1. Sunt convins de faptul că nu este în spiritul literaturii ca un autor să-și piardă timpul pe la târguri, festivaluri, lansări de carte și alte manifestări culturale. Că aceste întâlniri sunt rentabile pentru editori se vede din strategia adoptată de Humanitas. Știu, iubitorii de literatură sunt curioși să-l vadă pe autor, să-l pipăie, să-l audă vorbind. Când omul e tânăr și chipeș, succesul este, de cele mai multe ori, asigurat. Nu -i văd însă decât pe puțini capabili să dea spectacole în fața cititorilor. Nino Stratan era unul dintre ei. În mod sigur, Nichita. Poate și Breban. Astăzi, Andrei Pleșu ar putea spune lucruri interesante. N-am avut șansa să-l urmăresc pe Radu Vancu. Dar de la o anumită vârstă, scriitorul ar trebui să stea acasă și să-și scrie cărțile. Agitația lui lângă un teanc de opuri seamănă cu energia risipită de un producător agricol care încearcă să-și vândă ceapa și gogoșarii. Pe urmă sunt autori incompatibili cu ideea de discurs. Marin Sorescu, Preda, Fănuș erau vorbitori groaznici. Și ce părere aveți despre Arghezi, care era înțepător și mucalit, însă deloc pe gustul publicului care visează la voci îngerești, la plete blonde și la picioare lungi ? Părerea mea coincide cu cea a lui Salinger, care nu se arăta în lume și își distribuia cărțile prin intermediari.
2. La fel, nu cred în utilitatea prezenței scriitorilor într-un cenaclu, după o anumită vârstă. În prima perioadă de creație se creează afinități, grupuri, se încheagă atitudinea unei generații. E obligatoriu ca un cenaclu de succes să aibă ca mentor un scriitor/critic deschis către viitor, inteligent, cu o ideologie literară bine conturată, un ins care poate face, la o adică, și puțină politică literară. Un critic este mai potrivit în această postură decât un prozator/poet, fiindcă al doilea este mai mereu prizonierul unei viziuni și nu-i apreciază decât pe cei care scriu în ton cu el, în timp ce primul este dispus, de fiecare dată, să-l pună în valoare pe cel care scrie/citește, așa cum procedează un regizor cu un actor. Au reușit în această direcție E. Lovinescu și Nicolae Manolescu. Precizez că nu cunosc activitatea cenaclurilor conduse de Mircea Cărtărescu, Mircea Martin, Cezar Ivănescu și Claudiu Komartin.
În opinia mea, frecventarea consecventă a unui cenaclu de către un scriitor trecut de 50 de ani înseamnă, ca și cântările în public, curată pierdere de vreme.
Ceea ce nu iau în calcul în această discuție sunt relațiile pe care scriitorul și le poate face atât la târguri, cât și prin cenacluri, cunoscând editori și culturnici bine înfipți pe felia pieții de carte. Din păcate, conexiunile cu pricina sunt esențiale, la noi, în promovarea unui autor, lăsând cu mult în urmă criteriul valorii literare.
P.S. Se știe cum se lansează cărțile în diferite împrejurări. Vreau însă să vă dau o idee în legătură cu lansările speciale, făcute pe spezele scriitorului. Reproduc un fragment din scrisoarea primită de la un prieten, poet foarte talentat:
"Sunt convins că succesul trebuie să fie unul de lectură, altminteri e greu să ieșim din sărăcie. Cum nu frecventez cercurile mondene bucureștene, mi-e tare greu să-ți spun ce trebuie să faci. Eu am o experiență uluitoare. Prin nouăzeci și ceva, la o lansare de carte cu X şi Y ( mari critici, din generaţii diferite - n. m. ) , la Uniune, cu lume subțire, a mers treaba bine cu articolele critice. În rest...
Am adus cu mine un microbuz de sandvișuri, prăjituri, cafele, băuturi, ape fine și rare. Era în sala oglinzilor o lume de pe Titanic : scriitori obscuri și neveste de scriitori împăiate și totuși vii, de generali și diplomați, de universitari în ramă cu praful gros pe tablourile făcute cu blitzuri cu magneziu, mulți fugiți de la Bellu cu dantele roase și iz de naftalină. Habar nu aveam cine dracu i-a adus și mă credeam cel mai mare poet din univers. După vorbirile academice, în 3-4 minute nu mai era nimic din grandiosul bufet suedez care se risipise în pungile lor, bieți muritori de foame din lumea de ieri, care încă își mai făcea veacul pe la Uniune. Nimeni din aceștia nu mi-a cerut o carte. A trebuit să mă duc la o cârciumă din apropiere cu cei 10-12 amici și să o iau de la capăt . P. R., de la Radio, mi-a luat atunci un interviu de zece minute, difuzat la miezul nopții. Avea o emisiune culturală pe programul unu, Nopți albastre parcă. După vreo trei zile, la un cerc metodic, o doamnă selectă, profesoară, mi-a spus că m-a auzit la radio şi că i-a plăcut ce debitasem. Fusese foarte deranjată la stomac și ca să nu se plictisească, între două crampe, a deschis tranzistorul. Am înțeles atunci cât datorează gloria mea căcatului în care ne zbatem... Astea sunt întâmplări care nu au legătură cu tine, deci revenind în registrul grav, îți înțeleg anxietatea."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu