Tablou cu negustori orbi

       Într-o povestire de Cehov, un bătrânel este judecat pentru că a furat o bucată dintr-o cale ferată. Mujicul se simte nevinovat şi repetă cu glasul său molcom, privindu-l pe judecător cu ochi blajini :
- Bine, dar e doar o bucăţică de fier, acolo.... O nimica toată...
       În Îngerul încălecat de Radu Aldulescu, personajul Ion Trencu o joacă în picioare pe tânăra sa soţie, apoi o duce târâş, trăgând-o de păr, până la primărie, unde o obligă să-şi dea pământul colhozului înfiinţat în sat. Aţi văzut vreodată rânjetul unui bătrân doctor care te anunţă că boala ta este foarte gravă şi că nu mai ai scăpare? La televizor apar aceeaşi diversionişti care ne anunţă, cu zâmbetul pe buze, că se vor scumpi alimentele, energia, serviciile etc. Suntem sufocaţi cu veşti proaste. Unul, care a băgat politica până şi sub plapumă şi a politizat sălile de operaţie din spitale, cere cu fermitate... depolitizarea instituţiilor, pe motiv că promovarea oamenilor pe criterii de partid este falimentară şi vom ajunge în coplaps din pricina incompetenţei generalizate. Un şef de guvern ia constant, cu bonomie, partea hoţilor din târla sa. Cât de înţelepţi devenim când suntem în opoziţie şi cu câtă iresponsabilitate ne comportăm când suntem la putere! Dar să nu ne lăsăm înşelaţi şi să-i recunoaştem, chiar dacă au miere pe buze ori satârul în mână :  sunt ei, criminalii de lângă noi, care ne-ar vinde la kilogram, fie mângâindu-ne pe cap ca pe propriii copii, fie căsăpindu-ne ca pe miei şi valorificându-ne prin măcelării. Călăii nu mai vorbesc despre patrie, dar urlă, când ne fură pantalonii de pe noi, că ne fac un mare bine.
      După limbajul pe care îl folosesc unii dintre cetăţeni, am strania senzaţie că au înviat torţionarii care au făcut colectivizarea. În primii ani de viaţă mă trezeam în fiecare dimineaţă în zgomotul căruţei care ducea toată familia la câmp. După ce ne-au luat boii şi pământul, a fost pentru prima dată când m-am sculat din somn, dimineaţa, în patul meu. Am întrebat atunci unde este căruţa. Apoi câţiva ani tot veneau pe la poarta noastră nişte străini cu genţi de piele. Cereau mereu câte ceva şi îi puneau pe ai mei să semneze nişte hârtii. Uneori ne ascundeam în sălciile din fundul grădinii şi aşteptam ca înspăimântătorii musafiri să plece.
Aşa am resimţit eu obsedantul deceniu.
    Acum fenomenul pare a se repeta, numai că avutul oamenilor nu mai intră în patrimoniul CAP-urilor, ci direct în buzunarele şi pe moşiile noilor activişti, ieşiţi aievea din mormintele istoriei.
Într-o ciulama socială, în care fură cine şi cât poate, se întâmplă lucruri demne de pana lui Rabelais.
Viitorul ne este vândut odată cu aerul pe care îl respirăm.

P.S.  Susţin în continuare că Real Madrid este o echipă mai puternică decât Barcelona, care a dominat psihologic şi tactic ultima confruntare. Catalanii n-au fundaşi, n-au vârf, n-au, în general, nimic, cu excepţia jocului de pase, în care Messi este maestru de neegalat. Prestaţia lui Ronaldo place ochiului mai mult decât fineţurile argentinianului. Totuşi, diferenţa de valoare e în favoarea lui Messi. Ca să nu mai spun că Ronaldo, Pepe şi Ramos sunt printre cei mai scârboşi jucători pe care i-am văzut în viaţa mea. Ramos şi Pepe sunt cu siguranţă cei mai detestabili. Contestă decizii juste, se tăvălesc pe jos la orice atingere, cerşind lovituri libere şi cartonaşe pentru adversari, uneori după ce-i cotonogesc bine pe aceştia. Ronaldo se aruncă şi el în careu ca în bazin. Mizează pe înşelătorie! Şi ca un şmecher nativ ce este, vede peste tot numai hoţi. Fie şi pentru acest motiv n-ar trebui să i se acorde nicio distincţie sportivă pentru cariera sa, altminteri strălucitoare. Real a câştigat o treime din puncte cu ajutorul arbitrilor, iar Ronaldo spune că ei n-au fost ajutaţi niciodată de oamenii în negru, deşi chiar în ultimul meci madrilenii au beneficiat de un penalty inventat.
      Mă întreb cum ar arăta jocul Barcelonei dacă ar avea un vârf precum Cavani, Aguero sau Radamel Falcao?  Şi ce s-ar fi spus despre Ronaldo, dacă aseară el ar fi jucat ca Angel di Maria?

Despre torţionari şi complicitate

         Un fapt de neînţeles este, pentru mine, că au existat comandanţi de închisori care au torturat şi au omorât oameni doar pentru că aceia aveau alte opţiuni politice. Cum să loveşti un om până îşi dă duhul, ştiind că el este nevinovat şi fără apărare ? Fiind la curent, de asemenea, că deţinutul ăla, pe care îl torturezi, este o personalitate marcantă ? Şi mai obscură este bunăstarea în care au trăit călăii care au beneficiat de pensii şi locuinţe uneori luxoase. Nicolshi s-a stins liniştit în patul său, după ce înjurase câţiva ani prefacerile de după 1989. Alexandru Vişinescu şi Ioan Fecior îşi trăiau senini o senectute prelungită, după ce se făcuseră vinovaţi, în mod direct, de sute de crime. Uluitor este că oamenii ăştia au conştiinţa curată.  Individul capabil să te taie felii doar fiindcă aşa a primit ordin este un tip biologic care iese în afara sferei umanului.
          Cine a decis ca ei să ducă o viaţă opulentă dacă nu aleşii noştri de după Revoluţie ? Cine i-a cocoţat pe toţi foştii în funcţii de răspundere ? O jumătate de secol, nişte nenorociţi au distrus elitele acestei ţări şi nu s-a făcut niciodată dreptate. Şi atunci ce să credem despre un popor care alege corupţi, foşti stegari şi oameni lipsiţi conştiinţă morală, ca şi de pregătire în domeniile în care îşi exercită meseriile ? De ce omul simplu bagă în urnă voturi pentru ignoranţii şi bandiţii care tocmai au fost condamnaţi la închisoare ? În ce ţară civilizată un ministru este condamnat penal, iar el se codeşte să demisioneze - deşi e limpede că este un găinar -, urlând că e vorba de un proces politic, în timp ce tovarăşii săi de partid îi ţin isonul, arătând că dobitocul e nevinovat ? Putem spune sau nu că electoratul se face vinovat de complicitate la crimă, hoţie şi sărăcire economică şi spirituală a unui întreg popor ? Încă o dată, de ce n-au ales bucureştenii pe Nicuşor Dan, doctor în matematici şi intelectual de nădejde ? Poate fiindcă am ajuns  a trăi la un nivel de reptilă nesătulă ? Marginalizarea valorilor şi alegerea, cu obstinaţie, a celor mai răi candidaţi în posturile de răspundere în stat dovedesc tocmai această stare de fapt. Şi nu întâmplător nu ne-am ocupat de câini, pentru a-i putea masacra acum. " Moarte câinilor ! " se strigă, ca şi cum cel mai vechi prieten al omului ar fi principalul nostru duşman. Necropsia a dovedit că NU MAIDANEZII L-AU UCIS PE BĂIATUL PENTRU CARE POLITICIENII SE ÎNTRECEAU ÎN A VĂRSA LACRIMI DE CROCODIL. Să moară câinii, nu oamenii, strigă demenţii cu ochii înroşiţi de ură. E imposibil s-o scoţi la capăt cu un prost, chiar dacă încerci să-l lămureşti că opoziţia om-câine nu există în cultura umanităţii.
           O prietenă mi-a scris, pe Facebook, că părerile negative despre poporul român reprezintă un gest de violenţă la adresa acestuia. Zău, chiar aşa ? O fi văzut amica mea cum urmaşii ţăranilor îşi leagă câinii de câte un copac, apoi le sfărâmă capetele cu bâta, în urlete şi bălţi de sânge, doar fiindcă animalul a mâncat un ou de găină ? Cum alţii îşi strâng pisicile într-un sac şi le lovesc, după aceea, de pereţi betonaţi, până ce bietele făpturi devin un ghiveci de oase şi intestine ? Oameni cu suflet blând, nu-i aşa ? Dar cei care ne-au băgat mâna în bzunar şi ne-au persecutat zeci de ani ce au făcut împotriva noastră, a celor care mai deschidem câte o carte ? A fost doar o divergenţă de păreri, nu ? Probabil că au încercat să ne reeduce ca în vestitele închisori comuniste. Din păcate, tot ei au fost la putere, neîntrerupt, după 1989.
            Şi, fiindcă a venit vorba, mărturisesc că două secvenţe din istoria neamului românesc nu se leagă defel în capul meu. Una ar fi legată de fenomenul Piteşti - numai în China s-au mai pomenit asemenea atrocităţi -, iar cealaltă este un fapt istoric îndeobşte cunoscut. În Suedia, călăii erau suedezi, în Franţa, casapii erau francezi etc, dar niciodată, în Ţara Românească şi în Moldova, n-a existat un singur călău de origine română. Gâdele provenea invariabil din parohia lui Suleyman ori dintr-o etnie care se afla, pe atunci, în robie. Ţara Românească a stat, la un moment dat, paru luni fără călău, fiindcă nu s-a găsit niciun voluntar pentru această onorantă meserie. Văzând cruzimea cu care oamenii îşi omoară caii şi câinii, sunt sigur că, la o adică, azi n-am mai fi nevoiţi să importăm gealaţi. Sunt sute de mii de oameni care s-ar angaja pe loc hingheri sau şi-ar executa semenii prin spânzurare, decapitare, împuşcare, ardere pe rug sau tragere în ţeapă.
          Sigur, mai există varianta că, de sute de ani, compatrioţii noştri nu mai ştiu să facă decât ce li se spune, sub ameninţare şi cu perspectiva de a căştiga, din nenorocirile celorlalţi, măcar câteva ouă.
          De găină, fireşte.

Fărâma de lumină din noi

În România, pensia medie a unui agricultor, adică a celui care produce hrana noastră de toate zilele, este de 311 lei, iar a unui avocat, de 1891 de lei. Nu ştiu exact cât primesc judecătorii şi procurorii, dar şi din datele menţionate se vede clar că, la noi, mâncatul căcatului este un sport naţional, fiind bine remunerat.
Într-un parc din Timişoara, municipalitatea pusese, în ţarcuri frumos amenajate, optsprezece iepuraşi aduşi de la o grădină zoologică. Într-o noapte, toate acle fragile făpturi au fost ucise în bătaie. De cine ?
Am constatat un lucru uimitor. Oamenii nu văd ce prostii fac ei înşişi, dar ştiu precis ce rău comit cei din jurul lor. Cu mulţi ani în urmă am cunoscut inspectori şcolari care făceau observaţii devastatoare la adresa profesorilor pe care îi verificau. Păreau competenţi şi siguri de ei. Evident că vedeau mai mult ce era necorespunzător în activitatea dascălilor. Ei, bine, aceiaşi exigenţi corectori au dovedit, când au trecut la catedră, că sunt incapabili să ţină o lecţie ! Erau cele mai slabe cadre didactice din unităţile şcolare care se procopsiseră cu ei ! Ştiu cel puţin trei asemenea cazuri.
Am văzut, în schimb, la televizor, o scenă care m-a pus pe gânduri. Doi soldaţi torturau un prizonier. Unul dintre militari îl lovea metodic, cu stil, pe captiv, folosind un baston de cauciuc. M-am mirat că prinsul nu mişca. I se auzeau doar urletele. Pe urmă am observat că era legat cu mâinile la spate şi întins cu faţa în jos. Bastonul a fost trecut celuilalt ostaş care a început să-l bată pe încătuşat cu furie,  într-un mod necontrolat. Îl pocnea pe cap şi peste braţe. Strigătele de durere s-au înteţit. Atunci primul torţionar i-a smuls bâta celui de-al doilea şi l-a îndepărtat de inamicul neajutorat. Iată, mi-am zis, cum un călău nu vede caracterul criminal al actului său, dar sesizează anomalia în ceea ce face camaradul său.
Poate că ar trebui să ne îndreptăm atenţia către răul din noi şi să alungăm bestia care s-a instalat confortabil în adâncurile fiinţei noastre.  Iar din existenţa celorlalţi să percepem lumina caldă care ne învăluie deseori, dar pe care o ignorăm. Altminteri cum mai putem spune că suntem creştini şi vrem să ne mântuim ? Sau este şi ăsta tot un tertip de drept civil ?

Întrebarea torţionarului ( din carnetul unui bătrân gardian )

Puşcăria funcţiona după reguli stricte. Deţinuţii nu aveau niciun drept. Îndatorirea lor era să muncească până la epuizare, fără pretenţia de a le fi recunoscute eforturile, talentele sau bruma de valoare. Gardianul era cel care hotăra ce merite are fiecare. Regulamentele de ordine interioară îi obligau pe oameni să se toarne unii pe alţii, să-l laude pe administrator şi să presteze munci în folosul acestuia. Gardianul îi ura pe toţi. I-ar fi prăjit cu aruncătorul de flăcări şi i-ar fi făcut bucăţi cu flacăra de sudură , dar legile Republicii în care funcţiona închisoarea îl împiedicau. Zadarnic îi implora el pe superiori, pupându-le pingelele şi elogiindu-le actele de eroism, să-l lase să le facă proştilor de petrecanie. "Sunt nişte beţivi", vocifera el, care se îmbăta până ajungea să-şi conducă maşina mai mult prin şanţuri decât pe şosea, îşi făcea nevoile pe el şi adormea, beat mort, în timp ce îşi primea musafirii. Fiind alcoolic, vedea peste tot numai beţivi pe care îi critica straşnic, căci se temea că ăia se vor întinde la băutura lui . "Exagerezi", spuneau cu jumătate de gură şefii, care nici ei nu-i suportau pe condamnaţi, dar nu-l înghiţeau nici pe el. "Şi mai şi minţi... Trebuie să ştii că toţi cetăţenii Republicii noastre au dreptul de a trăi. " "Puşcăriaşii mei nu ţin deloc la ordine şi disciplină", continua zelos delatorul, cunoscând bine slăbiciunea mai marilor pentru cuvintele care nu aveau nicio acoperire în realitate. "Aşa ?" sărea ca ars câte unul dintre ei.  Păi, nenică, ăsta e un motiv serios să te iei de ei. Ai mână liberă să-i faci cârpe de şters pe jos... Păcat că nu poţi să-i mătrăşeşti..." Şi atunci zbirul prindea aripi şi năvălea peste amărâţi cu noi şi noi constrângeri. La un moment dat îi veni în minte şi ideea izbăvitoare : va scăpa de ei prin nenumărate predici zgomotoase şi traumatizante. Le făcea morală de trei-patru ori pe zi şi găsea mereu motive să le ţină : dacă ploua, dacă ningea, dacă un subordonat nu-l saluta îndeajuns de respectuos, dacă visa urât noaptea, dacă se culca târziu, dacă avea insomnii, dacă vreunuia îi pleca nevasta, dacă altuia i se năzărea că se pricepe la ceva, dacă nu i se scula burghiul, dacă un imprudent spusese că el, micul dictator, a fost văzut afumat la carceră, în timp ce încerca să-l violeze pe un deţinut care tocmai împlinise o sută de ani... Urla, îi porcăia, îi acuza de crime îngrozitoare, le arăta că n-au făcut nimic pe lumea asta în comparaţie cu el, care muncea necontenit şi se gândea numai la binele celorlalţi, făcea spume la gură, îi stropea cu salivă, ochii i se boboşau, îşi dădea jos pantalonii, le arăta dosul, şi-l bătea în faţa lor şi într-un târziu, epuizat, se uşura peste feţele admiratorilor săi. Fiindcă erau vreo două putori care îl informau zilnic în legătură cu nenorociţii care îl vorbeau de rău : adevărate conducte de mizerii omeneşti... "O să le vin de hac, or să crape toţi, pe rând", se gândea el bucuros, în timp ce bea cu găleata şi îşi turna şi în cap, căci i se părea că are beregata prea mică.
I se dusese buhul în toate privinţele, iar protectorii săi ameninţau să nu-l mai ţină în braţe, aşa că el se îmbătă, de supărare, ca un porc şi îi adună din nou pe puşcăriaşi pentru a le face morală pentru ultima oară .
- Eşti un nenorocit, ţipă un vieţaş, întrerupându-i cazania de adio.
- Ceee ? strigă gardianul ca turbat, nevenindu-i să-şi creadă urechilor.
- Ce ai auzit ! Eşti un dobitoc ! Te comporţi ca şi cum ar fi puşcăria ta !
- Păi, chiar..., dădu el să zică.
Acuzatorul îi înşiră un milion de motive pentru care el, gardianul principal al închisorii, ieşea din rândul oamenilor.
Şi atunci torţionarul rosti, tot zbierând, nişte cuvinte care îi ului pe toţi, îi lăsă muţi şi îi făcu să încerce o teribilă milă faţă de el :
- Aşadar nu mă iubeşti ! DE CE NU MĂ IUBEŞTI, MĂ? DE CE ?
Şi îşi scrâşnea dinţii şi se agita. Dar întrebarea rămase fără răspuns.