Suntem nişte bieţi oameni

    Pe vremea când era ministru, Decebal Traian Remeş îmi părea un domn arogant, agresiv, mult prea sigur pe sine. Avea, adică, nişte trăsături pe care nu le agreez deloc. L-am văzut ieri la ştiri ieşind din puşcărie şi am avut un şoc emoţional. Nu mă bucur de răul nimănui, nici măcar nu rămân indiferent când cineva, fie el şi un duşman, trece prin momente dificile : sufăr împreună cu nefericitul, uneori chiar mai mult decât el. Un bătrân gârbovit, cu un caier de păr sub şapcă şi cu altul pe faţă, în chip de barbă, păşea pe trotuar, târându-şi cu greu bagajele. La un moment dat şi-a trecut mâna peste bărbie şi a întrebat răguşit :
- O crâşmă e p-aici ?
Nu i-a răspuns nimeni, iar fostul puşcăriaş şi-a continuat drumul. Lângă o maşină îl aştepta soţia sa.
- Doamne, tu eşti ? a întrebat femeia, consternată.
Nu-l recunoscuse. Oare nu-l vizitase deloc? Nu mai ştia nimic despre el?
    Şi atunci m-a cuprins o milă copleşitoare faţă de omul acela, faţă de toţi nefericiţii din lumea asta, faţă de noi, un popor, o adunătură de flămânzi sortiţi durerii. Doamne-Dumnezeule, chiar atât de nemâncaţi suntem, încât să nu ne putem opri din a întinde mâna către pâinea de la gura săracilor de lângă noi? Chiar aşa de vanitoşi şi de blestemaţi suntem, încât să nu ne putem ierta unii pe alţii nici în clipe de grea cumpănă?

A citi şi a studia

Cel mai scump automobil din lume costă 29, 6 milioane de euro. E un model Mercedes.
Cel mai scump cal e un armăsar care aparţine unui arab bogat. Face 160-170 de milioane de dolari.
Mi s-ar părea normal ca mai scumpe să fie bibliotecile. Dar cine mai citeşte astăzi ?  Prin '93, m-am dus la Facultatea de Litere să pun la punct detaliile legate de lucrarea mea pentru gradul I. Am căutat-o pe doamna Murgilă la secretariat şi am găsit-o explicându-i unei studente drăgălaşe că trebuie să-şi bage minţile-n cap şi să pună mâna pe carte, fiindcă a picat patru examene. Mai târziu am urcat la biblioteca facultăţii să-l caut pe Eugen Simion. Altădată sala era arhiplină şi erai nevoit să te trezeşti cu noaptea-n cap pentru a găsi un loc. Acum era pustiu. Doar juna muştruluită de doamna Murgilă stătea, gânditoare, în faţa unul maldăr de tomuri. Trecuseră ani de când George Gană îmi mărturisise că a fost preşedintele unei comisii de bacalaureat şi că a fost foarte impresionat de eseurile scrise de elevi. " Eminente ! Eminente !", exclama, încântat, istoricul literar.
Dar acum ? Sunt uluit când descopăr tinere mai frumoase decât Monica Belluci, pasionate de literatură. Toţi drăgălaşii sunt ocupaţi cu alte treburi, infinit mai interesante şi mai importante. Fostul meu profesor de istorie Constantin Bărbuţă citeşte cu pasiune încă din copilărie şi înflăcărarea-i cărturărească nu l-a părăsit. "Domnule, mi-a zis Domnia Sa, am rămas consternat când am văzut tineri profesori de istorie care nu ştiu anii în care au domnit Soliman Magnificul şi Petru Rareş ! Şi ăia intrau la clasă, cu catalogul în mână, să-i înveţe pe alţii ! " Să fim bine înţeleşi . Am cunoscut oameni minunaţi care n-au citit nicio carte, dar au beneficiat de educaţie exemplară, au trecut prin lume şi au un comportament ireproşabil. Educaţia şi autoeducaţia înseamnă însă şi frecventarea amfiteatrelor şi a bibliotecilor. Sigur, în naivitatea mea, îmi explic că nu se mai citeşte din pricină că există multe alte tentaţii pentru oameni, iar ei n-au avut răbdarea să descopere frumuseţea magică a cărţilor.
Gigi Becali şi-a dat seama că îşi poate reduce perioada de detenţie dacă îşi va continua studiile. Superioare, fireşte. Toată lumea ştie că acestea au fost mult discreditate după revoluţie, când cine nu a vrut n-a făcut măcar o facultate. Am văzut, la televizor, un bărbat care absolvise zece facultăţi şi îşi finalizase epopeea învăţăturii cu nu ştiu câte doctorate. Un amic mi-a zis că fiică-sa n-a venit din oraşul de provincie, unde trăieşte, nici să-şi ia diploma. I-a dus-o el, cu felicitările de rigoare. S-ar părea că poţi intra în posesia unor documente capitale, fără să înveţi nimic. Necazul e că proprietarii de hârtii cu ştampile şi antet, cumpărate cu bani grei, cred că toată lumea a procedat aşa, ceea ce este o imensă eroare. Mai util ar fi, pentru educarea puşcăriaşilor, să li dea nişte bibliografii, aşa cum se face la şcoală. Cine citeşte cărţile astea iese mai devreme cu doi ani. Cine le parcurge pe acelea... Şi tot aşa. E mult mai bine decât dacă deţinuţii s-ar apuca să scrie opuri. Ceauşescu ne-a arătat minunea că poţi  fi autorul multor Opere fără să fi silabisit nici măcar o broşură.

P.S. Mai mult decât de stârvuri, muştele sunt atrase de maşinile prospăt spălate. Această observaţie ar putea servi la înţelegerea unor fenomene psihice care ne surprind : invidia nejustificată, idealurile de viaţă absurde. Domnul Radu-Ilarion Munteanu îmi explică, pe Facebook, că este o lege extinsă a entropiei : lucrurile curate atrag mizeria.

Întrebarea torţionarului ( din carnetul unui bătrân gardian )

Puşcăria funcţiona după reguli stricte. Deţinuţii nu aveau niciun drept. Îndatorirea lor era să muncească până la epuizare, fără pretenţia de a le fi recunoscute eforturile, talentele sau bruma de valoare. Gardianul era cel care hotăra ce merite are fiecare. Regulamentele de ordine interioară îi obligau pe oameni să se toarne unii pe alţii, să-l laude pe administrator şi să presteze munci în folosul acestuia. Gardianul îi ura pe toţi. I-ar fi prăjit cu aruncătorul de flăcări şi i-ar fi făcut bucăţi cu flacăra de sudură , dar legile Republicii în care funcţiona închisoarea îl împiedicau. Zadarnic îi implora el pe superiori, pupându-le pingelele şi elogiindu-le actele de eroism, să-l lase să le facă proştilor de petrecanie. "Sunt nişte beţivi", vocifera el, care se îmbăta până ajungea să-şi conducă maşina mai mult prin şanţuri decât pe şosea, îşi făcea nevoile pe el şi adormea, beat mort, în timp ce îşi primea musafirii. Fiind alcoolic, vedea peste tot numai beţivi pe care îi critica straşnic, căci se temea că ăia se vor întinde la băutura lui . "Exagerezi", spuneau cu jumătate de gură şefii, care nici ei nu-i suportau pe condamnaţi, dar nu-l înghiţeau nici pe el. "Şi mai şi minţi... Trebuie să ştii că toţi cetăţenii Republicii noastre au dreptul de a trăi. " "Puşcăriaşii mei nu ţin deloc la ordine şi disciplină", continua zelos delatorul, cunoscând bine slăbiciunea mai marilor pentru cuvintele care nu aveau nicio acoperire în realitate. "Aşa ?" sărea ca ars câte unul dintre ei.  Păi, nenică, ăsta e un motiv serios să te iei de ei. Ai mână liberă să-i faci cârpe de şters pe jos... Păcat că nu poţi să-i mătrăşeşti..." Şi atunci zbirul prindea aripi şi năvălea peste amărâţi cu noi şi noi constrângeri. La un moment dat îi veni în minte şi ideea izbăvitoare : va scăpa de ei prin nenumărate predici zgomotoase şi traumatizante. Le făcea morală de trei-patru ori pe zi şi găsea mereu motive să le ţină : dacă ploua, dacă ningea, dacă un subordonat nu-l saluta îndeajuns de respectuos, dacă visa urât noaptea, dacă se culca târziu, dacă avea insomnii, dacă vreunuia îi pleca nevasta, dacă altuia i se năzărea că se pricepe la ceva, dacă nu i se scula burghiul, dacă un imprudent spusese că el, micul dictator, a fost văzut afumat la carceră, în timp ce încerca să-l violeze pe un deţinut care tocmai împlinise o sută de ani... Urla, îi porcăia, îi acuza de crime îngrozitoare, le arăta că n-au făcut nimic pe lumea asta în comparaţie cu el, care muncea necontenit şi se gândea numai la binele celorlalţi, făcea spume la gură, îi stropea cu salivă, ochii i se boboşau, îşi dădea jos pantalonii, le arăta dosul, şi-l bătea în faţa lor şi într-un târziu, epuizat, se uşura peste feţele admiratorilor săi. Fiindcă erau vreo două putori care îl informau zilnic în legătură cu nenorociţii care îl vorbeau de rău : adevărate conducte de mizerii omeneşti... "O să le vin de hac, or să crape toţi, pe rând", se gândea el bucuros, în timp ce bea cu găleata şi îşi turna şi în cap, căci i se părea că are beregata prea mică.
I se dusese buhul în toate privinţele, iar protectorii săi ameninţau să nu-l mai ţină în braţe, aşa că el se îmbătă, de supărare, ca un porc şi îi adună din nou pe puşcăriaşi pentru a le face morală pentru ultima oară .
- Eşti un nenorocit, ţipă un vieţaş, întrerupându-i cazania de adio.
- Ceee ? strigă gardianul ca turbat, nevenindu-i să-şi creadă urechilor.
- Ce ai auzit ! Eşti un dobitoc ! Te comporţi ca şi cum ar fi puşcăria ta !
- Păi, chiar..., dădu el să zică.
Acuzatorul îi înşiră un milion de motive pentru care el, gardianul principal al închisorii, ieşea din rândul oamenilor.
Şi atunci torţionarul rosti, tot zbierând, nişte cuvinte care îi ului pe toţi, îi lăsă muţi şi îi făcu să încerce o teribilă milă faţă de el :
- Aşadar nu mă iubeşti ! DE CE NU MĂ IUBEŞTI, MĂ? DE CE ?
Şi îşi scrâşnea dinţii şi se agita. Dar întrebarea rămase fără răspuns.