Bucureştiul anilor ’70, anii studenţiei sale. Hotelul, de fapt o modestă pensiune, avea un restaurant cu autoservire, copie fidelă a cantinei studenţeşti din Grozăveşti. Toate aceste locuri declanşează memoria lui Tom şi trecutul pare să reînvie sub ochii lui. Oraşul nu pare să aibă nicio altă regulă decât „Fă ce-ţi place” (principiul expus pe frontispiciul Academiei în care studia Pantagruel al lui Rabelais). Singura restricţie o constituie comportamentul violent, caz în care invitatul riscă eliminarea.
Şederea în Christiana se transformă într-o „pălăvrăgeală gravă”, pe teme din cele mai diverse, de la amintiri şi povestiri ale invitaţilor – pe lângă Tom şi colonelul Amedeo, se mai găsesc în oraşul fantomă un sportiv, un călugăr, un politruc, un orb, un director de şcoală, un pictor, un medic – la religie, politică, istoria mentalităţilor, mersul civilizaţiei, într-o încercare de a eluda spectrul spaimei şi al disperării în faţa numeroaselor necunoscute: Cine este amfitrionul? De ce nu-şi dezvăluie identitatea? Care e scopul „experimentului”? Ce trebuie să descopere invitaţii? Nu cumva se află deja într-o zonă crepusculară, în imediata proximitate a morţii (din moment ce invitaţiile, în cazul lui Tom şi al colonelului, erau semnate de prieteni acum morţi)? Misterul e cu atât mai mare cu cât cei doisprezece nu-şi cunosc foarte clar rolul în comunitatea artificială din Christiana, în care vor convieţui cu semenii lor din două proiecte cu finanţare europeană, „Cultura vie” şi „Strămoşii noştri”. Oricum, dacă participanţii la celelalte proiecte par oameni comuni, mediocri, recrutaţi să joace rolurile unor personalităţi celebre (Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Radu de la Afumaţi, dintre iluştrii voievozi, sau Eminescu şi Creangă, dintre „marii clasici”, deşi printre ei s-au strecurat şi scriitori contemporani, mai uşor recognoscibili fiind Mircea Cărtărescu şi Radu Aldulescu), cei doisprezece îşi joacă propriul rol. Modul în care au fost invitaţi îi individualizează în rândul celorlalţi. Cineva, aflat dincolo de înaltele foruri europene, un misterios Păpuşar, le manipulează destinele. Această supra-conştiinţă (în care unii comentatori au văzut un Păpuşar sadic, nemilos, cinic) apare o singură dată explicit în roman, după selecţia celor 12 „rataţi”: „Şi El – care nu este nici Dumnezeu, nici autorul şi poate că nu este nici Samuraiul, ci doar Celalcăruinumenutrebuierostit sau doar mesagerul Lui – stă pe marginea unei piscine, îşi priveşte Chipul vălurit de apă, apoi închide ochii. Îi vede pe toţi cei doisprezece, le citeşte gândurile, le aude vocea, îi vede cum merg, le cunoaşte preferinţele artistice, vestimentare şi culinare, deficienţele sexuale, insomniile, le simte frica şi transpiraţia.” (p.46).
Până să se lămurească rolul lor în desfăşurarea evenimentelor, mai mult simulate din Christiana (care ar fi trebuit să se finalizeze cu o mare bătălie), e evidentă intenţia polemică şi pamfletară la adresa unei anumite filozofii culturale promovate de forurile europene. Dincolo de ridicolul lor şi de uriaşele costuri implicate, asemenea proiecte utopice de relansare şi ameliorare artificială a vieţii culturale sunt cea mai clară dovadă a devitalizării şi decadentismului culturii şi civilizaţiei actuale, a sterilităţii cronice în care se zbate şi a epuizării resurselor creatoare. Starea de decadenţă a civilizaţiei europene, atât din jumătatea occidentală, cât şi din cea răsăriteană, e descrisă fără menajamente de colonelul Amedeo Marshala, cel mai lucid dintre numeroasele personaje ale romanului: „Nu există decât un Ev Mediu perpetuu. Mai sălbatic – vezi începuturile capitalismului şi ceea ce se întâmplă acum în State – sau mai blând, mai evoluat: vezi Europa şi în special ţările nordice. Bani şi putere. (…) Mai slăbiţi-mă cu Occidentul. În afară de confort, ordine şi curăţenie, unt şi mezeluri, haine şi maşini şi palate, curve scumpe şi boşorogi cocoţaţi cu fundurile lor spălate şi parfumate pe munţi de aur, ce e Occidentul? (…) Şi mintea, şi sufletul şi morala costă, se măsoară în bani. Păi, acesta e cel mai înalt grad de evoluţie la care puteau ajunge oamenii? Să trăiască bine şi să se poarte ca nişte fiinţe raţionale? E clar că noi trăim foarte prost şi avem o conduită de creaturi preistorice, dar asta e altceva. (…) Cu zgârie-nori şi jacuzzi, oamenii nu şi-au îndeplinit destinul.”(p.67)
Neputinţa de a mai crea a dus la reciclări şi remake-uri groteşti, iar spaţiul straniu al oraşului Christiana nu e decât punctul terminus al procesului de reciclare a civilizaţiei creştine europene. Eforturi disperate, dar inutile de a mai salva ceva. Numele oraşului e cât se poate de sugestiv în această privinţă. Christiana nu e un paradis al regăsirii valorilor pe care se întemeiază cultura europeană, nici vreun utopic tărâm promis, ci e ultima oprire înaintea rătăcirii în deşert. Gheţarul care străjuieşte oraşul, departe de a fi reper spiritual, devine, prin supradimensionare, un veritabil semn apocaliptic pentru oraşul Christiana, făcându-i pe participanţii la diferitele proiecte să aleagă calea fugii în deşertul necunoscut, într-un exil autoimpus din care nu se ştie dacă mai există cale de întoarcere. Gheţarul devine, ca în cazul portretului lui Dorian Gray, un revelator, preluând monstruozitatea şi degradarea morală a locuitorilor, ale căror patimi şi înclinare spre dezmăţ par de neoprit, profanarea mergând până în punctul în care îşi înscenează propria moarte, orice urmă de solemnitate sau reculegere în faţa misterului morţii fiind anulate în favoarea dezmăţului bahic şi orice respect pentru semeni sau lege fiind înghiţite de înflorirea fără precedent a hoţiei (nu întâmplător, personajele care domină ultima parte a romanului sunt cei trei hoţi cu nume exotice Haisănebatem, Zerocincizeci şi Sacrificiulcalului). E momentul în care romanul cu aparenţă de utopie îşi dezvăluie o natură pur distopică, de carte neagră a tranziţiei româneşti şi, prin extrapolare, a civilizaţiei Occidentale.
Viaţa în Christiana decade odată cu terminarea fondurilor europene, până la a deveni o permanentă profanare a vieţii, prin încălcarea oricăror reguli, haosul riscând să pună stăpânire pe întregul aşezământ. Tot lui Tom Kastelka îi revine sarcina de a sintetiza filozofia romanului. Rolul celor doisprezece rataţi „de elită” pare a fi tocmai cel de spectatori ai unui grandios reality-show al eşecului. Ceea ce-i poate lecui de sentimentul eşecului personal e viziunea eşecului colectiv şi generalizat al unei lumi, a cărei cădere e definitivă şi irevocabilă: „Acum îmi vine în minte că poate am fost invitaţi aici nu ca să depăşim ratarea care ne caracterizează, ci pentru a înţelege cu adevărat măreţia eşecului…”
Finalul romanului corespunde din nou unei suprapuneri a planurilor realităţii. Tom se trezeşte la realitate pe patul său de spital, iar ultimele sale cuvinte adresate medicului înainte de căderea în vis/halucinaţie, se dovedesc extrem de relevante pentru filosofia romanului („adevărul pare cel mai puţin real” (p.399). În planul realităţii-simulacru, îl regăsim complet singur în oraşul părăsit, pradă unei apocalipse albe. Ultima imagine la care cititorul are acces este a unui Crăciun idilic din copilărie. Regresul în copilărie, după ce toate celelalte paliere ale realităţii şi-au probat derizoriul, pare a fi singura cale de salvare a inocentului Tom.
Roman de o mare complexitate, Gheţarul propune, în ultimă instanţă, cu tot recursul la realismul magic, imagini-simbol, umor negru, parodie, burlesc şi distopie, infuzii de livresc, elemente de metaroman, o parabolă a alienării creatorului într-o lume a cărei poveste se află sub semnul iremediabil al apocalipticului.
______
* Şerban Tomşa, Gheţarul, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2009, 407 p.
Cristina TIMAR
Apocalipsa albă
1. Deconstruirea realităţii
Şerban Tomşa a scris probabil unul dintre cele mai negre romane ale perioadei de tranziţie, în care realismul şi fantasticul, pamfletul şi umorul rabelaisian, imaginarul grotesc, baroc, atroce şi accentele de milă, compasiune şi inocenţă, utopia şi distopia, se împletesc cu o rară fineţe. Dar nu acesta pare a fi meritul principal al Gheţarului*, ci incontestabila măiestrie a autorului de a se juca cu nivelurile realităţii, cam în felul în care misteriosul amfitrion al romanului, un gen de Big Brother, se joacă cu destinele oamenilor invitaţi pe o perioadă nelimitată în fantomaticul orăşel Christiana, de la poalele muntelui de gheaţă, în calitate de actanţi ai unei „comedii fantastice” (p.25). „Marea performanţă a prozatorului constă în menţinerea, până la final, a confuziei între realitate şi ficţiune, între viaţă şi vis”, menţiona Gabriela Gheorghişor în cronica din Dilemateca (nr.42/2009). Poate mai potrivit ar fi să vorbim de trecerea imperceptibilă de la realitatea cotidianului anost, la cea sufletească, a psihismului, cu nevrozele, spaimele, frustrările şi neîmplinirile sale, apoi la cea paralelă, artificială, care oferă un simulacru de existenţă („exilul” în oraşul Christiana), sau la realitatea livrescă (Tom îşi doreşte să creeze, în stil borgesian, un oraş al cărţilor, fiecare carte locuind într-o cameră a ei) şi, în ultimă instanţă, la realitatea amintirilor, cele din copilărie părând singurele calificate să amelioreze drama protagonistului. În cea mai mare parte a romanului, cititorul e condus într-o călătorie în „haremul imaginar” al lui Tom, scăpat de sub control, căci în mintea sa domneşte dezordinea şi neputinţa de a mai delimita nivelurile realităţii, astfel încât impresia este de simultaneitate a planurilor realităţii. Confuzia cititorului, odată ce i s-a permis accesul în mintea lui Tom, se trage din dificultatea înţelegerii paradoxului trăirii simultane a nivelurilor realităţii. Astfel, la sfârşitul lecturii, cititorul e abandonat în plină ambiguitate: nu e clar dacă Tom Kastelka, protagonistul, a fost într-adevăr victima unui experiment utopic, menit să-l trateze de ratare, care s-a sfârşit prost, aruncându-l în demenţă, sau într-o societate alienată, un om fragil, dar revoltat, un Mîşkin autohton, trăind permanent drama insuficienţei, a insatisfacţiei realului imediat, nu are altă şansă decât să înnebunească ori să joace rolul prostului, al bufonului nebun pentru a se elibera. Căci pentru oamenii din categoria lui Tom, miza nu e supravieţuirea în această lume – romanul aduce în prim plan şi câţiva maeştri ai supravieţuirii –, ci eliberarea din ea. Imaginaţia halucinantă şi povestirea devin căi de transgresare a realităţii, nu alta decât România tranziţiei, dominată de interese meschine, ipocrizie, cruzime, promiscuitate şi corupţie, o lume gregară, devenită un infern, din care par să fi dispărut definitiv eroismul şi sfinţenia. E clar că pentru Tom, prototipul creatorului inadaptat, inocent, utopist („Utopia, în cazul lui Tom, era că încerca să închidă gura proştilor prin fapte demne de laudă…” (p.33), după cum îl caracterizează prietenul Catalan Filozofu, salvarea nu poate veni decât prin evadarea în universurile compensatorii. Ultima sa slujbă, de modest funcţionar la „Biroul pentru Redistribuirea Forţei de Muncă în Tranziţie”, e şi cea mai degradantă pentru protagonist, persecutat de un şef cu accese de grandomanie, poreclit Gonzales Iepuroiu, datorită neobişnuitului său apetit sexual. Scapă de acest serviciu dezonorant şi se retrage la casa bunicilor săi de la ţară, unde-şi petrece timpul citind, scriind şi ocupându-se de grădina de legume. În această atmosferă tihnită, de împăcare cu soarta, Tom primeşte o scrisoare pe cât de intrigantă, pe atât de provocatoare. În aparenţă, un prieten din liceu, Samuraiul, despre care ştia că ar fi murit, îl invita să-şi petreacă vacanţa în oraşul Christiana, în regim all inclusive. Oferta e cu atât mai irezistibilă cu cât nu i se cer bani, ci i se oferă 10.000 de euro pentru cheltuieli iar durata vacanţei e nelimitată. Scrisoarea face o vagă referire la un proiect de viitor în care urma să fie inclus şi Tom cu scopul de „a păcăli netrebnica ratare”. Fără să mai stea pe gânduri, Tom porneşte spre necunoscut la volanul vechii sale Dacii.
2. Experimentul Christiana sau despre apusul Europei
Tom e avertizat că în Christiana va întâlni şi alţi oameni, din diverse categorii sociale, selectaţi totuşi după un criteriu comun, care pare a fi cel al ratării, al eşecului existenţial. Drumul lui Tom e drumul dintr-o lume în alta, dintr-o realitate, cea detestată, dar familiară, într-una complet necunoscută, stranie, neliniştitoare. Ajuns la destinaţie, în compania colonelului autostopist Amedeo Marshala, invitat şi el în Christiana, Tom descoperă un oraş-simulacru, care reproducea fidel locuri, clădiri, parcuri din Bucureştiul anilor ’70, anii studenţiei sale. Hotelul, de fapt o modestă pensiune, avea un restaurant cu autoservire, copie fidelă a cantinei studenţeşti din Grozăveşti. Toate aceste locuri declanşează memoria lui Tom şi trecutul pare să reînvie sub ochii lui. Oraşul nu pare să aibă nicio altă regulă decât „Fă ce-ţi place” (principiul expus pe frontispiciul Academiei în care studia Pantagruel al lui Rabelais). Singura restricţie o constituie comportamentul violent, caz în care invitatul riscă eliminarea.
Şederea în Christiana se transformă într-o „pălăvrăgeală gravă”, pe teme din cele mai diverse, de la amintiri şi povestiri ale invitaţilor – pe lângă Tom şi colonelul Amedeo, se mai găsesc în oraşul fantomă un sportiv, un călugăr, un politruc, un orb, un director de şcoală, un pictor, un medic – la religie, politică, istoria mentalităţilor, mersul civilizaţiei, într-o încercare de a eluda spectrul spaimei şi al disperării în faţa numeroaselor necunoscute: Cine este amfitrionul? De ce nu-şi dezvăluie identitatea? Care e scopul „experimentului”? Ce trebuie să descopere invitaţii? Nu cumva se află deja într-o zonă crepusculară, în imediata proximitate a morţii (din moment ce invitaţiile, în cazul lui Tom şi al colonelului, erau semnate de prieteni acum morţi)? Misterul e cu atât mai mare cu cât cei doisprezece nu-şi cunosc foarte clar rolul în comunitatea artificială din Christiana, în care vor convieţui cu semenii lor din două proiecte cu finanţare europeană, „Cultura vie” şi „Strămoşii noştri”. Oricum, dacă participanţii la celelalte proiecte par oameni comuni, mediocri, recrutaţi să joace rolurile unor personalităţi celebre (Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Radu de la Afumaţi, dintre iluştrii voievozi, sau Eminescu şi Creangă, dintre „marii clasici”, deşi printre ei s-au strecurat şi scriitori contemporani, mai uşor recognoscibili fiind Mircea Cărtărescu şi Radu Aldulescu), cei doisprezece îşi joacă propriul rol. Modul în care au fost invitaţi îi individualizează în rândul celorlalţi. Cineva, aflat dincolo de înaltele foruri europene, un misterios Păpuşar, le manipulează destinele. Această supra-conştiinţă (în care unii comentatori au văzut un Păpuşar sadic, nemilos, cinic) apare o singură dată explicit în roman, după selecţia celor 12 „rataţi”: „Şi El – care nu este nici Dumnezeu, nici autorul şi poate că nu este nici Samuraiul, ci doar Celalcăruinumenutrebuierostit sau doar mesagerul Lui – stă pe marginea unei piscine, îşi priveşte Chipul vălurit de apă, apoi închide ochii. Îi vede pe toţi cei doisprezece, le citeşte gândurile, le aude vocea, îi vede cum merg, le cunoaşte preferinţele artistice, vestimentare şi culinare, deficienţele sexuale, insomniile, le simte frica şi transpiraţia.” (p.46).
Până să se lămurească rolul lor în desfăşurarea evenimentelor, mai mult simulate din Christiana (care ar fi trebuit să se finalizeze cu o mare bătălie), e evidentă intenţia polemică şi pamfletară la adresa unei anumite filozofii culturale promovate de forurile europene. Dincolo de ridicolul lor şi de uriaşele costuri implicate, asemenea proiecte utopice de relansare şi ameliorare artificială a vieţii culturale sunt cea mai clară dovadă a devitalizării şi decadentismului culturii şi civilizaţiei actuale, a sterilităţii cronice în care se zbate şi a epuizării resurselor creatoare. Starea de decadenţă a civilizaţiei europene, atât din jumătatea occidentală, cât şi din cea răsăriteană, e descrisă fără menajamente de colonelul Amedeo Marshala, cel mai lucid dintre numeroasele personaje ale romanului: „Nu există decât un Ev Mediu perpetuu. Mai sălbatic – vezi începuturile capitalismului şi ceea ce se întâmplă acum în State – sau mai blând, mai evoluat: vezi Europa şi în special ţările nordice. Bani şi putere. (…) Mai slăbiţi-mă cu Occidentul. În afară de confort, ordine şi curăţenie, unt şi mezeluri, haine şi maşini şi palate, curve scumpe şi boşorogi cocoţaţi cu fundurile lor spălate şi parfumate pe munţi de aur, ce e Occidentul? (…) Şi mintea, şi sufletul şi morala costă, se măsoară în bani. Păi, acesta e cel mai înalt grad de evoluţie la care puteau ajunge oamenii? Să trăiască bine şi să se poarte ca nişte fiinţe raţionale? E clar că noi trăim foarte prost şi avem o conduită de creaturi preistorice, dar asta e altceva. (…) Cu zgârie-nori şi jacuzzi, oamenii nu şi-au îndeplinit destinul.”(p.67)
Neputinţa de a mai crea a dus la reciclări şi remake-uri groteşti, iar spaţiul straniu al oraşului Christiana nu e decât punctul terminus al procesului de reciclare a civilizaţiei creştine europene. Eforturi disperate, dar inutile de a mai salva ceva. Numele oraşului e cât se poate de sugestiv în această privinţă. Christiana nu e un paradis al regăsirii valorilor pe care se întemeiază cultura europeană, nici vreun utopic tărâm promis, ci e ultima oprire înaintea rătăcirii în deşert. Gheţarul care străjuieşte oraşul, departe de a fi reper spiritual, devine, prin supradimensionare, un veritabil semn apocaliptic pentru oraşul Christiana, făcându-i pe participanţii la diferitele proiecte să aleagă calea fugii în deşertul necunoscut, într-un exil autoimpus din care nu se ştie dacă mai există cale de întoarcere. Gheţarul devine, ca în cazul portretului lui Dorian Gray, un revelator, preluând monstruozitatea şi degradarea morală a locuitorilor, ale căror patimi şi înclinare spre dezmăţ par de neoprit, profanarea mergând până în punctul în care îşi înscenează propria moarte, orice urmă de solemnitate sau reculegere în faţa misterului morţii fiind anulate în favoarea dezmăţului bahic şi orice respect pentru semeni sau lege fiind înghiţite de înflorirea fără precedent a hoţiei (nu întâmplător, personajele care domină ultima parte a romanului sunt cei trei hoţi cu nume exotice Haisănebatem, Zerocincizeci şi Sacrificiulcalului). E momentul în care romanul cu aparenţă de utopie îşi dezvăluie o natură pur distopică, de carte neagră a tranziţiei româneşti şi, prin extrapolare, a civilizaţiei Occidentale.
Viaţa în Christiana decade odată cu terminarea fondurilor europene, până la a deveni o permanentă profanare a vieţii, prin încălcarea oricăror reguli, haosul riscând să pună stăpânire pe întregul aşezământ. Tot lui Tom Kastelka îi revine sarcina de a sintetiza filozofia romanului. Rolul celor doisprezece rataţi „de elită” pare a fi tocmai cel de spectatori ai unui grandios reality-show al eşecului. Ceea ce-i poate lecui de sentimentul eşecului personal e viziunea eşecului colectiv şi generalizat al unei lumi, a cărei cădere e definitivă şi irevocabilă: „Acum îmi vine în minte că poate am fost invitaţi aici nu ca să depăşim ratarea care ne caracterizează, ci pentru a înţelege cu adevărat măreţia eşecului…”
Finalul romanului corespunde din nou unei suprapuneri a planurilor realităţii. Tom se trezeşte la realitate pe patul său de spital, iar ultimele sale cuvinte adresate medicului înainte de căderea în vis/halucinaţie, se dovedesc extrem de relevante pentru filosofia romanului („adevărul pare cel mai puţin real” (p.399). În planul realităţii-simulacru, îl regăsim complet singur în oraşul părăsit, pradă unei apocalipse albe. Ultima imagine la care cititorul are acces este a unui Crăciun idilic din copilărie. Regresul în copilărie, după ce toate celelalte paliere ale realităţii şi-au probat derizoriul, pare a fi singura cale de salvare a inocentului Tom.
Roman de o mare complexitate, Gheţarul propune, în ultimă instanţă, cu tot recursul la realismul magic, imagini-simbol, umor negru, parodie, burlesc şi distopie, infuzii de livresc, elemente de metaroman, o parabolă a alienării creatorului într-o lume a cărei poveste se află sub semnul iremediabil al apocalipticului.
______
* Şerban Tomşa, Gheţarul, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2009, 407 p.
sâmbătă, 16 aprilie 2011
De ce n-am scris nimic un sfert de veac
Prin anul doi de liceu, pentru mine lucrurile mergeau foarte bine. Eram în mare formă fizică, scriam poezii care mi se publicau în reviste de prestigiu și eram foarte respectat de profesorii mei pentru excelentele rezultate la învățătură, pe care le aveam.
Pe urmă, prins cum eram cu cititul și cu discuțiile pe teme literare, am cam uitat să... mănânc. E drept că nici nu aveam ce. Gazda nu se angajase să îmi asigure hrana zilnică, iar mersul la cantina liceului îmi consuma prea mult timp. În fiecare marți terminam mâncarea luată de acasă și petreceam restul săptămânii consumând câte un ou crud pe zi. Inconștiența asta m-a dus la prima depresie majoră din viața mea. Dar a mai fost un factor care a precipitat lucrurile. În anul al treilea, în clasa noastră a venit o nouă elevă, o bucureșteancă de care s-au îndrăgostit toți elevii din liceu. Mai ales eu, deși eram prea mândru ca să o recunosc. Se numea Mariana Ungureanu și avea un nas obraznic pe care l-am visat decenii în șir. Faptul că nu îndrăzneam să comunic cu ea mă otrăvea în fiecare zi și ajunsesem să fiu bolnav de fata aceea. Așa se face că am slăbit brusc și am pierdut 80% din formidabila mea forță fizică. La ora șapte seara nu mă puteam ține pe picioare, epuizat fizic și psihic. Țin minte că un amic, care până atunci nici nu îndrăznise să mârâie vreodată la mine, surprinzându-mă când îmi schimbam cămașa și văzând că am ajuns numai piele și os, a scos satisfăcut o limbă groasă și roșie și a spus :
- Eeee, te-aș cam bate la puncte !
Ce nu știa el era că m-ar fi putut doborî cu două palme, iar un pumn i-ar fi fost de ajuns să mă facă knockout. Ideea că m-ar fi putut întrece la puncte demonstra că încă îi era frică de mine.
Pe atunci se făcea medicină ca și acum. Am făcut tot felul de analize și nimeni nu și-a dat seama ce am. Eram convins că nu mai am scăpare și abia peste câteva decenii am înțeles că trecusem printr-o depresie cruntă. Am dat examen la facultate și am făcut armata în aceeași stare de cumplită oboseală, însoțită de insomnii puternice.Abia în anul al doilea de facultate mi-am revenit parțial. Scriam puțin, publicam, dar nu am cedat deloc la insistențele lui Stratan de a citi în Cenaclul de Luni. Acolo erau recunoscuți ca mari valori Traian T. Coșovei, Florin Iaru și Ion Stratan. Cărtărescu avea să se impună mai târziu. ( Am asistat la prima sa lectură și voi povesti cu alt prilej reacțiile viitorilor săi prieteni. )
Îmi făcusem mulți amici, de felurite naționalități. Am evocat cândva această perioadă fericită a vieții mele. Cu ungurii beam palinkă și mă uitam la televizorul lor micuț. Cu coreenii și cubanezii jucam fotbal. Cu italienii stăteam la palavre. ( Era printre ei unul, de etnie armeană, Luigi Cantrino, care se lăuda că știe unde e mormântul lui Bălcescu. Ca să se dea cocoș în fața fetelor, fuma niște trabucuri puturoase, riscând mereu să-și aprindă de la ele barba neagră ca smoala. ) Cu grecii fumam și spuneam bancuri, iar pe sirieni îi ajutam să-și redacteze corect tezele de doctorat. Îmi plăceau sud-americanii, dar nu și ideile lor comuniste.
Învățam bine și nu mare mi-a fost surpriza într-o zi când, ducându-mă la la facultate, secretara noastră, neuitata doamnă M., mi-a spus îngrijorată :
- Măi, tu ești om serios ! De ce nu-ți vezi de treabă ? Vrei să ai necazuri ? Să te dea ăștia afară din facultate ?
Am rămas uluit.
- Bine, dar ce-am făcut ? am întrebat, speriat.
- Tu știi că ești urmărit de Securitate ?
Mi s-a pus un nod în gât.
- Pentru ce să fiu urmărit de Securitate ?
- Cum pentru ce ? Pentru relații cu străinii !
În vremea asta, cealaltă secretară, o scorpie numită S., asculta. Era turnătoare și avea să-i facă raport doamnei M. că previne studenții și deconspiră nu știu ce. Ulterior a fost depistată că își însușise niște burse ale unor studenți și a făcut și ceva pușcărie. Proptelele ei au scos-o însă repede din închisoare.
Pe atunci eram plin de bune intenții, dar oarecum inconștient, ca și personajul meu Tom Kastelka. Pluteam dincolo de nori. M-am întors la cămin, i-am adunat pe băieți și i-am întrebat :
- Ia spuneți, bă, care sunteți turnători ?
Au început să mă abordeze pe rând, prin unghere, și să se acuze unii pe alții. Dacă stau să judec lucrurile cu experiența de acum, am grele bănuieli în legătură cu mai mulți ( unii dintre ei ajunși scriitori faimoși ! ), dar atunci eram complet dezorientat.
Nu mă simțeam persecutat și nu vedeam nicăieri teorii ale conspirației. Așa se face că nu mi s-a părut ceva neobișnuit ce mi s-a întâmplat în continuare. Dacă întârziam noaptea în oraș, o mașină neagră mă urmărea cu insistență. Râdeam și tratam totul cu nepăsare. Într-un rând, eram cu Marin Neagu și mașina a accelerat pe neașteptate, urcând pe trotuar doi metri după noi, dar nu a reușit să ne lovească. Ne-a sperit însă serios. În sfârșit, într-o dimineață de iarnă am simțit că prin cap îmi umblă niște furnici. Au urmat dureri, temperatură, spitalizări îndelungate. Capul mi-a devenit dureros și s-a inflamat. Doctorii dădeau din umeri, după bunul lor obicei : antibioticele și antiinflamatoarele nu aveau efect asupra mea. Am mers la examenele dintr-o sesiune năuc, învăluit într-o ceață fierbinte și usturătoare.
Prietenul Stratan mă încuraja în felul său :
- Bătrâne, caută niște doctori mai buni, că am avut un prieten care avea aceleași simptome. Avea lichid la creier, bătrâne, și a murit !
Eram de câteva luni în Spitalul Studențesc, când în salonul nostru a fost internat un argeșean blond. Când a auzit de problemele mele, m-a sfătuit să cumpăr Propolis de la piață și să-l mestec. E singurul remediu, mi-a spus el și mi-a dat o bucățică din miraculosul remediu. Am mestecat-o și am simțit că m-am înviorat puțin. Venise vara când am ieșit din spital. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să cumpăr Propolis. Am folosit kilograme întregi. După două luni și jumătate, durerile au început să bată-n retragere. Dar în tot acest timp n-am scris nimic. Și nici mai târziu când am intrat în învățământ.
Ajuns profesor, am nimerit într-un mediu care îmi consuma toată energia. Făceam 24 de ore pe săptămână și îmi erau plătite 20. Mai târziu a, ajuns să lucrez 30 de ore săptămânal. Pierdeam zilnic, în plus, două ore cu consultațiile oferite copiilor la școală, dădeam meditații și acasă, desfășuram activități, paricipam la lungi, dese și obositoare ședințe. Nu voi înțelege niciodată cui și la ce folosesc ședințele nesfârșite pe care le țin unii. Sigur, uneori e singurul mod de afirmare a unor șefi de instutuții. Dacă stă în fața unor oameni care sunt obligați să-l asculte, cel care nu are niciun merit intelectual se simte cineva. Pentru anumite exemplare umane, asta e suprema reușită ! Când nu e, desigur, o terapie pe care paranoicii și-o asigură prin porcăirea subordonaților. Așa că n-am mai avut timp de scris. Am trimis niște versuri lui Valeriu Cristea și lui Florin Mugur. Mi se părea că ei nu au interese marginale și iubesc literatura mai mult decât propriile cărți. Mi-a răspuns poetul, care mi-a spus că îi plac versurile mele și că am putea face un volum pentru Cartea Românească . A menționat că ar fi fost și mai ușor să scriu un roman. Mi-a dat numărul de telefon și m-a îndemnat să-l contactez. N-am făcut-o. Și nici timp de scris n-am mai avut. Păstrez și acum scrisoarea de la Florin Mugur. El fusese președintele juriului care îmi acordase, prin 1974, Marele Premiu al Festivalului Național de Poezie Dimitrie Bolintineanu. Citisem inițial în afara concursului și textele mele nu erau „patriotice”, dar am aflat mai târziu că Mugur nu vrusese să semneze nicio hârtie, dacă nu mi se acordă mie premiul !
Prin 1984, când l-am cunoscut pe George Geacăr, nu mai scriam. Nici nu aveam încredere în literatura care se promova atunci. Romanul se anemiase, o oarecare libertate de expresie aveau numai autorii consacrați. Totuși, nu m-a părăsit niciodată ideea de a deveni romancier.
Trecuseră câțiva ani de la Revoluție și scrisesem, fără tragere de inimă, o parte din Biblioteca lui Noe, când mi-a căzut în mână Amantul Colivăresei de Radu Aldulescu. Iată, mi-am spus, ăsta a reușit să se impună de unul singur, chiar dacă scrie altfel, deloc pe placul celor care fac ierarhiile. Trebuie să precizez că performanța culturală a lui Aldulescu este singulară. El a întors romanul la epic și la sursele sale primare, adică la o realitate vie, seducătoare. Și am reînceput să scriu.
Pe urmă, prins cum eram cu cititul și cu discuțiile pe teme literare, am cam uitat să... mănânc. E drept că nici nu aveam ce. Gazda nu se angajase să îmi asigure hrana zilnică, iar mersul la cantina liceului îmi consuma prea mult timp. În fiecare marți terminam mâncarea luată de acasă și petreceam restul săptămânii consumând câte un ou crud pe zi. Inconștiența asta m-a dus la prima depresie majoră din viața mea. Dar a mai fost un factor care a precipitat lucrurile. În anul al treilea, în clasa noastră a venit o nouă elevă, o bucureșteancă de care s-au îndrăgostit toți elevii din liceu. Mai ales eu, deși eram prea mândru ca să o recunosc. Se numea Mariana Ungureanu și avea un nas obraznic pe care l-am visat decenii în șir. Faptul că nu îndrăzneam să comunic cu ea mă otrăvea în fiecare zi și ajunsesem să fiu bolnav de fata aceea. Așa se face că am slăbit brusc și am pierdut 80% din formidabila mea forță fizică. La ora șapte seara nu mă puteam ține pe picioare, epuizat fizic și psihic. Țin minte că un amic, care până atunci nici nu îndrăznise să mârâie vreodată la mine, surprinzându-mă când îmi schimbam cămașa și văzând că am ajuns numai piele și os, a scos satisfăcut o limbă groasă și roșie și a spus :
- Eeee, te-aș cam bate la puncte !
Ce nu știa el era că m-ar fi putut doborî cu două palme, iar un pumn i-ar fi fost de ajuns să mă facă knockout. Ideea că m-ar fi putut întrece la puncte demonstra că încă îi era frică de mine.
Pe atunci se făcea medicină ca și acum. Am făcut tot felul de analize și nimeni nu și-a dat seama ce am. Eram convins că nu mai am scăpare și abia peste câteva decenii am înțeles că trecusem printr-o depresie cruntă. Am dat examen la facultate și am făcut armata în aceeași stare de cumplită oboseală, însoțită de insomnii puternice.Abia în anul al doilea de facultate mi-am revenit parțial. Scriam puțin, publicam, dar nu am cedat deloc la insistențele lui Stratan de a citi în Cenaclul de Luni. Acolo erau recunoscuți ca mari valori Traian T. Coșovei, Florin Iaru și Ion Stratan. Cărtărescu avea să se impună mai târziu. ( Am asistat la prima sa lectură și voi povesti cu alt prilej reacțiile viitorilor săi prieteni. )
Îmi făcusem mulți amici, de felurite naționalități. Am evocat cândva această perioadă fericită a vieții mele. Cu ungurii beam palinkă și mă uitam la televizorul lor micuț. Cu coreenii și cubanezii jucam fotbal. Cu italienii stăteam la palavre. ( Era printre ei unul, de etnie armeană, Luigi Cantrino, care se lăuda că știe unde e mormântul lui Bălcescu. Ca să se dea cocoș în fața fetelor, fuma niște trabucuri puturoase, riscând mereu să-și aprindă de la ele barba neagră ca smoala. ) Cu grecii fumam și spuneam bancuri, iar pe sirieni îi ajutam să-și redacteze corect tezele de doctorat. Îmi plăceau sud-americanii, dar nu și ideile lor comuniste.
Învățam bine și nu mare mi-a fost surpriza într-o zi când, ducându-mă la la facultate, secretara noastră, neuitata doamnă M., mi-a spus îngrijorată :
- Măi, tu ești om serios ! De ce nu-ți vezi de treabă ? Vrei să ai necazuri ? Să te dea ăștia afară din facultate ?
Am rămas uluit.
- Bine, dar ce-am făcut ? am întrebat, speriat.
- Tu știi că ești urmărit de Securitate ?
Mi s-a pus un nod în gât.
- Pentru ce să fiu urmărit de Securitate ?
- Cum pentru ce ? Pentru relații cu străinii !
În vremea asta, cealaltă secretară, o scorpie numită S., asculta. Era turnătoare și avea să-i facă raport doamnei M. că previne studenții și deconspiră nu știu ce. Ulterior a fost depistată că își însușise niște burse ale unor studenți și a făcut și ceva pușcărie. Proptelele ei au scos-o însă repede din închisoare.
Pe atunci eram plin de bune intenții, dar oarecum inconștient, ca și personajul meu Tom Kastelka. Pluteam dincolo de nori. M-am întors la cămin, i-am adunat pe băieți și i-am întrebat :
- Ia spuneți, bă, care sunteți turnători ?
Au început să mă abordeze pe rând, prin unghere, și să se acuze unii pe alții. Dacă stau să judec lucrurile cu experiența de acum, am grele bănuieli în legătură cu mai mulți ( unii dintre ei ajunși scriitori faimoși ! ), dar atunci eram complet dezorientat.
Nu mă simțeam persecutat și nu vedeam nicăieri teorii ale conspirației. Așa se face că nu mi s-a părut ceva neobișnuit ce mi s-a întâmplat în continuare. Dacă întârziam noaptea în oraș, o mașină neagră mă urmărea cu insistență. Râdeam și tratam totul cu nepăsare. Într-un rând, eram cu Marin Neagu și mașina a accelerat pe neașteptate, urcând pe trotuar doi metri după noi, dar nu a reușit să ne lovească. Ne-a sperit însă serios. În sfârșit, într-o dimineață de iarnă am simțit că prin cap îmi umblă niște furnici. Au urmat dureri, temperatură, spitalizări îndelungate. Capul mi-a devenit dureros și s-a inflamat. Doctorii dădeau din umeri, după bunul lor obicei : antibioticele și antiinflamatoarele nu aveau efect asupra mea. Am mers la examenele dintr-o sesiune năuc, învăluit într-o ceață fierbinte și usturătoare.
Prietenul Stratan mă încuraja în felul său :
- Bătrâne, caută niște doctori mai buni, că am avut un prieten care avea aceleași simptome. Avea lichid la creier, bătrâne, și a murit !
Eram de câteva luni în Spitalul Studențesc, când în salonul nostru a fost internat un argeșean blond. Când a auzit de problemele mele, m-a sfătuit să cumpăr Propolis de la piață și să-l mestec. E singurul remediu, mi-a spus el și mi-a dat o bucățică din miraculosul remediu. Am mestecat-o și am simțit că m-am înviorat puțin. Venise vara când am ieșit din spital. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să cumpăr Propolis. Am folosit kilograme întregi. După două luni și jumătate, durerile au început să bată-n retragere. Dar în tot acest timp n-am scris nimic. Și nici mai târziu când am intrat în învățământ.
Ajuns profesor, am nimerit într-un mediu care îmi consuma toată energia. Făceam 24 de ore pe săptămână și îmi erau plătite 20. Mai târziu a, ajuns să lucrez 30 de ore săptămânal. Pierdeam zilnic, în plus, două ore cu consultațiile oferite copiilor la școală, dădeam meditații și acasă, desfășuram activități, paricipam la lungi, dese și obositoare ședințe. Nu voi înțelege niciodată cui și la ce folosesc ședințele nesfârșite pe care le țin unii. Sigur, uneori e singurul mod de afirmare a unor șefi de instutuții. Dacă stă în fața unor oameni care sunt obligați să-l asculte, cel care nu are niciun merit intelectual se simte cineva. Pentru anumite exemplare umane, asta e suprema reușită ! Când nu e, desigur, o terapie pe care paranoicii și-o asigură prin porcăirea subordonaților. Așa că n-am mai avut timp de scris. Am trimis niște versuri lui Valeriu Cristea și lui Florin Mugur. Mi se părea că ei nu au interese marginale și iubesc literatura mai mult decât propriile cărți. Mi-a răspuns poetul, care mi-a spus că îi plac versurile mele și că am putea face un volum pentru Cartea Românească . A menționat că ar fi fost și mai ușor să scriu un roman. Mi-a dat numărul de telefon și m-a îndemnat să-l contactez. N-am făcut-o. Și nici timp de scris n-am mai avut. Păstrez și acum scrisoarea de la Florin Mugur. El fusese președintele juriului care îmi acordase, prin 1974, Marele Premiu al Festivalului Național de Poezie Dimitrie Bolintineanu. Citisem inițial în afara concursului și textele mele nu erau „patriotice”, dar am aflat mai târziu că Mugur nu vrusese să semneze nicio hârtie, dacă nu mi se acordă mie premiul !
Prin 1984, când l-am cunoscut pe George Geacăr, nu mai scriam. Nici nu aveam încredere în literatura care se promova atunci. Romanul se anemiase, o oarecare libertate de expresie aveau numai autorii consacrați. Totuși, nu m-a părăsit niciodată ideea de a deveni romancier.
Trecuseră câțiva ani de la Revoluție și scrisesem, fără tragere de inimă, o parte din Biblioteca lui Noe, când mi-a căzut în mână Amantul Colivăresei de Radu Aldulescu. Iată, mi-am spus, ăsta a reușit să se impună de unul singur, chiar dacă scrie altfel, deloc pe placul celor care fac ierarhiile. Trebuie să precizez că performanța culturală a lui Aldulescu este singulară. El a întors romanul la epic și la sursele sale primare, adică la o realitate vie, seducătoare. Și am reînceput să scriu.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)