luni, 6 aprilie 2009

Clasicism şi ironie sau despre bucuria creaţiei

Am citit cu mare desfătare intelectuală cartea lui Vasile Ursache, „Epistole către Hefaistos „ ( Editura CD PRESS, Bucureşti, 2009) Este al treilea volum al lui Vasile Ursache ( n. 19.09.1959, în comuna Breaza, jud. Suceava ) şi face parte, din câte îmi pot da seama, dintr-un proiect spiritual de mai mare anvergură. Autorul este o personalitate charismatică, fiind un nume cunoscut în presa din România. A fost multă vreme jurnalist şi ofiţer de relaţii publice în Ministerul Administraţiei şi Internelor : redactor şi secretar de redacţie la revista „Frontiera” ( 1990-1999), purtător de cuvânt al Poliţiei de Frontieră ( 1999-2000), redactor la revista „Pentru Patrie” (2ooo-2001), redactor-şef al săptămânalului „Poliţia Română” ( 2001-2003), specialist în politici şi strategii de comunicare ( 2003-2006). Începând din martie 2006, este manager al Centrului Cultural al Ministerului Administraţiei şi Internelor. Ca poet, este prezent, cu grupaje de versuri, începând din februarie 1978, în publicaţii literare din Bucureşti şi din alte oraşe din România ( Constanţa, Iaşi, Timişoara, Suceava ), precum şi în emisiunile de poezie difuzate de postul Radio România Cultural.
Judecând după aspectul exterior, volumul însuşi îmi pare o superbă operă de artă, o splendidă ofrandă închinată zeului Hefaistos şi trebuie să subliniem meritul ce-i revine, în acest sens, graficianului Valeriu Stihi. Mărturisesc din capul locului că îmi pare superbă cutezanţa poetului de a intra în dialog cu zeii. Vasile Ursache este un poet autentic, cu har, spiritual, având viziuni adânci, subtil filtrate de o evidentă şi întinsă cultură şi modelate de un gust artistic format în fecventarea avizată a marilor creaţii clasice. „Epistola” este cu certutudine o specie care ţine de clasicism, însă, inspirat, autorul a ales, ca formulă poetică, sonetul shakespearian, ale cărui standarde le stăpâneşte cu virtuozitate : îngrădirile care ţin de metrică şi prozodie sunt, paradoxal, pretexte pentru a sugera posibilităţi nelimitate de exprimare ! Este evident că tema majoră a cărţii este Creaţia, Hefaistos devenind simbolul Marelui Creator. De altminteri, poemele sunt înţesate cu simboluri oculte, care ar merita şi ele un comentariu pe măsură. Noutatea textelor lui Ursache începe cu limbajul, care prezintă, de multe ori, asocieri surprinzătoare ale semanticii celeste cu sintagma jurnalistică şi cuvântul popular, mustind de concret şi de expresivitate : „Din jungla mea de plastic şi siliciu, / , gândesc la zeul făurar de stele. / (O, a gândi, ce vechi şi crunt supliciu / când visurilor li se pun atele ! ) // Citesc din Hesiod – secret deliciu - / iar boschetarii zgârmă prin pubele.” Ineditul creaţiei lui Vasile Ursache provine nu atât din fondul şi decorul de sorginte clasică, o raritate astăzi, cât mai ales de privirea ironic-modernă şi stenică, revigorantă, pe care o aruncă acestor elemente de recuzită. Perspectiva artistică este, aşadar, un factor decisiv în configurarea unui profil poetic, inconfundabil, al scriitorului. Vasile Ursache aduce admirabile inovaţii în chiar tehnica scrierii poemului. După ce îşi fixează, încă din titlu, tema şi îşi desfăşoară „cântarea”, introduce un text la subsol, în care explică geneza operei. Ceea ce se află în josul paginii pot fi socotite şi mici poeme în proză, cu valoare de comentarii borgesiene...Cum din fiecare carte ies alte cărţi, Vasile Ursache mărturiseşte că Hefaistos, zeul care îl inspiră, este cel din „Teogonia” lui Hesiod. Acest procedeu de a-şi privi poemele şi din alte perspective are rosturi precise. Cele patruzeci şi nouă de epistole sunt, în fond, tot atâtea arte poetice : fiecare pagină reprezintă un pas în a surprinde frumuseţea şi chinurile Creaţiei. Ultimele două versuri sunt un adevărat triumf al cuvântului zămislitor de viaţă şi de inefabil : „Sfârâie roua pe-un bujor sălbatic, / ca lacrima căzută pe jăratic.” Sau : „Dar, mai ales, să-mi spui cine-i de vină / că ard-de-tot fără să nasc lumină...” Şi exemplele de acest fel sunt numeroase, lucru care probează talentul viguros, fecund, al lui Vasile Ursache : „ Ca tine, ieri, azi eu clădesc pe vânt / palat nemărginirii din Cuvânt.”. Prin puritatea muzicală a cuvântului şi desăvârşirea expresivă a acestor versuri, cu rezonanţe înalt spirituale, Vasile Ursache ne face să ne gândim la sonetele lui Vasile Voiculescu.
Smerenia, nehotărârea, neputinţa creatorului, păcătoşenia zeilor, sacrificiul pe care-l presupune închipuirea frumuseţii, întruparea Cuvântului, ispitele, singurătatea, răstignirea, iubirea şi instrumentele Creaţiei ( nicovala ! ) sunt câteva dintre fertilele teme de reflecţie la care se opreşte poetul. Vasile Ursache este un poet instruit, fin, inteligent şi îşi desfăşoară rostirea după un ritual impecabil : „Şi, totuşi, prin lumina din Cuvânt, / pot cerurile dintre noi fi sparte / să se pogoare har şi crezământ / în truda duhului rodind pe carte. // În rest, e vis şi nedesăvârşire... // Nu prindem jar în iasca propriei firi, / la legi ajungem prin nelegiuire / şi ne desăvârşim din poticniri... // Mă doare, ca pe maica-n chin ce naşte, / chiar lumânarea ce-o aprind de Paşte.” Sunt versuri de mare valoare artistică, în care poezia este surprinsă, miraculos, în chiar momentul naşterii ei. Către final, sonurile şi imaginile se decantează în performanţe artistice unice : „ Taină să fie, ori e doar tertipul / prin care-ntorşi cu spatele spre mâine / să ne-nchinăm la zei cu bot de câine, / uitându-ne de-a pururi Arhetipul ?... // ca o clepsidră, inima îşi plânge / timpul amăsurat cu propriul sânge.” ; „să râd şi eu, topindu-mă în tină, / ca astrele în propria lumină... ?”; „ Să nu fi vrut să cad în îndoială ? / să nu mă fi lăsat de vis furat ? / să nu fi-ngenuncheat cumva din fală ? / să nu fi fost ispitelor dedat ? // Să fi fost om, ca mine, şi nu zeu, / Tu ce ai fi ales în locul meu ?” Şi încă : „Sunt viu aşa, şi-arunc încrezător / prin timp sămânţa dulce a ideii, / şi-n duh petrec cu tine şi cu zeii, negându-mi însumi trupul muritor. // M-asemăn stelelor urmându-şi crugul / să-şi bucure-n iubire Demiurgul.”
Încet-încet, povestirile de la subsol capătă o valoare independentă, egală cu a epistolelor propriu-zise. „Epistole către Hefaistos” devine astfel şi o carte de înţelepciune. Este o filosofie proprie aici, revelată prin mici naraţiuni memorabile. Comicul nu lipseşte, trâdând vitalitatea şi natura jovială a autorului, care nu-şi poate stăpâni hohotele de râs sănătos, în faţa zădărniciei vieţii. Pipilică vine acasă aghezmuit şi, intenţionând să fugă în lume ca să scape de gura nevestei, merge la umblătoare pentru a-şi lua comoara acunsă acolo, dar sfârşeşte prin a se îneca în mizerie. Un mort înviază la morgă, iar un sătean este poreclit Bogdaprostul datorită vorbirii sale monocorde. Un ilegalist gângav, care cade spre bătrâneţe în patima rugăciunilor, capătă deodată glas, când este tulburat în nobila sa îndeletnicire, şi îl muştruluieşte amarnic pe cel care venise să-l cheme la primărie. După generaţii şi generaţii de oameni care au uitat cine cu cine se luptase, nişte sondori pun cruci metalice pe care scriu „Întru pomenirea ostaşilor români căzuţi la datorie pentru apărarea Patriei”, exact pe locul unde putreziseră trupele austro-ungare şi ruseşti, ilustrând, în felul acesta, comedia amară a istoriei. Sunt însă şi episoade care conţin o extraordinară poezie. Bunica Aglaia Raţu iese în grădină, în duminicile de peste vară şi vorbeşte cu arborii, cu florile şi cu tufele de coacăz, cărora le-a dat câte un nume : cireşul se numeşte Ilie, mărul poartă numele Constantin, tufele de rujă sunt Ecaterina, Ana şi Zenovia, arinul se cheamă Haralambie, iar frasinii răspund la numele de Petru, Nicolae şi Grigore. Profund emoţionante sunt uciderea unei turturele nevinovate şi imaginea unui cerb profilat pe fundalul discului roşietic al lunii. E o lume în care blestemele funcţionează eficient şi în care se produc evenimente extrem de interesante : cineva pescuieşte un păstrăv de trei kilograme, dar nimeni nu-l crede, un bătrân stăpâneşte ritualul invocării curcubeului, vinul are virtuţi creatoare, iar viaţa se desfăşoară după străvechi precepte : „Ca să rămâi om, trebuie să poţi mereu să ţi se facă milă... ”
Se produce un dublu transfer între „poezie” şi „viaţă”. Zeii din epistole sunt plini de viaţă, au defecte şi cad în mrejele păcatului, ca şi oamenii din satul lui Vasile Ursache, iar locuitorii din Breaza natală şi din împrejurimi capătă măreţie supracelestă. Acum pricepem şi mai bine că, de fapt, în versuri şi în naraţiunile de la subsol este evocată aceeaşi lume legendar-imaginară. O dată, aşa cum i se părea în realitate poetului, şi a doua oară, aşa cum arată ea în oglinzile magice ale poeziei. Este un univers cu pământul său mitic, plasat la subsol, şi cu cerul poeziei, sugerat în textele propriu-zise ale epistolelor. O mostră de rafinat lirism este textul de la pag. 60. Un morar neobişnuit cântă la vioară şi umblă cu motocicleta. Fiindcă o albină se îneacă la moara sa, în valuri, „sub povara polenului adunat din florile cireşului bătrân de lângă casa morarului”, Dumnezeu şi-a întors faţa de la „norocul” originalului personaj care, „doi ani mai târziu, a fost schilodit într-un accident de motocicletă, încât nu a mai fost vrednic să frece pietrele şi să cânte la vioară. În aceeaşi primăvară, moara s-a stins, iar gârla a secat sub zumzăitul albinelor prin crengile înflorite ale cireşului.” Vocaţia creatoare extrem de puternică a autorului preface însă totul într-o minunată poezie... Nu întâmplător, Vasile Ursache îmi aminteşte de Vasile Voiculescu, pe care l-am citat deja, dar şi de Ioan Alexandru, cel din „Imnele bucuriei”. Există, în această carte, o frenezie a trăirii după tipare culturale, o mitologie proprie şi o incomparabilă fascinaţie a contemplării miracolelor lumii înconjurătoare . În derularea acestor fenomene, eul liric are dublu statut : e atât spectator, cât şi iniţiator al lor.
Sunt câteva pagini în care Vasile Ursache deplânge, fără să se lamenteze, desacralizarea miturilor care au devenit o marfă foarte căutată sau rentabile obiective turistice . El povesteşte cum la Stagira, acasă la Aristotel, a stat la coadă la bilete, cum a urcat, printre alţi numeroşi turişti, pe Marele Zid Chinezesc, cum a ajuns în creierii munţilor, la Cetatea Poienari şi cum a vizitat Castelul Huniazilor. „Din pricina foşgăielii generale şi consumiste”, poetul nu se poate însă bucura de aceste minuni. Ironia lui Vasile Ursache este fabuloasă : „Începe să mi se facă frică la gândul că voi vedea Judecata de Apoi.” În acelaşi spirit, Ursache evocă un joc de cliometrie şi arată că, în cazul în care ar fi existat mass-media pe vremea lui Iisus, creştinismul nu ar mai fi apărut niciodată ! În sfârşit, cartea se încheie, rotundă ca o roată, prin rescrierea primelor versuri...
Salut în Vasile Ursache un poet excepţional, cu un timbru poetic propriu şi cu o viziune clasicizantă şi ironică. Îl visez pe autor ca pe un frate al meu întru bucuria de a vâna frumosul şi de a scrie despre arhetipurile lumii în care trăim, dar şi despre umbrele lor, care ne ispitesc.

Niciun comentariu: