Despre gustul literar și alte câteva lucruri

        Este un truism să spui că gustul se educă și pe măsură ce știi mai multe, începi să operezi o selecție atentă în lecturile tale.Mintea se subțiază, vorba lui Dinu Păturică, și începi să miroși de departe cărțile proaste și să le eviți. Uneori n-avem timp nici pentru cărțile bune și preferăm să recitim capodopere. Am avut o colegă de serviciu care avea un gust infailibil : dintr-o carte proastă nu citea mai mult de două pagini. M-am confruntat și cu surprize. Cuiva nu i-a plăcut Maestrul și Margareta de Bulgakov, ceea ce mi se pare și acum o eroare de gust impardonabilă. Student fiind, am asistat la o discuție între cei doi nepoți ai lui Marin Preda, Sorin și Marinică. Cu câteva zile în urmă îi făcusem capul mare lui Marinică în legătură cu Cartea Milionarului de Ștefan Bănulescu. Sorin depusese manuscrisul primului său volum la Cartea Românească și, când venea în București, trecea și pe la fratele său. În treacăt fie zis, am auzit de la Sorin multe judecăți care le-ar pica rău unor contemporani. ”Bă, zicea Marinică, e formidabilă Cartea Milionarului scrisă de Bănulescu. E tare de tot.” Fugi, bă, d-aci, replica Sorin, ca în romanele unchiului său, că nu e mare brânză. Căcaturi marqueziene!”  O elevă de la Lazăr mi-a mărturisit că s-a plictisit citind Pășunile raiului lui Steinbeck. Doamne-Dumnezeule, cum să spui așa ceva? La un seminar, colega Dana Cioroianu l-a consternat pe profesorul George Gană când a mărturisit că nu-i place Marin Preda. ” Cum să nu-ți placă Marin Preda? E descalificant să nu-ți placă Preda!” s-a indignat Gană. Nici eu nu mă omoram după o mare parte din scrierile lui Preda, însă n-am alimentat conflictul. Am citit cu plăcere Întâlnirea din Pământuri, Moromeții I, și, parțial, Viața ca o pradă, Cel mai iubit dintre pământeni și Imposibila întoarcere. Nu m-au încântat deloc Intrusul și Risipitorii și mi-am dat seama că Marele singuratic și Delirul sunt cărți ratate, chiar dacă au și pagini frumoase.
      Mi se părea incredibil să nu-ți placă Steinbeck, Marquez, Bănulescu și Bulgakov. Pe urmă mi-am luat seama. Cititorul are dreptul să citească doar ce-i merge la inimă, precum clientul unui bar, cu condiția să nu transforme judecata de gust într-una de valoare. Scriitorii, filosofii și eseiștii au și ei această libertate și chiar recunosc cu franchețe că au ales între îmi place și nu-mi place.  Mai complicat stă treaba cu criticii literari obsedați de clasamente, calificative și ierarhii. Cred sincer că eșafodajul oricărei demonstrații are la bază o impresie de cititor avizat, o opțiune de tipul îmi place/nu-mi place. Restul e ipocrizie. Judecata formulată în legătură cu o operă literară se bazează pe capacitatea textului de a genera iluzia veridicului în conștiința criticului. E curios, remarcam și cu alt prilej, că percepția operelor românești se face aproape exclusiv prin culoarul îngust al unui realism aflat la marginea reportajului. Nu imaginația, ci oralitatea conformă cu o realitate are preț la noi. Dacă ar fi scris în românește,  Kafka, Musil, Hesse, Buzzati, Canetti ar fi fost marginali, Thomas Mann s-ar fi bucurat de cota lui Ivasiuc, Joyce ar fi fost socotit schematic, lui Proust i-ar fi lipsit multe - nu-i plăcea nici lui Călinescu, comentatorul nostru cel mai receptiv la nou -, Dostoievski ar fi fost strident, Knut Hamsun ar fi făcut o figură de rural fanat,Truman Capote ar fi fost facil, Bukowski mizerabilist, doar Salinger ar fi fost comentat favorabil de criticii tineri. La o asemenea exigență, ar fi trebuit să plouă cu capodopere în literatura noastră, dar rareori mi s-a întâmplat să las din mână o carte străină pentru una românească. Gustul unui critic face mult - uneori chiar o direcție literară! -, dar nu e totul. Ca să nu ne cădem în prăpăstii nevăzute și să ajungem cu proza unde ajunsesem prin anii 80-90, e corect ca un critic să spună : ”Cutare carte e bună, îmi place, cutare carte nu-mi place, dar nu-nseamnă că e proastă.” E normal ca criticul să n-aibă pretenția că sunt valoroase numai cărțile care îi plac. Nici lui E. Lovinescu nu-i mergeau la suflet toți scriitorii valabili ai momentului. Dacă unui cronicar îi place Costache Olăreanu și nu-i place Fănuș Neagu înseamnă că și Costache Olăreanu este un scriitor demn de atenție și nicidecum că Fănuș Neagu este un scriitor care n-a scris nimic important. Gustul nu trebuie să fie singura armă a unui critic. Dincolo de posibilitățile de exprimare, empatia, intuiția și conștiința alterității sunt însușiri care fac dintr-un cititor un critic literar. Acesta din urmă trebuie să admită, cu nobilă modestie, că în peisajul literar sunt și lucruri care scapă înțelegerii sale. ( Ion Barbu scria că Lovinescu, comentatorul cel mai deschis către modernism, înțelege poezia precum percepe orbul un tablou! ) El valorizează partea pe care o înțelege din literatură și poate vedea restul ca pe o virtualitate ce poate fi definită/numită și de altcineva, pentru a i se da dreptul la existență.

Întâlnire într-un tren de noapte

         În ultimul an de liceu fusesem îndrăgostit de o fată căreia nu îndrăznisem niciodată să-i vorbesc. ( Cam așa mi s-a întâmplat toată viața. Ca și personajul meu din Călugărul Negru, n-am avut inițiativă în fața femeilor pe care le-am iubit până la disperare și toate poveștile au rămas...doar povești platonice. ) Era colegă de clasă cu mine. Mâncam o dată pe zi, uneori nici atât, dar mă duceam zilnic la cursuri. Așa se face că am căzut energetic și am făcut o depresie de care n-am devenit conștient decât peste trei decenii, când, după colț, mă aștepta un alt moment greu. Am dat admiterea la facultate și am plecat în armată într-o stare de dureroasă inconștiență. Formidabila mea forță fizică, dobândită cu greu prin exerciții repetate, se dusese. În unitatea militară unde am ajuns, mă simțeam ca o insectă prinsă într-o pată de grăsime râncedă, pe cale de a se solidifica. Adormeam greu, cu somnifere, la o oră sau două după ce se dădea stingerea. Eram epuizat, deși nu împlinisem douăzeci de ani. Uneori, în câte o noapte, Liviu Papadima mă chema la el, ne întindeam amândoi pe patul său suprapus și îmi citea, ore în șir, admirabile poezii și prozele care vor intra în volumul Livada cu cremene. Mai țin minte și acum un vers : ” Prin unghere, praful lunii a stat.” Ca să scap de instrucția chinuitoare, m-am oferit să fiu veselar, la bucătărie, alături de viitorul celebru regizor Tompa Gabor și de amicul Ivan Gheorghe.
        N-am beneficiat de nicio permisie. De aceste privilegii se bucurau cei care aveau relații : erau nepoți de generali, de activiști sau de miniștri. M-am operat însă de apendicită, iar un medic-colonel de la Spitalul Militar din Pitești mi-a dat un concediu medical de două săptămâni. Comandantul batalionului, un Moș Teacă autentic, nici nu mi l-ar fi aprobat, dacă n-ar fi insistat maiorul Arvatu, comandantul meu de companie, fie-i amintirea de neșters! Mi-aduc aminte că m-a condus la gară camaradul și viitorul meu coleg de facultate Ovidiu Marian. Am luat un tren pe ruta Câmpulung Muscel-București. Se înnoptase bine și nu mai afla decât un singur călător în compartimentul meu. Era un bărbat distins, îmbrăcat elegant, cu trăsături fine, de intelectual. Mă gândeam la ale mele, privind către fereastra prin care se zăreau, ici și colo, luminițele unor așezări - încă nu începuse bezna de la ora 22 -, când l-am auzit pe necunoscut vorbind.
- După uniforma dumneavoastră de terist, sunteți student, nu-i așa? m-a întrebat.
- Da, am aprobat, student.
- La ce facultate, dacă îmi permiteți să vă întreb?
I-am satisfăcut curiozitatea.
- Și vă place să citiți?
- Cum să nu! am zis eu, înveselit la amintirea unui maior care mă pândea la greu și îmi confisca volumele pe care le aveam asupra mea. ( Mi-a luat, printre altele, Galeria cu viță sălbatică și Procesul, cu toate că le ascunsesem bine, la piept, sub tunica militară.)
- Și care sunt scriitorii dumneavoastră preferați?
Înainte să răspund, și-a cerut scuze că nu s-a prezentat și și-a rostit numele :
- Pătrașcu.
- Horia? Scriitorul? am întrebat cu interes, fiindcă citeam tot ce apărea în librării și în revistele literare.
- Nu. Grigore Pătrașcu, editor.
Mi-am declinat și eu numele, apoi am început să-i vorbesc despre scriitorii preferați : Nichita, Dimov, Ursachi, Brumaru, Ion Mircea,  Bănulescu, Ivasiuc, Petru Popescu, D. R. Popescu, Breban, Mircea Cojocaru, Nicolae Damian, Corneliu Ștefanache, Gheorghe Suciu, Marcel Constantin Runcanu, Ioan Dan Nicolescu și mai ales Fănuș Neagu.
- Păcat însă că n-are cultură și va ajunge repede la fundul sacului, am zis, referindu-mă la Fănuș.Va începe să se repete.
- Da, dar scrie impecabil.
- Fănuș?
- Da. În comparație cu alții e un stilist. Breban, de pildă, e de-a dreptul agramat.
Am flecărit tot drumul, timpul a trecut pe nesimțite și am aflat multe despre viața literară și despre modul de viață al unor autori. Târziu, când am ajuns în Gara de Nord, ne-am ridicat, ne-am strâns mâinile și ne-am despărțit. Proaspăta mea cunoștință s-a pierdut în bezna nopții.
Nu l-am mai văzut vreodată pe editor și nici n-am mai citit nimic despre el.

P. S. Un prieten romancier mi-a scris că sunt prea indulgent cu opurile lui Nicolae Breban. Sincer vorbind, cred că am fost prea exigent cu autorul în discuție : sunt conștient că îmi caut/găsesc defectele, ca scriitor, și în cărțile altora.
        O opinie neserioasă avansa Al. Piru pe vremea când eram student : ” un prost care scrie niște romane polițiste cât cărămizile de groase”. De altfel, pentru Piru, aproape toți scriitorii erau niște tâmpiți. În timp ce Adrian Păunescu era ”o explozie de glande”, Marin Sorescu era ”alt prost, care fu alaltăieri poet, ieri dramaturg, iar azi vrea să fie și romancier!”