duminică, 8 februarie 2015

Întâlnire într-un tren de noapte

         În ultimul an de liceu fusesem îndrăgostit de o fată căreia nu îndrăznisem niciodată să-i vorbesc. ( Cam așa mi s-a întâmplat toată viața. Ca și personajul meu din Călugărul Negru, n-am avut inițiativă în fața femeilor pe care le-am iubit până la disperare și toate poveștile au rămas...doar povești platonice. ) Era colegă de clasă cu mine. Mâncam o dată pe zi, uneori nici atât, dar mă duceam zilnic la cursuri. Așa se face că am căzut energetic și am făcut o depresie de care n-am devenit conștient decât peste trei decenii, când, după colț, mă aștepta un alt moment greu. Am dat admiterea la facultate și am plecat în armată într-o stare de dureroasă inconștiență. Formidabila mea forță fizică, dobândită cu greu prin exerciții repetate, se dusese. În unitatea militară unde am ajuns, mă simțeam ca o insectă prinsă într-o pată de grăsime râncedă, pe cale de a se solidifica. Adormeam greu, cu somnifere, la o oră sau două după ce se dădea stingerea. Eram epuizat, deși nu împlinisem douăzeci de ani. Uneori, în câte o noapte, Liviu Papadima mă chema la el, ne întindeam amândoi pe patul său suprapus și îmi citea, ore în șir, admirabile poezii și prozele care vor intra în volumul Livada cu cremene. Mai țin minte și acum un vers : ” Prin unghere, praful lunii a stat.” Ca să scap de instrucția chinuitoare, m-am oferit să fiu veselar, la bucătărie, alături de viitorul celebru regizor Tompa Gabor și de amicul Ivan Gheorghe.
        N-am beneficiat de nicio permisie. De aceste privilegii se bucurau cei care aveau relații : erau nepoți de generali, de activiști sau de miniștri. M-am operat însă de apendicită, iar un medic-colonel de la Spitalul Militar din Pitești mi-a dat un concediu medical de două săptămâni. Comandantul batalionului, un Moș Teacă autentic, nici nu mi l-ar fi aprobat, dacă n-ar fi insistat maiorul Arvatu, comandantul meu de companie, fie-i amintirea de neșters! Mi-aduc aminte că m-a condus la gară camaradul și viitorul meu coleg de facultate Ovidiu Marian. Am luat un tren pe ruta Câmpulung Muscel-București. Se înnoptase bine și nu mai afla decât un singur călător în compartimentul meu. Era un bărbat distins, îmbrăcat elegant, cu trăsături fine, de intelectual. Mă gândeam la ale mele, privind către fereastra prin care se zăreau, ici și colo, luminițele unor așezări - încă nu începuse bezna de la ora 22 -, când l-am auzit pe necunoscut vorbind.
- După uniforma dumneavoastră de terist, sunteți student, nu-i așa? m-a întrebat.
- Da, am aprobat, student.
- La ce facultate, dacă îmi permiteți să vă întreb?
I-am satisfăcut curiozitatea.
- Și vă place să citiți?
- Cum să nu! am zis eu, înveselit la amintirea unui maior care mă pândea la greu și îmi confisca volumele pe care le aveam asupra mea. ( Mi-a luat, printre altele, Galeria cu viță sălbatică și Procesul, cu toate că le ascunsesem bine, la piept, sub tunica militară.)
- Și care sunt scriitorii dumneavoastră preferați?
Înainte să răspund, și-a cerut scuze că nu s-a prezentat și și-a rostit numele :
- Pătrașcu.
- Horia? Scriitorul? am întrebat cu interes, fiindcă citeam tot ce apărea în librării și în revistele literare.
- Nu. Grigore Pătrașcu, editor.
Mi-am declinat și eu numele, apoi am început să-i vorbesc despre scriitorii preferați : Nichita, Dimov, Ursachi, Brumaru, Ion Mircea,  Bănulescu, Ivasiuc, Petru Popescu, D. R. Popescu, Breban, Mircea Cojocaru, Nicolae Damian, Corneliu Ștefanache, Gheorghe Suciu, Marcel Constantin Runcanu, Ioan Dan Nicolescu și mai ales Fănuș Neagu.
- Păcat însă că n-are cultură și va ajunge repede la fundul sacului, am zis, referindu-mă la Fănuș.Va începe să se repete.
- Da, dar scrie impecabil.
- Fănuș?
- Da. În comparație cu alții e un stilist. Breban, de pildă, e de-a dreptul agramat.
Am flecărit tot drumul, timpul a trecut pe nesimțite și am aflat multe despre viața literară și despre modul de viață al unor autori. Târziu, când am ajuns în Gara de Nord, ne-am ridicat, ne-am strâns mâinile și ne-am despărțit. Proaspăta mea cunoștință s-a pierdut în bezna nopții.
Nu l-am mai văzut vreodată pe editor și nici n-am mai citit nimic despre el.

P. S. Un prieten romancier mi-a scris că sunt prea indulgent cu opurile lui Nicolae Breban. Sincer vorbind, cred că am fost prea exigent cu autorul în discuție : sunt conștient că îmi caut/găsesc defectele, ca scriitor, și în cărțile altora.
        O opinie neserioasă avansa Al. Piru pe vremea când eram student : ” un prost care scrie niște romane polițiste cât cărămizile de groase”. De altfel, pentru Piru, aproape toți scriitorii erau niște tâmpiți. În timp ce Adrian Păunescu era ”o explozie de glande”, Marin Sorescu era ”alt prost, care fu alaltăieri poet, ieri dramaturg, iar azi vrea să fie și romancier!”

4 comentarii:

Ryanna Pop spunea...

Eu cred că acele povesti de iubire implinite si fericite pana la adanci batranete,sunt doar povesti asa cum si mos craciun este doar o poveste.Am vazut de curand un film in care cineva spunea perosnajului principal care ezita sa se intalneasca cu marea iubire din cauze similare celor scrise mai sus.Acesta îl sfătuia să lase reţinerile deoparte şi să acţioneze,spunându-i"de ce sa traiesti o viata intreaga spunandu-ti cum ar fi fost daca..?"Impulsionat ,a actionat.Si restul a devenit un fiasco,pentru ca intre timp altcineva i-a atras atenţia cu alte calitati s.a.m.d.Deci nu ştiu ce rost mai au regretele?Totdeauna vom avea ceva de regretat în viaţă.Noi oamenii suntem unici chiar daca parem ca ne asemanam si de aici atractii uneori inexplicabile.
p.s.Caut sa intra si eu in posesia romanulu" Calugarul Negru".Sper sa-l obţin cât de curand pt.a-l citi.

Şerban Tomşa spunea...

Ryanna,
Cred că pe la pag.12 din Călugărul vei găsi tristețea unei asemenea povești.
Mi-am ratat iremediabil marea/marile iubiri și am rămas cu... literatura. Iar în viață, cu resturile.

Ryanna Pop spunea...

La noi în orăşel cu ceva luni în urmă,s-a oficiat o căsătorie atât civilă cât şi religioasă foarte discretă.Au asistat doar câţiva apropiaţi.Mirele şi mireasa erau trecuti de 70 de ani.Povestea lor avea să mi-o povestească cineva dintre apropiaţii care au asistat la evenimentul surpriză.Era de fapt o poveste de iubire din tinereţe.Cum viaţa i-a dus pe fiecare în alte direcţii fiecare căstoriţi cu alţi parteneri,iată că destinul totuşi i-a unit la final de viaţă.Culmea este că niciunul nu locuieste în acest oraş,dar au ţinut să-şi oficieze cununia în locul în care s-au cunoscut.Nu credeam că şi în România se pot întâlni astfel de poveşti gen subiect de roman s.f.dacă ne gândim la ce prejudecăţi există în ţara noastră cu privire la destinul persoanelor de vârsta a treia.:)

Şerban Tomşa spunea...

Ryanna,
În asemenea cazuri, totdeauna e prea târziu. Numai în romanele lui Marquez - vezi ”Dragoste în vremea holerei” - poți iubi pe cineva peste 50 de ani. :(
Ce s-a dus e pierdut iremediabil.