Avatarurile valorii literare

         Printre cunoștințele de aici am amici care citesc, vorba lui George W. Bush. ( Să nu se înțeleagă că îi disprețuiesc pe cei care nu citesc. Timpul este atât de puțin pentru mulți, dar educația în familie face minuni, suplinind cu succes lipsa unei culturi solide și dând societății oameni demni de toată stima. Sunt țărani care n-au deschis în viața lor un op și știu să se poarte aidoma lui Andrei Pleșu. ) Ieri am dat mâna cu cineva care iubește opera lui Umberto Eco și o și înțelege. El are o meserie fără legătură cu literatura. E onorant să fii amic cu un asemenea om și ne respectăm reciproc, fără pic de ipocrizie. Pot spune chiar că suntem prieteni. Îi mai cunosc și pe alții care țin cărțile în mână cu pasiune. Problema care se pune este cum îți dai seama de valoarea unei cărți, dacă nu ești om de litere. ( De cele mai multe ori te poți înșela, chiar scriitor fiind. Sunt mulți care se gândesc că nu sunt în măsură să se pronunțe despre valoarea unui roman?) Sigur, cititorul trebuie să fie inteligent, mi se va spune foarte direct. Însă doar inteligența nu ne califică pentru înțelegerea unei opere complexe. ( Spre bucuria și surpriza mea, același lucru mi l-a spus și un tânăr preot ortodox.) Șerban Cioculescu spunea că minte acela care mărturisește că a citit în întregime Ulise de Joyce și că i-a plăcut. Mie mi se pare anormal să nu-ți placă Ulise. Cum spunea George Gană la un seminar? ”E descalificant să nu-ți placă Marin Preda.” „Nu văd de ce ar fi descalificant să nu-mi placă deloc Preda”, răspundea o studentă revoltată. ( E o persoană cunoscută azi, însă nu-i dau numele.) Atunci eram de părerea fetei. Acum cred că este cu adevărat rușinos să nu-ți placă măcar Moromeții I și trei-patru nuvele și povestiri scrise de teleormănean.  Cândva, o altă persoană mi-a zis că nu-i plac poeziile lui Mircea Cărtărescu, dându-mi de înțeles că n-ar avea cine știe ce valoare. De ce? am întrebat, fiindcă mie îmi plac foarte mult. Aduce în text prea multe nume de străzi din București, de persoane reale, etc. Adică elemente de biografie, am completat eu. ( Mă gândeam ce-ar zice omul din fața mea dacă l-ar citi pe Bukowski! ) Da, mi s-a răspuns. I-am explicat că poezia se poate scrie într-o infinitate de feluri. Efectul pe care îl are asupra noastră, oricât de atipic ar fi textul, este esențial. Dar cine suntem noi, receptorii? Trebuie să ai un gust literar format și o intuiție artistică înnăscută. Adică să ai simțul valorii. Când eram adolescent, poeziile unor optzeciști, intrați acum  în manuale, mi se păreau prea simple ( așa ar spune și azi necunoscătorii : „Ca astea aș putea scrie o mie!”), iar alți autori îmi dădeau impresia, în primele poeme, că n-au pic de talent. Firește că nu mă apucam să le sparg geamurile, cum făcea amicul meu Ivan. A trebuit, vorba lui Nichita, să-i recitesc, îngânându-i. Pe lângă intuiția imaginarului poetic, care e rezultatul unui har, gustul unui om se poate cizela prin lecturi numeroase și diversificate, dar și prin studiul, întins pe mulți ani, al cronicarilor literari. E de meditat la rolul criticului literar nu numai în fixarea valorilor literare, ci și în formarea unui public avizat, care să deschidă o carte cu ochi de cunoscător și să cântărească în cunoștință de cauză greutatea unui text. Fără să-i lăsăm la o parte pe marii teoreticieni literari ruși, europeni și americani, frecventarea analizelor pe text, în volume sau în revistele literare, este esențială. Asta se numește cultură literară. Avem nevoie de formatori de gust estetic. Ei sunt criticii literari, comentatori calificați, ei înșiși scriitori care fac, în scenariile lor de idei, personaje din ceilalți autori și din operele acestora. Se poate scrie ca Nichita, dar și ca Sorescu. Ca Teodor Dună, dar și ca Ion Stratan. Ca Mircea Cărtărescu, dar și ca Ion Mureșan. Ca Paul Vinicius, dar și ca Stoian G. Bogdan. Ca Marin Preda, Eugen Barbu, Liviu Rebreanu, Petru Dumitriu, Nicolae Filimon, dar și ca Mateiu Caragiale, Nicolae Breban, Camil Petrescu, Anton Holban, Ștefan Bănulescu, Fănuș Neagu etc. Altminteri citim precum Petrușka, cunoscutul personaj din Suflete moarte de Gogol. Am putea pune pe Dan Brown lângă Ismail Kadare și pe Paulo Coelho lângă Canetti, Dino Buzzati și William Faulkner. Totuși, ca mulți oameni onești, Petrușka silabisea cu interes orice tipăritură și manifesta respect față de ceea ce era scris. Dar asta nu-l face pe servitorul gogolian capabil de verdicte care să despartă apele de uscat. Ideea e că și cărțile/articolele de critică literară trebuie să intre obligatoriu în bibliografia noastră, pentru a putea fi în măsură să ne pronunțăm asupra valorii unei cărți.
Ajungând în acest punct, îmi dau seama că am creionat mai degrabă profilul unui critic literar, nicidecum al unui cititor obișnuit. Faptul că o carte place sau nu cuiva e nesemnificativ în planul importanței literare. Dar în cazul criticului literar, ca și în al scriitorului care citește, plăcerea merge în direcția valorii. Un cititor poate spune că îl încântă sau îl plictisește o operă. Când criticul folosește aceleași cuvinte, el valorizează textul.
Dar, ca act civilizator, oricine poate citi, din pură plăcere, cărți bune și cărți slabe, fără să săvârșească vreo crimă.
Să apună oare civilizația textului și să intrăm ireversibil în lumea imaginii?

P.S. 1. Suprema formă de recunoaștere a valorii unui scriitor este ceea ce i s-a întâmplat lui Emil Cioran la Lecce, unde intră succesiv în vorbă cu un italian și cu un austriac : să te recunoască lumea nu după înfățișare, ci după stilul în care te exprimi. Un critic literar reproduce, pe Facebook, un fragment din jurnalul eseistului Wolfgang Kraus, prietenul lui Cioran :

„16.12.1985, Paris. Aseară, Cioran, care nu s-a schimbat, ci devine doar ceva mai liniştit, mai limpede, mai bun, mai drăguţ. N-are vârstă şi e foarte familiar în tot felul său de a fi. A terminat două cărţi (eseuri, aforisme). A fost o săptămână în Grecia (Atena groaznică, a vorbit acolo la Institutul Francez, de două ori câte două ore, una dintre conferinţe a fost înregistrată şi publicată la Paris, spre stupefacţia lui!). Atena groaznică, dar Corfu (unde s-a dus numai de dragul lui Sissy), minunat. Apoi, prin Brindisi, 14 zile la întoarcere. La Lecce (Grand Hotel, un hotel bun) se întâlneşte în foaier cu un străin cu care intră în vorbă, în italiană. Un austriac, vorbesc nemţeşte. El afirmă ceva general despre viaţă, primind următorul răspuns: "Vorbiţi ca Emil Cioran." El: "Păi, chiar sunt Cioran." Celălalt: "Imposibil, sunteţi nebun." Cioran: "Ceva similar am scris chiar şi în Demiurgul cel rău."

Poate că întreaga lume modernă se manifestă altfel. Azi trebuie să faci zilnic circ, ca să fii recunoscut ca o personalitate politică sau culturală. De pildă, la noi, Șerban Nicolae e mai cunoscut decât Șerban Foarță, iar Florin Iordache îl surclasează pe Eugen Simion, fost președinte al Academiei Române. Trebuie să fii femeie cu barbă ca să câștigi un premiu muzical de prestigiu. E necesar să fii cântăreț, pentru a fi răsplătit cu Premiul Nobel pentru Literatură. E obligatoriu să te întâlnești cu mulțimile, precum Andrei Pleșu și autorii occidentali, pentru a vinde mii de cărți. Despre J. D. Salinger nici nu se știa cum arată în ultimele sale decenii de viață. Și totuși, se vindea și era celebru. Ce demonstrează asta?

2. În prima tinerețe, o prietenă îmi spunea că mă exprim ca Octavian Paler. Eram în al nouălea cer. În urmă cu câțiva ani, cineva mi-a spus că atunci când citește articolele mele, are impresia că îl urmărește pe Cărtărescu, în publicistica sa. E bine, mi-am zis. Am fost însă sigur că fac ceva brânză în literatură într-o anumită împrejurare. Dădusem al doilea roman, Maimuțe în haremul nopții ( Maimuțele nopții, cum l-aș numi la o reeditare - și atunci am vrut să schimb titlul, însă editorului îi picase cu tronc cuvântul „harem” -, eliminând două-trei pasaje cu iz pamfletar), unui prieten mai în vârstă, care locuiește într-un oraș îndepărtat. Camaradul meu este autorul unor volume de excelente aforisme ( din păcate prea puțin cunoscute, iar eu m-am împrietenit cu el după ce le publicase și, după ce mi le-a dăruit,  am rămas fără operele sale, fiindcă alți amici le-au împrumutat și au uitat să mi le înapoieze) și ulterior a scris și un roman despre colectivizare, Drumul corbilor. Trecea periodic prin localitate și mă căuta. Este un om foarte inteligent, civilizat, stăpânind perfect anumite arii culturale, printre care muzica clasică. După ce a citit cartea, am văzut că mă privea cu o șovăială stranie. „M-a... surprins cartea dumitale”, mi-a zis el.„Chiar foarte mult. N-am mai văzut romane care să aibă capitole chiar și de un rând! Și e atâta imaginație acolo! Vreau s-o dau și soției s-o citească, dar va trebui mai întâi s-o pregătesc sufletește, să nu aibă vreun șoc.” La următoarea întâlnire mi-a zis : „Am vrut să-ți fac un bine și i-am dat cartea dumitale unui critic local, să scrie o recenzie. După o vreme, când m-am întâlnit cu el, omul m-a privit ciudat ( adică exact cum se uita la mine prietenul meu! - n. m.) și s-a interesat ce vârstă și ce profesie ai, ăăăă....cum arăți și...ăăă... dacă ești sănătos la cap.” Am râs în hohote și acela a fost unul dintre momentele în care am fost sigur că sunt pe un drum bun. Mai târziu mi-am explicat insistența cu care Mircea Cărtărescu căuta să-și convingă cititorii, pe diferite posturi de televiziune, că el este un om normal, sănătos, nu ia pastile etc. Probabil că e și el pățit, vorba lui Marin Preda.

Întâlnire în vis

”Dacă, printr-o minune, adorm, vine cineva și mă trezește. Dacă nu vine, visez că vine. Când se întâmplă, foarte rar, să dorm adânc, visez că sunt treaz. Există o rețetă de somn fără vise care te întorc perpetuu la realitate?
P.S. E dimineață și nu pot închide un ochi.”

Așa scriam de dimineață.

Pe la ora șapte am adormit. Și ce să vezi? În fața mea a apărut Dumitru Augustin Doman, îmbrăcat în alb din cap până-n picioare : pantofi, costum, cămașă, cravată, pălărie. Un nobil rus impunător. În alb eram și eu și ne-am repezit unul spre celălalt, îmbrățișându-ne și pupându-ne rusește. Înțolit la fel, dar mai înalt decât este în realitate, pe lângă noi a încercat să se strecoare Mircea Cărtărescu. L-am înșfăcat și l-am ținut lângă noi. Imediat a apărut Radu Aldulescu, înveșmântat și el numai în alb, elegant și cu pălăria pe-o sprânceană. Stăteam în cerc și ne priveam unii pe alții. Frumusețea le strălucea pe fețe, erau tineri, supli, stilați. Apoi l-am întrebat pe Cărtărescu despre domeniul său. Se făcea că are o proprietate imensă, cu păduri, un râu și un mic palat. Mi-a povestit, privindu-mă în ochi, despre frumusețea râului și despre arhitectura castelului său. Eram toți fericiți. 

Apoi tovarășii mei au pornit în șir indian, către soare-apune. Ultimul, apărut de nicăieri, părea un necunoscut. Era leit regretatul Dinu Manolache, dar în mintea mea se suprapunea cu chipul unui Dan Stanca seducător. ”Ce frumos e ăsta, ultimul!” a exclamat un glas de femeie.

Și se topeau în purpura asfințitului.

Un hăhăit gros, băsescian, dar aparținând unui potentat local, a rupt vraja și m-am trezit. 

Era ora nouă.

O idee a lui Sigmund Freud

   Am mai scris despre faptul că autorii străini scriu pentru cititori și știu să-și vândă cărțile, în vreme ce românii au ca țintă opinia criticilor literari. Lucruri incitante însă ce găsesc în eseul Scriitorul și activitatea fantasmatică de Sigmund Freud ( Sigmund Freud, Opere esențiale, vol. 10, Eseuri de psihanaliză aplicată, Editura Trei, 2010, pag. 119). Mai întâi, psihanalistul face, lucru extrem de interesant, distincția ”între scriitorii care preiau subiecte existente, asemenea vechilor autori epici și tragici, și cei care par să-și creeze singuri subiectele.” Freud precizează în continuare : ”Ne vom ocupa doar de ultima categorie, iar pentru comparația noastră nu-i vom alege pe scriitorii cei mai apreciați de critică, ci pe autorii mai modești de romane, nuvele și povestiri, care au cititorii cei mai numeroși și mai avizi.” Care este ideea? Pentru Freud, scriitorii mai ”modești” au cititori mai numeroși, iar creatorii de mare valoare au un public select. Altfel spus, cu cât ești mai mare, cu atât te citesc mai puțini oameni. (M-am întrebat deseori care e publicul lui Faulkner, în America. Probabil că opul lui Mircea Mihăieș explică și acest aspect, dar încă n-am citit cartea.) Părerile favorabile ale câtorva critici ar valora mai mult decât entuziasmul a milioane de cititori. Este inevitabil să-i dăm dreptate lui Mircea Cărtărescu, care spunea că un poet/prozator poate să scrie doar pentru el însuși. Culmea ar fi să aflăm că Mircea Cărtărescu luptă din răsputeri să nu fie publicat, tradus, citit și mediatizat! Valoarea e valoare : e recunoscută de puțini, dar nu e aplaudată sau popularizată.
    În acest context, scriitorii români apar într-o lumină favorabilă, prin comparație cu europenii și mai ales cu americanii care au transformat scrisul într-o activitate industrială. Să nu uităm totuși că sunt scriitori de valoare, cu nenumărați cititori. Opera lui Caragiale este, printre multe altele, o lectură mai mult decât plăcută. Ismail Kadare, Philip Roth și Haruki Murakami sunt alte exemple. În realitate avem de-a face cu un compromis. Scriitorul trebuie să fie suficient de original, pentru a-și exprima o viziune proprie asupra lumii, și îndeajuns de accesibil pentru a putea fi înțeles de cât mai mulți cititori. Expresiv și abordabil! Oferta făcută celui care deschide cartea să fie tentantă, dar nu să nu fie facilă. La rândul său, cititorul ar trebui să fie instruit, să aibă un gust artistic format și să nu ia în seamă sirenele trivialului sau propunerile frivole.
 

Ticăloasa bănuială

*  La fântâna boierească, de unde ia apă toată lumea, sunt abandonați nenumărați câini. Îi privesc și simt că toți sunt ai mei. Mă simt răspunzător pentru ei. Ieri erau și unii cât ghemotoacele. Sunt dezolat, n-am putut decât să le ofer celor mai mari din pâinea pe care o cumpărasem de dimineață. Sunt însă surprins că dulăul cel mai puternic se comportă ca un politician. Lasă bucata lui de pâine și se repede la ceilalți care, de teamă, își lasă de bunăvoie hrana în ghearele nesătulului. Chiar până aici am ajuns? Au căpătat conduită politică și maidanezii abandonați? Pierd o jumătate de oră să-i păzesc pe cei mai slabi de hrăpăreți. Îmi vine să plâng că nu-i pot salva pe cei mai mici. Nu mai am loc acasă și pentru ei. Rămâne posibilitatea ca unii dintre elevii mei să intervină și să le ofere adăpost.
* E clar pentru toți care se pricep la fotbal că nu Ronaldo este cel mai bun fotbalist din lume. Dar el va lua Balonul de Aur. ( Am făcut o socoteală și am constatat că până acum Messi a meritat patru trofee, iar Ronaldo unul : restul au fost aranjamente.) În ultimele meciuri din Liga Campionilor, portughezul a jucat ca o cizmă spartă, ca și în finala Campionatului European, când s-a accidentat și i-a adormit pe afro-francezi cu plimbările sale pe targă. În ultima confruntare, s-a lovit o dată mingea de el, în careul advers, iar comentatorii români nu mai conteneau cu elogiile : ”omul anului”, ”cel mai mare” etc. Într-o lume de proști, șmecherii pot măslui foarte ușor zarurile. Cel mai bun fotbalist nu înseamnă golgheterul/oportunistul unei competiții ( foarte important și el!), ci acela care influențează hotărâtor jocul echipei sale, în meciuri cruciale. Portugalia a câștigat fără Ronaldo finala europeanului. Tot fără Ronaldo, Real joacă dumnezeiește. Echipa a fost dusă în fazele superioare ale Ligii Campionilor de prestațiile lui Bale. În schimb, fără Messi, Barcelona pare o echipă aproape obișnuită.
Nu Trump și Iohannis sunt cei mai inteligenți oameni din America și din România. ( E adevărat că alții nu știau nici unde au gura și fundul, însă au ajuns cândva cei mai puternici oameni ai planetei, iar curcubeul apărea pe cer la dorința lor. ) Dar sunt ei șefii șefilor? Cine vrea/îndrăznește poate trage o concluzie.
* Aflu, din statistici, că scriitorul cel mai citit din România este... un cântăreț. Cât de prompt ne sincronizăm noi cu lumea bună! N-a luat Nobelul tot un cântăreț? Încâ tânărul creator, multiplu talentat, a vândut în ultima vreme de șase ori mai multe cărți decât Cărtărescu. Nu cu mult timp în urmă, Cezar Ivănescu a fost un vizionar. Dacă ar mai fi trăit, ar fi jucat roluri mari pe scena literaturii. Și așa am ajuns să mă încerce o ticăloasă bănuială : mulți oameni cumpără cărți pe care nu le citesc. Nici nu le-ar înțelege. Dar sunt în ton cu lumea bună.
Ce-ar putea face scriitorii români pentru a fi cumpărați? ( Că, de citit, nu se mai citesc nici între ei.)
1. Să-și aranjeze niște bătăi cu alde Guță, în emisiunea lui Capatos. Vă dați seama cât de spectaculos s-ar schimba soarta lui Aldulescu, dacă romancierul l-ar snopi în bătaie pe manelist? ( Aldulescu a fost, printre multe altele, și boxer.) Cine ar deveni Cărtărescu dacă i-ar prinde un croșeu în barbă fostului său elev Adrian Minune? Cât de celebri ar ajunge Dumitru Augustin Doman, Teodor Dună, Tudor Cristea, Paul Cernat, Ion Mureșan, Radu Vancu, Ioan Es. Pop, Paul Vinicius, Horia Gârbea, Liviu Ioan Stoiciu, Dan Miron, Liviu Drugă și numeroși alți scriitori, dacă i-ar cotonogi pe Vijelie și pe Salam? S-ar putea programa cafteli în seriale, organizate în așa fel încât competitorii să câștige pe rând. Așa cum se băteau Ogică și Lazarus, la Dan Diaconescu. Autorii care ar apărea acolo, cu ochii vineți și cu fălcile fracturate, ar sparge piața, nu altceva. E curios că unii autori s-ar bate și gratis între ei, dar evenimentul n-ar avea niciun ecou.
2. Al doilea pas către suprema recunoaștere ar fi ca autorii să-și agațe de gât câte o mandolină și să zbiere pe la câteva concerte. Niște albume le-ar prinde și mai bine. Ce, alții sunt mai breji? Dacă îmi spune cineva că Dumitru Rucăreanu ( Dumnezeu să-l ierte!) și Nelu Ploieșteanu au avut/au pic de voce, mă duc și mă spânzur în chilia unei mănăstiri. (Ce spun eu, l-am văzut chiar pe idolul meu, Tom Jones, beat mort, mugind la un Revelion, cu nasul în pahar. Vocea secolului fusese invitată de români să cânte la un sfârșit de an, dar ostilitatea lui Jack Daniel's s-a dovedit a fi decisivă.)
Până atunci îi va fi greu oricărui scriitor român, în mascarada perpetuă care ne umple auzul și văzul.

Un vis ciudat

  Se făcea, cum mi se întâmplă mai mereu în vis, că mă rătăcisem pe străzile unui oraș. Apoi am recunoscut zona. Eram în București, cartierul Militari. De data asta trebuia să ajung undeva în centru, pentru o treabă importantă. Am luat-o la pas, pe trotuar. În stânga mea a răsărit, înalt și drept, Prințul Radu. În jur, multă lume. Niște tineri m-au salutat zgomotos. ” Trebuie să fie niște foști elevi”, mi-am zis. ”E și Cărtărescu pe aici”, a spus Prințul Radu. M-am uitat în jur, dar nu l-am zărit pe autorul Orbitorului. Am mai făcut câțiva pași și peisajul s-a schimbat brusc, devenind un drum de țară, neasfaltat, care cotea la dreapta. Chiar în curbă, cățărat pe un gard, se afla însuși Mircea Cărtărescu. Privea de-a lungul șoselei, ca un gospodar care și-a terminat treburile și vrea să vadă cine mai trece pe drum. M-am apropiat. El continua să se uite în partea opusă. Era îmbrăcat într-o cămașă în carouri, iar pletele-i tinerești îi acopereau pe jumătate obrazul, conturându-i un profil admirabil. În sfârșit, și-a mutat privirile către mine. Am înclinat ușor capul și i-am zâmbit. Mi-a surâs larg, cu căldură. Prințul Radu se mistuise ca fumul. M-am apropiat și ne-am strâns mâinile. Avea o palmă osoasă și lustruită, de modelator în alabastru. I-am cerut scuze că nu l-am salutat mai devreme, dar nu-l văzusem. Mi-a răspuns că nu e nicio problemă. A mai adăugat ceva, folosind pronumele personal de politețe ”dumneavoastră”. Am schimbat amabilități și unul dintre noi a rostit sintagma ”mare scriitor”. Brusc, Prințul Radu s-a materializat iarăși lângă mine. S-a repezit în curtea lui Cărtărescu, a luat un pumn de pământ noroios și i l-a pus în cap scriitorului. Am simțit că mă cuprinde revolta. ” Ce înseamnă asta?”, am strigat. ” Se poate așa ceva?” Am început să curăț repede murdăria de pe capul lui Cărtărescu. Doi bulgărași umezi căzuseră în gura cunoscutului autor. Erau chiar pe limbă și mă trudeam să-i scot de acolo, cu degetele, fără să ating cavitatea bucală a celui care a scris Levantul. Bucățile de pământ se transformaseră în două mici coji de ceapă, concave. Cărtărescu râdea. Prințul Radu se estompase treptat și dispăruse din nou. Perseverent și confuz, încercam să-mi duc la capăt treaba. Tocmai când eram gata să reușesc, m-am trezit. Un câine lătra în dorul lelii, unduind perdelele nopții.

Portrete literare. Amintiri de la Cenaclul de Luni ( ultima parte)

Am fost de față la lecturile unora dintre cei mai importanți poeți români de azi.
Prestațiile lor căptau note comice sau dramatice, după împrejurări. Într-o seară nu prea  se aduna lumea. Nu sosise nici Nicolae Manolescu. Crezând că nu va mai veni nimeni, poetul X și-a citit poeziile. ( Nu-i dau numele, să nu provoc neînțelegeri. Omul este, fără dubii, o mare personalitate literară.) Mai târziu, sala s-a umplut. Pe atunci nu existau copiatoare, ca să avem la îndemână textele. ”Autoriul” a fost rugat să mai citească o dată. A făcut-o cu amabilitate. Într-un târziu a descins și Nicolae Manolescu, însoțit de cea mai frumoasă femeie din oraș, cum ar spune un american. X a citit încă o dată, fără să i se solicite asta. În fine, a venit timpul să se discute pe marginea versurilor. Cum nimeni nu se înghesuia la cuvânt, s-a făcut o propunere neașteptată.
- Nu vrea nimeni să vorbească? a întrebat conducătorul cenaclului. Păi, ce facem?
- Eu zic să mai citească X o dată, s-a auzit din sală.
Au fost multe momente astrale.
Țin minte serile în care Mircea Nedelciu împărțea prietenilor volumele sale, proaspăt apărute.
Sunt încă sub impresia fetei înalte care îl însoțea pe Ioan Groșan.
Rememorez cu emoție privirile Marianei Marin, încărcate de o melancolie întunecată.
Mă frapează și acum frumusețea de atunci a lui Bogdan Ghiu.
L-am auzit pe Nicolae Manolescu spunând despre un vers al lui Coșovei - ”mi s-au îngălbenit unghiile” - că ”valorează cât un raft întreg de poezie”.
Am ascultat poemele extraordinare ale lui Iaru. Atunci Constantin Crișan i-a spus poetului cuvinte memorabile :” Fii atent ca talentul să nu te dea afară din poezie!”
Într-o noapte, Mircea Cărtărescu a spus că Daniel Pișcu este cel mai mare poet pe care îl auzise în viața lui.
L-am auzit pe același faimos Nicolae Manolescu afirmând că Cinci cântece pentru eroii civilizatori este un text ”foarte important” Cel mai mult m-a contrariat momentul în care a citit Mircea Cărtărescu. Cărtărescu era un coleg dintr-un an mai mare, tăcut, retras, care frecventa de puțin timp cenaclul. Nu îl urmăream cu atenție, nu mă interesa în mod deosebit. Am remarcat numai ce sărea oricui în ochi. Mă mira, de pildă, faptul că încerca să epateze cu lecturile sale. ”Îl citesc pe Gustav Rene Hocke”, spunea el într-o luare de cuvânt, în vremea când toată lumea citea Manierismul în literatură.  Voia să facă impresie. Era un tip încărcat cu insesizabile energii interioare. Părea un estet. Țin minte că prietenii săi erau uimiți de o confesiune a viitorului mare poet. Fusese la un concert și nu se putuse bucura de muzică, fiindcă membrii orchestrei aveau manșetele hainelor tocite! A venit și seara care avea să-mi rămână pentru totdeauna în minte. Sincer vorbind, nu m-așteptam la lucruri mărețe. Nici vocea ușor nazală a scriitorului nu-l avantaja. Totuși, după numai câteva secunde am simțit că un taifun lexical mă poartă pe undeva pe sub cupola înstelată a nopții. Cărtărescu a citit atunci Căderea, poem pe care avea să i-l dedice mai târziu lui Nicolae Manolescu. Ascutam din ce în ce mai concentrat. Versurile lui Cărtărescu cădeau peste mine ca o avalanșă, ca o cascadă și mă bulversau, mă uluiau, mă copleșeau. Nicicând cineva nu citise în cenaclu un poem mai puternic, mai valoros literar. Eram fascinat, debusolat. Așteptam ca, la final, lumea să aplaude frenetic. După ce Cărtărescu și-a încheiat numărul, s-a lăsat o tăcere apăsătoare. Reacțiile care au urmat m-au surprins aproape la fel de mult ca și poeziile citite. Au încercat să-l demoleze. Primul, vădit iritat, a vorbit Coșovei. A spus că exista un dobitoc, Ion Gheorghe, care scria romane în versuri. Acum s-a găsit altul care scrie poeme kilometrice. Florin Iaru și-a construit intervenția pe ideea că poezia lui Cărtărescu nu are nicio logică. Nino Stratan a demonstrat că, dimpotrivă, textul cărtărescian avea prea multă logică. ... La sfârşit, ca de obicei, a luat cuvântul Nicolae Manolescu care, contrazicându-i pe toţi, şi-a exprimat opinia că a asistat la lectura unui poet excepțional, extraordinar de talentat, evidențiind, printre altele, ”senzualitatea lexicală” neobișnuită a textelor. Mai târziu, în cronica la Faruri, vitrine, fotografii, criticul avea să scrie că Mircea Cărtărescu se anunță ”un mare poet”. Din acel moment, steaua lui Mircea Cărtărescu a început să urce vertiginos. Peste câteva luni, lorzii cenaclului se împrieteniseră la cataramă cu Cărtărescu și făceau teoria poemului lung, ca imago mundi. Așadar exista în mediul acela un strop de invidie - dacă stau și mă gândesc, era normală și asta, dar eram mult prea naiv și așa am rămas toată viața - , ba chiar și nițică politică de gașcă literară. I-am suspectat pe băieți că și-au dat seama de valoarea lui Cărtărescu, dar au încercat să-l îngroape. Și, din acel moment, interesul meu pentru Cenaclul de Luni a început să scadă. Eram un adolescent cu o mentalitate țărănească. Nu știam să mint și consideram că ar fi fost o crimă să măsluiesc o situație în așa fel încât lucrurile să cadă în favoarea mea. Eram obișnuit să spun că e bine, dacă eram convins că era bine și să zic că era binișor, dacă situația era catastrofală. N-aș fi rănit pe cineva, în materie de literatură, pentru nimic în lume. De aceea aveam multe de îndurat. Fiecare căminist care scria căuta să mă prindă singur și scotea îndată caietul sau colile acoperite cu scrieri.( N-am scăpat de tortura asta nici în liceu, când îmi citeau profesorii din capodoperele lor!) Nu mai pridideam cu lecturile din creațiile colegilor mei. Și eram chiar dezinteresat. Trăiam pentru o carte bună - am fost fericit când am găsit și am citit Orbirea lui Canetti -, pentru cursul vreunui profesor - Paul Cornea, George Gană, Florin Manolescu, Traian Podgoreanu -, o plimbare cu o fată, o bere și o noapte pierdută cu prietenii, un meci de fotbal ori de tenis.
     Am cunoscut oameni de excepție.
     Nino Stratan era strălucitor, incredibil, cu o conversație care pe mulți îi paraliza. Te lăsa spectator mut la un spectacol în care cuvintele se roteau în curcubeie. Avea geniul exprimării orale. Mușina spunea despre el că ”este cel mai mare autor de calambururi pe care l-am văzut în viața mea”. Poate numai Ion Barbu a mai dat contemporanilor sentimentul, în perioada dintre războaie, că au de-a face cu un geniu colocvial. Ca om, Nino era îndatoritor și amabil, fermecător în gesturile generoase pe care le făcea față de colegii săi, indiferent că erau scriitori în devenire sau simpli colegi.
     Daniel Pișcu semăna mult cu Nino. Vervă, poante, umor, ingenuitate. Părea, ca și autorul Ieșirii din apă, un copil mare, altruist și blând, solidar și tolerant. Dădea impresia că-și scrie versurile în complicitate cu o forță misterioasă, aflată dincolo de uman. L-am evocat într-un articol special.
      Valentin Emil Mușat era doldora de formulări celinian-expresive : autorul unor viziuni teribile suprapuse realului și prezentate ca adevăruri indiscutabile. Îmi e dor de umorul, de înțepăturile și de fanteziile sale. Despre el am scris cu altă ocazie.
      Marin Neagu, atât de diferit fizic de mine, era, moralmente, o dublură a mea. Sau, mai bine eu eram/sunt o sosie a lui. Aceeași mentalitate așezată pe bine-rău. Inteligent până la saturație, născut, ca și subsemnatul, sub zodia eternei nehotărâri, dar cu o intuiție care îl ducea acolo unde voia. Rezervat, pudic, cu o acută disciplină a gândirii. Și lui i-am făcut cândva un portret.
      Romulus Bucur era un ardelean de o hărnicie impresionantă, temeinică, nedisprețuind licențele cu care erau condimentate unele cărți, Citea tot timpul și auzeam și prin somn foșnetul filelor întoarse. În răstimpuri chicotea de plăcere când savura vreun pasaj mai deocheat. Se oprea și îmi citea și mie ceea ce-l bucura atât de mult. Un poet rafinat, subtil, modern, admirabil. Un extraordinar degustător al cruzimilor literare mult rafinate.
     Alexandru Mușină era vizitat de idee. Putea pune la punct o teorie cât ai zice pește. Cititor pasionat, nu se oprea din citit nici când se ducea la toaletă. Parcă-l văd venind de acolo și zicând : ”Uite, din volumul ăsta aș putea scoate un eseu ca lumea.” Îl citea atunci pe Emil Brumaru. Apreciam la el sinceritatea. Nu era ipocrit și asta îi aducea multe înjurături în spate din partea camarazilor în ale poeziei. Un motan blajin, sceptic, sictirit.
      Doru Mareș era un Don Juan furtunos, un Marchiz de Sade al vremurilor noastre. Băiat frumos și subțire - mama sa era medic, iar tatăl colonel -, avea mult haz și era preocupat de eternul feminin privit prin lupa perversă a lui Freud. Era plin de povești și juca aievea rolul unui trubadur cinic. 
     Pe Florin Iaru îl vedeam numai la cenaclu și am scris, de asemenea, despre el. Ludic, nebun în sensul frumos, supertalentat, veșnic nonconformist.
    Traian T. Coșovei își regiza aparițiile și se îmbrăca excentric - apărea chiar și într-o uniformă de general interbelic -, epata, afișând un stil aristocratic care i se potrivea cel mai adesea.
      Radu Călin Cristea era inteligent, civilizat, prevenitor, atent la nuanțe. A avut un rol esențial în menținerea unui echilibru în cenaclu.
      Mircea Cărtărescu a rămas, în timp, un reper principal ale poveștii scrise în Cenaclul de Luni. E necesar să fac o mărturisire în legătură cu el. Oricât m-am străduit să-l iubesc pe om așa cum făceam/fac cu poemele sale, n-am reușit. Și m-am străduit mult în această direcție. Nici nu i-am purtat antipatie, fiindcă este imposibil să ai o reacție de respingere față de un autor care scrie atât de bine. Poate că nu l-am înțeles, dar mi se părea un tânăr care nu se potrivea cu ideea mea de cum ar trebui să se poarte un poet. Să fie, adică, risipitor, ludic, altruist, așa cum erau Stratan, Mușat, Iaru și Pișcu. Cărtărescu era încordat, grav, lipsit de umor, cu spirit practic, mereu în urmărirea unor ținte zilnice și de perspectivă. Dușmanii ar spune că era artificial, rigid, nefiresc. Eu aș spune că era riguros, urmând durul și câștigătorul drum al statisticilor : nicio zi fără o carte citită și fără n pagini scrise. Repet, nu i-am fost un apropiat, nu l-am studiat în mod special : remarc numai ce mi s-a impus ca o evidență. Părea arogant, dar după atâția ani cred că răceala lui excesivă era doar o carapace care îi proteja fragilitatea afectivă și timiditatea..Cultiva relații exclusiv cu cei care scriau și își făcuseră un nume sau cu oameni pe care îi suspecta că au talent și de la care avea ceva de învățat sau de împrumutat. Nu băga în seamă restul lumii. Tocmai apăruse magnifica antologie Aer cu diamante și un coleg a trecut pe la fiecare autor, solicitând autografe. Iaru, Coșovei și Stratan au scris câteva cuvinte pline de amabilitate, numai Cărtărescu și-a caligrafiat numele la începutul secțiunii care îi aparținea și i-a înapoit volumul camaradului său, fără să-l privească. Vedetele cenaclului obișnuiau să-și transmită unul altuia, spre lectură, volumele aflate în lucru. Am observat însă,  că de la o vreme, Stratan evita să-i dea lui Cărtărescu poemele. Se pare că acesta din urmă era receptiv la unele idei/imagini pe care le prelua și le dădea o strălucire incomparabilă, așa cum autorul inițial nu putuse s-o facă. Cărtărescu era în stare să intre în pielea cuiva, să scrie aidoma aceluia, dar cu trei trepte valorice mai sus, falimentându-l, devalorizându-l pe nefericitul care îi oferise orizontul unui alt mod de a scrie. E cam ceea ce a făcut Eminescu cu Samson Bodnărescu, dar, în cazul lui Cărtărescu, fenomenul se producea la o scară incomparabil mai mare. Răuvoitorii ar cataloga acest comportament ca fiind interesat și cameleonic. Eu îl văd pe Cărtărescu ca pe un culegător și ca pe un actor care intra în pielea unui personaj și, jucându-l, îi schimba fundamental partitura, rescriind, în definitiv, întreaga piesă. Sper să nu mi-o ia în nume de rău : îi admir fără rezerve poezia, îl consider un mare, incomparabil poet și am scris aceste rânduri cu mult respect față de opera sa. Dar promovarea agresivă și afirmațiile de genul ”de departe cel mai important scriitor postbelic” - acel ”de departe” ar merita un comentariu! - îi fac mult rău și tulbură inutil apele vieții literare. În primul rând, îi influențează comportamentul, făcându-l iritabil la orice opinie care nu-l saltă în slăvi. În al doilea rând, îi aduce deservicii pe termen lung, atrăgându-i antipatii care nu se vor stinge curând. În al treilea rând, părerea cu pricina este jignitoare nu numai pentru scriitorii importanți, ci și pentru ideea de literatură română postbelică. Ce să  mai spunem despre Cronică de familie, Moromeții I, Vânătoarea regală, Groapa, Cartea Milionarului, 11 elegii, Carte de vise, Cartea alcool, Ieudul fără ieșire, Chipurile etc.? Că sunt cărți nesemnificative? În jurul lui Mircea Cărtărescu s-a format un nesănătos cordon sanitar și receptarea sa pendulează între tămâieri jenante și pamflete scrise fără discernământ, adesea pe necitite. Scriitorul însuși a devenit extrem de sensibil și sare ca ars la atacuri pe care n-ar trebui să le bage în seamă. Las la o parte că, din punctul meu de vedere, nu există ”cel mai mare”, ”cel mai important” etc. O asemenea gândire este reminiscența unui totalitarism conceput piramidal. Există, în realitate, doar scriitori adevărați și scriitori neinspirați, adică mai puțin iubiți de zei. Desigur, am exprimat aici doar o opinie care poate fi supusă erorii.
     O figură interesantă era Viorel Padina ( Abălaru, pe numele său adevărat). Scrisese Poemul de oțel și era un tip viguros, înzestrat, semeț, cu înclinații pentru farse literare. Prieten cu Nichita Stănescu, Padina îi luase acestuia un interviu și, ca să-l facă răspunsurile mai interesante, pusese multe lucruri de la el, spre marea supărare a autorului celor 11 elegii.
    Pe prietenii mei Călin-Andrei Mihăilescu, Liviu Papadima, Mircea Vasilescu, Marian Ovidiu și Călin Ciubreag nu i-am văzut la cenaclu, dar voi consemna cândva momentele de dialog (ne)literar petrecute împreună.
     Glasurile au tăcut. Cenaclul de Luni a intrat în istorie.  Pământul astupă treptat gurile oamenilor. Rămâne doar ceea ce unii dintre ei au scris.
     Amin!

Un preambul la niște amintiri

1. Sunt convins de faptul că nu este în spiritul literaturii ca un autor să-și piardă timpul pe la târguri, festivaluri, lansări de carte și alte manifestări culturale.  Că aceste întâlniri sunt rentabile pentru editori se vede din strategia adoptată de Humanitas. Știu, iubitorii de literatură sunt curioși să-l vadă pe autor, să-l pipăie, să-l audă vorbind. Când omul e tânăr și chipeș, succesul este, de cele mai multe ori, asigurat. Nu -i văd însă decât pe puțini capabili să dea spectacole în fața cititorilor. Nino Stratan era unul dintre ei. În mod sigur, Nichita. Poate și Breban. Astăzi, Andrei Pleșu ar putea spune lucruri interesante. N-am avut șansa să-l urmăresc pe Radu Vancu.  Dar de la o anumită vârstă, scriitorul ar trebui să stea acasă și să-și scrie cărțile. Agitația lui lângă un teanc de opuri seamănă cu energia risipită de un producător agricol care încearcă să-și vândă ceapa și gogoșarii. Pe urmă sunt autori incompatibili cu ideea de discurs. Marin Sorescu, Preda, Fănuș erau vorbitori groaznici. Și ce părere aveți despre Arghezi, care era înțepător și mucalit, însă deloc pe gustul publicului care visează la voci îngerești, la plete blonde și la picioare lungi ? Părerea mea coincide cu cea a lui Salinger, care nu se arăta în lume și își distribuia cărțile prin intermediari.
2. La fel, nu cred în utilitatea prezenței scriitorilor într-un cenaclu, după o anumită vârstă. În prima perioadă de creație se creează afinități, grupuri, se încheagă atitudinea unei generații. E obligatoriu ca un cenaclu de succes să aibă ca mentor un scriitor/critic deschis către viitor, inteligent, cu o ideologie literară bine conturată, un ins care poate face, la o adică, și puțină politică literară. Un critic este mai potrivit în această postură decât un prozator/poet, fiindcă al doilea este mai mereu prizonierul unei viziuni și nu-i apreciază decât pe cei care scriu în ton cu el, în timp ce primul este dispus, de fiecare dată, să-l pună în valoare pe cel care scrie/citește, așa cum procedează un regizor cu un actor. Au reușit în această direcție E. Lovinescu și Nicolae Manolescu. Precizez că nu cunosc activitatea cenaclurilor conduse de Mircea Cărtărescu, Mircea Martin, Cezar Ivănescu și Claudiu Komartin.
În opinia mea, frecventarea consecventă a unui cenaclu de către un scriitor trecut de 50 de ani înseamnă, ca și cântările în public, curată pierdere de vreme.
Ceea ce nu iau în calcul în această discuție sunt relațiile pe care scriitorul și le poate face atât la târguri, cât și prin cenacluri, cunoscând editori și culturnici bine înfipți pe felia pieții de carte. Din păcate, conexiunile cu pricina sunt esențiale, la noi, în promovarea unui autor, lăsând cu mult în urmă criteriul valorii literare.

P.S. Se știe cum se lansează cărțile în diferite împrejurări. Vreau însă să vă dau o idee în legătură cu lansările speciale, făcute pe spezele scriitorului. Reproduc un fragment din scrisoarea primită de la un prieten, poet foarte talentat:
"Sunt convins că succesul trebuie să fie unul de lectură, altminteri e greu să ieșim din sărăcie. Cum nu frecventez cercurile mondene bucureștene, mi-e tare greu să-ți spun ce trebuie să faci. Eu am o experiență uluitoare. Prin nouăzeci și ceva, la o lansare de carte cu X şi Y ( mari critici, din generaţii diferite - n. m. ) , la Uniune, cu lume subțire, a mers treaba bine cu articolele critice. În rest...
Am adus cu mine un microbuz de sandvișuri, prăjituri, cafele, băuturi, ape fine și rare. Era în sala oglinzilor o lume de pe Titanic : scriitori obscuri și neveste de scriitori împăiate și totuși vii, de generali și diplomați, de universitari în ramă cu praful gros pe tablourile făcute cu blitzuri cu magneziu, mulți fugiți de la Bellu cu dantele roase și iz de naftalină. Habar nu aveam cine dracu i-a adus și mă credeam cel mai mare poet din univers. După vorbirile academice, în 3-4 minute nu mai era nimic din grandiosul bufet suedez care se risipise în pungile lor, bieți muritori de foame din lumea de ieri, care încă își mai făcea veacul pe la Uniune. Nimeni din aceștia nu mi-a cerut o carte. A trebuit să mă duc la o cârciumă din apropiere cu cei 10-12 amici și să o iau de la capăt . P. R., de la Radio, mi-a luat atunci un interviu de zece minute, difuzat la miezul nopții. Avea o emisiune culturală pe programul unu, Nopți albastre parcă. După vreo trei zile, la un cerc metodic, o doamnă selectă, profesoară, mi-a spus că m-a auzit la radio şi că i-a plăcut ce debitasem. Fusese foarte deranjată la stomac și ca să nu se plictisească, între două crampe, a deschis tranzistorul. Am înțeles atunci cât datorează gloria mea căcatului în care ne zbatem... Astea sunt întâmplări care nu au legătură cu tine, deci revenind în registrul grav, îți înțeleg anxietatea."

Mandarinul. Amintiri de la Cenaclul de Luni

    La Cenaclul de Luni m-am dus prima dată prin 1978, din admirație față de Nicolae Manolescu. Îi citeam articolele încă din 1970, când tatăl meu îmi aducea de la oraș, în fiecare săptămână, România literară. Ce publicație era pe atunci cunoscutul săptămânal! A strălucit în special în timpul directoratului lui George Ivașcu. Pe atunci până și corpul de literă și aranjamentul articolelor în pagină mă fascinau. Printre redactori figura Zaharia Stancu, iar  Geo Bogza, Șerban Cioculescu, Nicolae Manolescu, Valeriu Cristea, Lucian Raicu aveau rubrici permanente. (Geo Dumitrescu ținea  Poșta redacției.)  Eram doar un copil, însă găseam mereu ceva nou și interesant în textele publicate de Ivașcu. Numai Mircea Iorgulescu nu-mi plăcea, practicând o ”lectură piezișă”, după expresia lui Cornel Regman. Era mereu pus pe harță - cam ca arbitrul Alexandru Tudor! -, căuta nod în papură autorilor, părea paralel cu obiectul discuției, promovând o exigență care scârțâia ca niște balamale negresate. Abia în Marea trăncăneală a dat un eseu de excepție. Cu timpul, Manolescu și Valeriu Cristea au ajuns, pentru mine, niște mituri. Așa se face că atunci când l-am văzut prima oară în carne și oase pe autorul Lecturilor infidele, în ' 77, pe peronul Gării de Nord ,strângându-i mâna lui Doru Mareș, mi s-au muiat picioarele. ( Același lucru mi s-a întâmplat când l-am întâlnit în iarna lui '92, pe stradă, pe Valeriu Cristea.) Între timp îi citisem cărțile publicate până atunci, iar lecturile respective îmi treziseră mai mult interes decât romanele lui Dumas. Nicolae Manolescu era pe atunci un bărbat încă tânăr, subțire, dezinvolt, având un chip smead, viril, cu niște ochi sfredelitori, emanând o inteligență neobișnuită. Înzestrat cu o minte luminoasă, zărea lucruri care nouă ne scăpau și descoperea noul acolo unde alții vedeau tâmpenii. Avea o lejeritate încântătoare în exprimare și făcea asociații de idei surprinzătoare care, formulate de el, sunau foarte firesc. Vorbea calm, elegant, coerent, exact, cu umor. Cele mai nărăvașe concepte veneau și i se așezau, supuse, în palmă. Era un spectacol intelectual de zile mari. Peste ani, Fănuș Neagu avea să-i facă un portret memorabil, deși scris fără prea multă simpatie. Citez din memorie : ”Are mâini de argint. Afurisit. Fumează subțire..” Fuma aproape un pachet de Kent în câteva ore și venea însoțit totdeauna de o necunoscută care ne tăia respirația. Numai Ioan Groșan mai descindea însoțit de o fată brunetă, frumoasă, mai înaltă cu un cap decât el. La Universitate, în timp ce Dodu Bălan și Al. Hanță erau profesori universitari plini, decani, rectori și prorectori, Nicolae Manolescu era angajat ca lector și avea niște opționale. Pe când ținea, la anul lui Cărtărescu, prelegerile despre roman, chiuleam de la cursul de lingvistică al lui Liviu Onu și mergeam cu Stratan să-l ascult pe marele critic. Manolescu era familiar cu cenacliștii care formau acolo primul cerc al puterii literare - Stratan, Iaru, Cărtărescu, Radu Călin Cristea și Traian T. Coșovei. -, punea de câte o băută cu ei, dar se purta oarecum distant cu ceilalți. Ascultam cu interes relatările lui Stratan despre întâlnirile cu Manolescu și așa am aflat că era un tip comunicativ, accesibil, dar nu căuta să-și facă prieteni. Trebuia ca inițiativa să vină din partea celui care își dorea apropierea de critic. N-am simțit nevoia să-l abordez, intuind că avea o fire mult diferită de a mea.  Cred că la mijloc era și faptul că eram/sunt un tip depresiv și înclinat către solitudine. Nu i-am bătut la ușă și nici n-am citit vreodată în Cenaclul de Luni, refuzându-l în câteva rânduri pe Stratan, care insista să intru și eu în rândul celor care își căutau drumul literar în gura unei celebrități. Îmi aduc aminte chiar că Stratan - Nino se purta pe atunci cu mine ca un frate mai mare - a și anunțat, de două ori, iminenta mea lectură în cenaclu. Dar evenimentul nu s-a produs niciodată. Poate din cauza aceleiași tendințe de a nu scoate capul în lume. Mai târziu au survenit mai multe accidente în viața mea și n-am mai avut timp. Eram și puțin derutat. Sincer vorbind, mi se părea că textele unor lunediști erau mai mult jocuri de inteligență decât creații autentice, bazate pe talent literar. Ieșenii și clujenii mi se păreau mai în ton cu ceea ce credeam eu că este poezia. Desigur că o parte din vină o purta gustul meu, insuficient format. Abia după ce și-au citit poemele Cărtărescu, Coșovei, Iaru și Ghiu, mi-am dat seama că insolitul cenaclu era casa marii literaturi. Voi evoca poate, cândva, lecturile eclatante ale celor menționați mai sus. Pe urmă, în jurul lui Manolescu se formase, cum ziceam, un grup în care nu aveau acces decât Stratan, Coșovei, Iaru, Călin Cristea și, mai târziu, Mircea Cărtărescu, Ion Bogdan Lefter, Mariana Marin, Elena Ștefoi și Magda Cârneci.  (Alexandru Mușina și Romulus Bucur erau sceptici și discreți, nu se înghesuiau pe scenă.) Dacă Radu Călin Cristea, Mircea Cărtărescu, Ion Bogdan Lefter și Florin Iaru erau toleranți cu debutanții, ceilalți manifestau constant o mare exigență, neîngăduind accesul niciunui intrus în spațiul sacru al poeziei. Erau prea categorici, prea subiectivi și adesea încercau să-i ridiculizeze pe necunoscuții aflați la prima apariție. Instructivă a fost, în acest sens, seara în care a citit Mircea Cărtărescu. Dintre poeți, el și Iaru mi-au lăsat cea mai puternică impresie. Produse strălucite ale cenaclului au fost, în perioada în care mergeam acolo, Daniel Pișcu - l-a entuziasmat pe Mircea Cărtărescu, care l-a decretat cel mai mare poet pe care cunoscutul scriitor îl auzise în viața lui -, Călin Vlasie și Eugen Suciu.
         O vreme m-a intrigat prezența permanentă a unui bărbat relativ în vârstă, distins și tăcut. Nu vorbea pe marginea textelor și nu schimba impresii cu vecinii. Stătea nemișcat tot timpul ședințelor, ca o figurină modelată în abanos, un mandarin autohton. Numai ochii îi sclipeau, plini de interes, când vorbea Nicolae Manolescu. Bănuiam că necunoscutul venea tot de dragul vestitului critic literar. Mai târziu am descoperit că misteriosul domn nu era altul decât filosoful Mihai Șora.  Ieri am citit un articol în care Alex Ștefănescu spune că Mihai Șora are 99 de ani, că s-a căsătorit recent și că trăiește în aceeași aură aristocratică pe care am remarcat-o în urmă cu aproape patru decenii. Îi urez filosofului să trăiască un milion de ani și să scrie în continuare așa cum ne-a obișnuit până acum : frumos, profund, sugestiv. În timp ce unii se manifestă în spațiul public ca niște precupețe spilcuite, văitându-se mereu de bătăile încasate de la un bărbat imaginar, Mihai Șora are stilul unui boier de viță veche.

P.S. Voi consemna aici, cât de curând, impresiile cu care am rămas de la Cenaclul de Luni.

Hanul fără muşterii

Există o anecdotă în care reporterul unui ziar merge la Frankfurt am Main, în vremea când Goethe atinsese culmea gloriei sale, şi începe să o iscodească pe o bătrână.
- Mătuşico, o întreabă gazetarul cu şiretenie pe babă, mata ai auzit de doi îndrăgostiţi care se plimbau pe strada pe care ne aflăm noi acum ?
- Eeee, cum să n-aud, maică ? Ce, eu trăiesc pe sub pământ ? Chiar îi ştiu, i-am văzut cu ochii mei şi i-am admirat de multe ori, când treceau încet pe aici, discutând domol între ei, ca nişte tineri cumsecade ce erau. Dumneata mă întrebi de Lotte şi Goethe ! Ce înalţi şi frumoşi erau, maică !
- Şi mai ştii, mătuşico, ce s-a ales de ei ?
- Păi, maică, Lotte e tot aici şi e cunoscută în tot oraşul. Toată lumea o iubeşte şi o apreciază. Ea s-a măritat mai demult cu un ofiţer şi are patru copii, maică.
- Şi Goethe ?
- Să ştii că ăla nu era chiar de teapa lui Lotte ! Vedea cai verzi pe pereţi şi încerca, maică,  să-i pervertească sufletul bietei copile, citindu-i poezii nebuneşti ! Noroc că a dispărut din oraş şi de atunci nu mai ştie nimeni nimic despre el !
Cam la nivelul bătrânei care o admira pe Lotte se poartă uneori discuţiile în jurul scriitorilor români. Oameni care abia ştiu să silabisească îşi dau cu părerea oricând şi în orice împrejurare despre lucruri pe care nu le înţeleg sau nu le cunosc. Dacă un oarecare Gheorghe n-a auzit de Gellu Naum, marele poet nu există. Dacă aceluiaşi Gheorghe nu-i place un scriitor, acela n-are nicio valoare.
Într-o duminică mi-am revăzut un coleg de facultate, profesor într-o localitate situată în alt judeţ. I-am spus că nu-mi explic bine de ce autorii români de azi nu mai au cititori. O carte fără cititori e, în termenii lui Fielding, un han fără muşterii.( Mă rog, scriitorul englez se referă la un han plin de muşterii, care au dreptul să laude bucatele sau să le dea la dracu'. ) Hangiul şi-a pus la bătaie toată priceperea culinară, mâncărurile scot aburi, odăile sunt curate şi încălzite, dar niciun oaspete nu-şi face apariţia. Scriitorii români...
- Care scriitori români ? m-a întrerupt înfuriat tovarăşul meu.
Să îl numim L.
- Marii scriitori de azi, am îngăimat, neplăcut surprins.
- Ei, află, prietene, că azi nu mai avem scriitori, avem căcănari şi obsedaţi sexual ! E o criză a valorilor cum nu s-a mai pomenit ! Ăştia...
- Dă-mi voi, m-am înfuriat eu, nu-ţi permit, mă-nţelegi, să spui despre confraţii mei aşa ceva ! Ce spui tu e doar o opinie. Şi încă una deplasată ! Mă rog. Eu întrebasem de ce nu sunt citiţi autorii de azi.
- Păi, tocmai d-aia, că scriu prostii ! E o reacţie de respingere de către oamenii culţi a pornografiei turbate care se practică azi ! Eu, de pildă, n-am mai citit o carte de ani de zile. Fiindcă n-am ce !
Pe vremuri, L. citea cam o carte la patru-cinci luni. Prefera basmele lui Ispirescu. Acum venise să mă viziteze şi nu-l puteam jigni.
- Dă-mi voie...
- Ba nu-ţi dau deloc !
- Stai, bă, să zic şi eu ceva ! Ai înnebunit ? Avem o mulţime de prozatori mari. Uite...
Şi i-am recitat o listă lungă din care nu lipseau  cei mai talentaţi romancieri de azi.
- Fii serios, a zis L., ăştia scriu numai porcării.
- I-ai citit ?
- Nu, dar de ce să-i fi citit ? Se compară ei cu Rebreanu ?
- Rebreanu e Rebreanu, i-am replicat eu, dar nu mai putem să scriem ca el.
- Se-nţelege, dar nici chiar aşa ! Şi mi-am adus aminte că am citit ceva de ăla cu care ai început...
- Aldulescu ?
-  Da.... ( Nu reproduc opinia lui L. despre Radu Aldulescu, de teamă ca unii binevoitori să nu o pună pe seama mea ! )
- Horia Gârbea ? am îndrăznit.
- ...  (Din motivul arătat mai sus, nu voi transcrie nici consideraţiile pe care Horia Gârbea i le-a inspirat lui L. )
- Dar Mircea Cărtărescu ?
- Ăla, mă ?.... ( Din aceeaşi pricină voi trece sub tăcere cuvintele pe care L. le-a rostit la adresa lui Cărtărescu. )
- Poate îţi plac poeţii. Avem cel puţin patruzeci care merită tot ce este mai bun.
Am rostit vreo cincizeci şi şapte de nume.
- Rahat ! Ce e cu ăştia ? Nici n-am auzit de ei !
- Cum să n-auzi ? Şi dacă nu i-ai citit, cum îţi permiţi să-i judeci ?
- Cum să nu-i judec, bă ? Eminescu a creat limba literară ( idee aflată în toate manualele - n. m. ) şi nu se credea Gheorghe Dracu', cum fac ăştia ! E criză, prietene, e o criză fără precedent !
Şi dă-i, şi dă-i.
M-am certat serios cu L. şi am ajuns să ne aruncăm cuvinte grele. După ce mi-a spus că scribălăii de azi sunt caracterizaţi de... un manierism puturos ( ? ), i-am comunicat că nu are în cap decât nişte varză murată în vodcă. Mi-a aruncat o privire asasină, s-a ridicat şi a plecat fără să-mi strângă mâna.
Am regretat că mă apucasem să vorbesc cu L. despre literatură.  Nu puteam, m-am gândit ca prostul,  să aduc vorba despre fotbal, politică etc ?  Te pomeneşti însă că tot la ceartă ajungeam !
Am rămas cu un gust amar şi m-a durut capul două zile.
Dar tot nu mi-e clar de ce nu mai avem cititori.