Generația '60 s-a afirmat datorită valorii membrilor săi, dar și în contextul în care o echipă de critici literari i-a susținut pe șaizeciști cu multă fidelitate. Nicolae Manolescu, Valeriu Cristea, Eugen Simion și Lucian Raicu, cei care formau grupul de la România literară, sunt cei mai cunoscuți dintre ei. Criticul literar adevărat provoacă emulație și îl influențează pe scriitor în deciziile sale artistice. Colaborarea dintre Alexandru Ivasiuc și Nicolae Manolescu este exemplară în acest sens. Era vorba și de o prietenie înfiripată nu pe interese meschine, ci pe reale afinități. Generațiile '70 și '80 n-au mai avut șansa unui sprijin asemănător. Pentru edificare, mă opresc o clipă doar la optzeciști. Poeții au fost promovați de Nicolae Manolescu - care a ținut în mână, decenii întregi, destinul tuturor generațiilor postbelice - și Alexandru Cistelecan, iar prozatorii i-au avut ca mentori pe același Nicolae Manolescu, dar și pe Ovid S. Crohmălniceanu. Întârziații și marginalii au fost recuperați parțial de criticii mai tineri ori au îmbrăcat ei înșiși straie de exegeți și s-au comentat reciproc. Despre mulți n-a scris mai nimeni. Autorii au rămas pe cont propriu, iar cărțile lor n-au avut ecou. Unii dintre scriitori, cum ar fi Dumitru Augustin Doman și Radu Aldulescu, s-au pronunțat despre toți prozatorii de valoare pe care i-au citit, devenind autoritare instanțe de întâmpinare. Drama este că Radu G. Țeposu a murit prea tânăr, iar Ion Bogdan Lefter și Radu Călin Cristea, care se anunțau ca principalele voci critice ale generației, s-au reorientat către publicistica de interes social și politic, așa cum a făcut și mai tânărul Costi Rogozanu. S-ar zice că fenomenul literar îl urmează pe cel politic, în care valoarea este, pentru majoritate, ultimul criteriu de promovare.
P.S. Un scriitor fără critici e ca o femeie care nu are, în toată casa, nicio oglindă.
Se afișează postările cu eticheta Nicolae Manolescu. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Nicolae Manolescu. Afișați toate postările
sâmbătă, 12 martie 2016
duminică, 19 iulie 2015
Portrete literare. Amintiri de la Cenaclul de Luni ( ultima parte)
Am fost de față la lecturile unora dintre cei mai importanți poeți români de azi.
Prestațiile lor căptau note comice sau dramatice, după împrejurări. Într-o seară nu prea se aduna lumea. Nu sosise nici Nicolae Manolescu. Crezând că nu va mai veni nimeni, poetul X și-a citit poeziile. ( Nu-i dau numele, să nu provoc neînțelegeri. Omul este, fără dubii, o mare personalitate literară.) Mai târziu, sala s-a umplut. Pe atunci nu existau copiatoare, ca să avem la îndemână textele. ”Autoriul” a fost rugat să mai citească o dată. A făcut-o cu amabilitate. Într-un târziu a descins și Nicolae Manolescu, însoțit de cea mai frumoasă femeie din oraș, cum ar spune un american. X a citit încă o dată, fără să i se solicite asta. În fine, a venit timpul să se discute pe marginea versurilor. Cum nimeni nu se înghesuia la cuvânt, s-a făcut o propunere neașteptată.
- Nu vrea nimeni să vorbească? a întrebat conducătorul cenaclului. Păi, ce facem?
- Eu zic să mai citească X o dată, s-a auzit din sală.
Au fost multe momente astrale.
Țin minte serile în care Mircea Nedelciu împărțea prietenilor volumele sale, proaspăt apărute.
Sunt încă sub impresia fetei înalte care îl însoțea pe Ioan Groșan.
Rememorez cu emoție privirile Marianei Marin, încărcate de o melancolie întunecată.
Mă frapează și acum frumusețea de atunci a lui Bogdan Ghiu.
L-am auzit pe Nicolae Manolescu spunând despre un vers al lui Coșovei - ”mi s-au îngălbenit unghiile” - că ”valorează cât un raft întreg de poezie”.
Am ascultat poemele extraordinare ale lui Iaru. Atunci Constantin Crișan i-a spus poetului cuvinte memorabile :” Fii atent ca talentul să nu te dea afară din poezie!”
Într-o noapte, Mircea Cărtărescu a spus că Daniel Pișcu este cel mai mare poet pe care îl auzise în viața lui.
L-am auzit pe același faimos Nicolae Manolescu afirmând că Cinci cântece pentru eroii civilizatori este un text ”foarte important” Cel mai mult m-a contrariat momentul în care a citit Mircea Cărtărescu. Cărtărescu era un coleg dintr-un an mai mare, tăcut, retras, care frecventa de puțin timp cenaclul. Nu îl urmăream cu atenție, nu mă interesa în mod deosebit. Am remarcat numai ce sărea oricui în ochi. Mă mira, de pildă, faptul că încerca să epateze cu lecturile sale. ”Îl citesc pe Gustav Rene Hocke”, spunea el într-o luare de cuvânt, în vremea când toată lumea citea Manierismul în literatură. Voia să facă impresie. Era un tip încărcat cu insesizabile energii interioare. Părea un estet. Țin minte că prietenii săi erau uimiți de o confesiune a viitorului mare poet. Fusese la un concert și nu se putuse bucura de muzică, fiindcă membrii orchestrei aveau manșetele hainelor tocite! A venit și seara care avea să-mi rămână pentru totdeauna în minte. Sincer vorbind, nu m-așteptam la lucruri mărețe. Nici vocea ușor nazală a scriitorului nu-l avantaja. Totuși, după numai câteva secunde am simțit că un taifun lexical mă poartă pe undeva pe sub cupola înstelată a nopții. Cărtărescu a citit atunci Căderea, poem pe care avea să i-l dedice mai târziu lui Nicolae Manolescu. Ascutam din ce în ce mai concentrat. Versurile lui Cărtărescu cădeau peste mine ca o avalanșă, ca o cascadă și mă bulversau, mă uluiau, mă copleșeau. Nicicând cineva nu citise în cenaclu un poem mai puternic, mai valoros literar. Eram fascinat, debusolat. Așteptam ca, la final, lumea să aplaude frenetic. După ce Cărtărescu și-a încheiat numărul, s-a lăsat o tăcere apăsătoare. Reacțiile care au urmat m-au surprins aproape la fel de mult ca și poeziile citite. Au încercat să-l demoleze. Primul, vădit iritat, a vorbit Coșovei. A spus că exista un dobitoc, Ion Gheorghe, care scria romane în versuri. Acum s-a găsit altul care scrie poeme kilometrice. Florin Iaru și-a construit intervenția pe ideea că poezia lui Cărtărescu nu are nicio logică. Nino Stratan a demonstrat că, dimpotrivă, textul cărtărescian avea prea multă logică. ... La sfârşit, ca de obicei, a luat cuvântul Nicolae Manolescu care, contrazicându-i pe toţi, şi-a exprimat opinia că a asistat la lectura unui poet excepțional, extraordinar de talentat, evidențiind, printre altele, ”senzualitatea lexicală” neobișnuită a textelor. Mai târziu, în cronica la Faruri, vitrine, fotografii, criticul avea să scrie că Mircea Cărtărescu se anunță ”un mare poet”. Din acel moment, steaua lui Mircea Cărtărescu a început să urce vertiginos. Peste câteva luni, lorzii cenaclului se împrieteniseră la cataramă cu Cărtărescu și făceau teoria poemului lung, ca imago mundi. Așadar exista în mediul acela un strop de invidie - dacă stau și mă gândesc, era normală și asta, dar eram mult prea naiv și așa am rămas toată viața - , ba chiar și nițică politică de gașcă literară. I-am suspectat pe băieți că și-au dat seama de valoarea lui Cărtărescu, dar au încercat să-l îngroape. Și, din acel moment, interesul meu pentru Cenaclul de Luni a început să scadă. Eram un adolescent cu o mentalitate țărănească. Nu știam să mint și consideram că ar fi fost o crimă să măsluiesc o situație în așa fel încât lucrurile să cadă în favoarea mea. Eram obișnuit să spun că e bine, dacă eram convins că era bine și să zic că era binișor, dacă situația era catastrofală. N-aș fi rănit pe cineva, în materie de literatură, pentru nimic în lume. De aceea aveam multe de îndurat. Fiecare căminist care scria căuta să mă prindă singur și scotea îndată caietul sau colile acoperite cu scrieri.( N-am scăpat de tortura asta nici în liceu, când îmi citeau profesorii din capodoperele lor!) Nu mai pridideam cu lecturile din creațiile colegilor mei. Și eram chiar dezinteresat. Trăiam pentru o carte bună - am fost fericit când am găsit și am citit Orbirea lui Canetti -, pentru cursul vreunui profesor - Paul Cornea, George Gană, Florin Manolescu, Traian Podgoreanu -, o plimbare cu o fată, o bere și o noapte pierdută cu prietenii, un meci de fotbal ori de tenis.
Am cunoscut oameni de excepție.
Nino Stratan era strălucitor, incredibil, cu o conversație care pe mulți îi paraliza. Te lăsa spectator mut la un spectacol în care cuvintele se roteau în curcubeie. Avea geniul exprimării orale. Mușina spunea despre el că ”este cel mai mare autor de calambururi pe care l-am văzut în viața mea”. Poate numai Ion Barbu a mai dat contemporanilor sentimentul, în perioada dintre războaie, că au de-a face cu un geniu colocvial. Ca om, Nino era îndatoritor și amabil, fermecător în gesturile generoase pe care le făcea față de colegii săi, indiferent că erau scriitori în devenire sau simpli colegi.
Daniel Pișcu semăna mult cu Nino. Vervă, poante, umor, ingenuitate. Părea, ca și autorul Ieșirii din apă, un copil mare, altruist și blând, solidar și tolerant. Dădea impresia că-și scrie versurile în complicitate cu o forță misterioasă, aflată dincolo de uman. L-am evocat într-un articol special.
Valentin Emil Mușat era doldora de formulări celinian-expresive : autorul unor viziuni teribile suprapuse realului și prezentate ca adevăruri indiscutabile. Îmi e dor de umorul, de înțepăturile și de fanteziile sale. Despre el am scris cu altă ocazie.
Marin Neagu, atât de diferit fizic de mine, era, moralmente, o dublură a mea. Sau, mai bine eu eram/sunt o sosie a lui. Aceeași mentalitate așezată pe bine-rău. Inteligent până la saturație, născut, ca și subsemnatul, sub zodia eternei nehotărâri, dar cu o intuiție care îl ducea acolo unde voia. Rezervat, pudic, cu o acută disciplină a gândirii. Și lui i-am făcut cândva un portret.
Romulus Bucur era un ardelean de o hărnicie impresionantă, temeinică, nedisprețuind licențele cu care erau condimentate unele cărți, Citea tot timpul și auzeam și prin somn foșnetul filelor întoarse. În răstimpuri chicotea de plăcere când savura vreun pasaj mai deocheat. Se oprea și îmi citea și mie ceea ce-l bucura atât de mult. Un poet rafinat, subtil, modern, admirabil. Un extraordinar degustător al cruzimilor literare mult rafinate.
Alexandru Mușină era vizitat de idee. Putea pune la punct o teorie cât ai zice pește. Cititor pasionat, nu se oprea din citit nici când se ducea la toaletă. Parcă-l văd venind de acolo și zicând : ”Uite, din volumul ăsta aș putea scoate un eseu ca lumea.” Îl citea atunci pe Emil Brumaru. Apreciam la el sinceritatea. Nu era ipocrit și asta îi aducea multe înjurături în spate din partea camarazilor în ale poeziei. Un motan blajin, sceptic, sictirit.
Doru Mareș era un Don Juan furtunos, un Marchiz de Sade al vremurilor noastre. Băiat frumos și subțire - mama sa era medic, iar tatăl colonel -, avea mult haz și era preocupat de eternul feminin privit prin lupa perversă a lui Freud. Era plin de povești și juca aievea rolul unui trubadur cinic.
Pe Florin Iaru îl vedeam numai la cenaclu și am scris, de asemenea, despre el. Ludic, nebun în sensul frumos, supertalentat, veșnic nonconformist.
Traian T. Coșovei își regiza aparițiile și se îmbrăca excentric - apărea chiar și într-o uniformă de general interbelic -, epata, afișând un stil aristocratic care i se potrivea cel mai adesea.
Radu Călin Cristea era inteligent, civilizat, prevenitor, atent la nuanțe. A avut un rol esențial în menținerea unui echilibru în cenaclu.
Mircea Cărtărescu a rămas, în timp, un reper principal ale poveștii scrise în Cenaclul de Luni. E necesar să fac o mărturisire în legătură cu el. Oricât m-am străduit să-l iubesc pe om așa cum făceam/fac cu poemele sale, n-am reușit. Și m-am străduit mult în această direcție. Nici nu i-am purtat antipatie, fiindcă este imposibil să ai o reacție de respingere față de un autor care scrie atât de bine. Poate că nu l-am înțeles, dar mi se părea un tânăr care nu se potrivea cu ideea mea de cum ar trebui să se poarte un poet. Să fie, adică, risipitor, ludic, altruist, așa cum erau Stratan, Mușat, Iaru și Pișcu. Cărtărescu era încordat, grav, lipsit de umor, cu spirit practic, mereu în urmărirea unor ținte zilnice și de perspectivă. Dușmanii ar spune că era artificial, rigid, nefiresc. Eu aș spune că era riguros, urmând durul și câștigătorul drum al statisticilor : nicio zi fără o carte citită și fără n pagini scrise. Repet, nu i-am fost un apropiat, nu l-am studiat în mod special : remarc numai ce mi s-a impus ca o evidență. Părea arogant, dar după atâția ani cred că răceala lui excesivă era doar o carapace care îi proteja fragilitatea afectivă și timiditatea..Cultiva relații exclusiv cu cei care scriau și își făcuseră un nume sau cu oameni pe care îi suspecta că au talent și de la care avea ceva de învățat sau de împrumutat. Nu băga în seamă restul lumii. Tocmai apăruse magnifica antologie Aer cu diamante și un coleg a trecut pe la fiecare autor, solicitând autografe. Iaru, Coșovei și Stratan au scris câteva cuvinte pline de amabilitate, numai Cărtărescu și-a caligrafiat numele la începutul secțiunii care îi aparținea și i-a înapoit volumul camaradului său, fără să-l privească. Vedetele cenaclului obișnuiau să-și transmită unul altuia, spre lectură, volumele aflate în lucru. Am observat însă, că de la o vreme, Stratan evita să-i dea lui Cărtărescu poemele. Se pare că acesta din urmă era receptiv la unele idei/imagini pe care le prelua și le dădea o strălucire incomparabilă, așa cum autorul inițial nu putuse s-o facă. Cărtărescu era în stare să intre în pielea cuiva, să scrie aidoma aceluia, dar cu trei trepte valorice mai sus, falimentându-l, devalorizându-l pe nefericitul care îi oferise orizontul unui alt mod de a scrie. E cam ceea ce a făcut Eminescu cu Samson Bodnărescu, dar, în cazul lui Cărtărescu, fenomenul se producea la o scară incomparabil mai mare. Răuvoitorii ar cataloga acest comportament ca fiind interesat și cameleonic. Eu îl văd pe Cărtărescu ca pe un culegător și ca pe un actor care intra în pielea unui personaj și, jucându-l, îi schimba fundamental partitura, rescriind, în definitiv, întreaga piesă. Sper să nu mi-o ia în nume de rău : îi admir fără rezerve poezia, îl consider un mare, incomparabil poet și am scris aceste rânduri cu mult respect față de opera sa. Dar promovarea agresivă și afirmațiile de genul ”de departe cel mai important scriitor postbelic” - acel ”de departe” ar merita un comentariu! - îi fac mult rău și tulbură inutil apele vieții literare. În primul rând, îi influențează comportamentul, făcându-l iritabil la orice opinie care nu-l saltă în slăvi. În al doilea rând, îi aduce deservicii pe termen lung, atrăgându-i antipatii care nu se vor stinge curând. În al treilea rând, părerea cu pricina este jignitoare nu numai pentru scriitorii importanți, ci și pentru ideea de literatură română postbelică. Ce să mai spunem despre Cronică de familie, Moromeții I, Vânătoarea regală, Groapa, Cartea Milionarului, 11 elegii, Carte de vise, Cartea alcool, Ieudul fără ieșire, Chipurile etc.? Că sunt cărți nesemnificative? În jurul lui Mircea Cărtărescu s-a format un nesănătos cordon sanitar și receptarea sa pendulează între tămâieri jenante și pamflete scrise fără discernământ, adesea pe necitite. Scriitorul însuși a devenit extrem de sensibil și sare ca ars la atacuri pe care n-ar trebui să le bage în seamă. Las la o parte că, din punctul meu de vedere, nu există ”cel mai mare”, ”cel mai important” etc. O asemenea gândire este reminiscența unui totalitarism conceput piramidal. Există, în realitate, doar scriitori adevărați și scriitori neinspirați, adică mai puțin iubiți de zei. Desigur, am exprimat aici doar o opinie care poate fi supusă erorii.
O figură interesantă era Viorel Padina ( Abălaru, pe numele său adevărat). Scrisese Poemul de oțel și era un tip viguros, înzestrat, semeț, cu înclinații pentru farse literare. Prieten cu Nichita Stănescu, Padina îi luase acestuia un interviu și, ca să-l facă răspunsurile mai interesante, pusese multe lucruri de la el, spre marea supărare a autorului celor 11 elegii.
Pe prietenii mei Călin-Andrei Mihăilescu, Liviu Papadima, Mircea Vasilescu, Marian Ovidiu și Călin Ciubreag nu i-am văzut la cenaclu, dar voi consemna cândva momentele de dialog (ne)literar petrecute împreună.
Glasurile au tăcut. Cenaclul de Luni a intrat în istorie. Pământul astupă treptat gurile oamenilor. Rămâne doar ceea ce unii dintre ei au scris.
Amin!
Prestațiile lor căptau note comice sau dramatice, după împrejurări. Într-o seară nu prea se aduna lumea. Nu sosise nici Nicolae Manolescu. Crezând că nu va mai veni nimeni, poetul X și-a citit poeziile. ( Nu-i dau numele, să nu provoc neînțelegeri. Omul este, fără dubii, o mare personalitate literară.) Mai târziu, sala s-a umplut. Pe atunci nu existau copiatoare, ca să avem la îndemână textele. ”Autoriul” a fost rugat să mai citească o dată. A făcut-o cu amabilitate. Într-un târziu a descins și Nicolae Manolescu, însoțit de cea mai frumoasă femeie din oraș, cum ar spune un american. X a citit încă o dată, fără să i se solicite asta. În fine, a venit timpul să se discute pe marginea versurilor. Cum nimeni nu se înghesuia la cuvânt, s-a făcut o propunere neașteptată.
- Nu vrea nimeni să vorbească? a întrebat conducătorul cenaclului. Păi, ce facem?
- Eu zic să mai citească X o dată, s-a auzit din sală.
Au fost multe momente astrale.
Țin minte serile în care Mircea Nedelciu împărțea prietenilor volumele sale, proaspăt apărute.
Sunt încă sub impresia fetei înalte care îl însoțea pe Ioan Groșan.
Rememorez cu emoție privirile Marianei Marin, încărcate de o melancolie întunecată.
Mă frapează și acum frumusețea de atunci a lui Bogdan Ghiu.
L-am auzit pe Nicolae Manolescu spunând despre un vers al lui Coșovei - ”mi s-au îngălbenit unghiile” - că ”valorează cât un raft întreg de poezie”.
Am ascultat poemele extraordinare ale lui Iaru. Atunci Constantin Crișan i-a spus poetului cuvinte memorabile :” Fii atent ca talentul să nu te dea afară din poezie!”
Într-o noapte, Mircea Cărtărescu a spus că Daniel Pișcu este cel mai mare poet pe care îl auzise în viața lui.
L-am auzit pe același faimos Nicolae Manolescu afirmând că Cinci cântece pentru eroii civilizatori este un text ”foarte important” Cel mai mult m-a contrariat momentul în care a citit Mircea Cărtărescu. Cărtărescu era un coleg dintr-un an mai mare, tăcut, retras, care frecventa de puțin timp cenaclul. Nu îl urmăream cu atenție, nu mă interesa în mod deosebit. Am remarcat numai ce sărea oricui în ochi. Mă mira, de pildă, faptul că încerca să epateze cu lecturile sale. ”Îl citesc pe Gustav Rene Hocke”, spunea el într-o luare de cuvânt, în vremea când toată lumea citea Manierismul în literatură. Voia să facă impresie. Era un tip încărcat cu insesizabile energii interioare. Părea un estet. Țin minte că prietenii săi erau uimiți de o confesiune a viitorului mare poet. Fusese la un concert și nu se putuse bucura de muzică, fiindcă membrii orchestrei aveau manșetele hainelor tocite! A venit și seara care avea să-mi rămână pentru totdeauna în minte. Sincer vorbind, nu m-așteptam la lucruri mărețe. Nici vocea ușor nazală a scriitorului nu-l avantaja. Totuși, după numai câteva secunde am simțit că un taifun lexical mă poartă pe undeva pe sub cupola înstelată a nopții. Cărtărescu a citit atunci Căderea, poem pe care avea să i-l dedice mai târziu lui Nicolae Manolescu. Ascutam din ce în ce mai concentrat. Versurile lui Cărtărescu cădeau peste mine ca o avalanșă, ca o cascadă și mă bulversau, mă uluiau, mă copleșeau. Nicicând cineva nu citise în cenaclu un poem mai puternic, mai valoros literar. Eram fascinat, debusolat. Așteptam ca, la final, lumea să aplaude frenetic. După ce Cărtărescu și-a încheiat numărul, s-a lăsat o tăcere apăsătoare. Reacțiile care au urmat m-au surprins aproape la fel de mult ca și poeziile citite. Au încercat să-l demoleze. Primul, vădit iritat, a vorbit Coșovei. A spus că exista un dobitoc, Ion Gheorghe, care scria romane în versuri. Acum s-a găsit altul care scrie poeme kilometrice. Florin Iaru și-a construit intervenția pe ideea că poezia lui Cărtărescu nu are nicio logică. Nino Stratan a demonstrat că, dimpotrivă, textul cărtărescian avea prea multă logică. ... La sfârşit, ca de obicei, a luat cuvântul Nicolae Manolescu care, contrazicându-i pe toţi, şi-a exprimat opinia că a asistat la lectura unui poet excepțional, extraordinar de talentat, evidențiind, printre altele, ”senzualitatea lexicală” neobișnuită a textelor. Mai târziu, în cronica la Faruri, vitrine, fotografii, criticul avea să scrie că Mircea Cărtărescu se anunță ”un mare poet”. Din acel moment, steaua lui Mircea Cărtărescu a început să urce vertiginos. Peste câteva luni, lorzii cenaclului se împrieteniseră la cataramă cu Cărtărescu și făceau teoria poemului lung, ca imago mundi. Așadar exista în mediul acela un strop de invidie - dacă stau și mă gândesc, era normală și asta, dar eram mult prea naiv și așa am rămas toată viața - , ba chiar și nițică politică de gașcă literară. I-am suspectat pe băieți că și-au dat seama de valoarea lui Cărtărescu, dar au încercat să-l îngroape. Și, din acel moment, interesul meu pentru Cenaclul de Luni a început să scadă. Eram un adolescent cu o mentalitate țărănească. Nu știam să mint și consideram că ar fi fost o crimă să măsluiesc o situație în așa fel încât lucrurile să cadă în favoarea mea. Eram obișnuit să spun că e bine, dacă eram convins că era bine și să zic că era binișor, dacă situația era catastrofală. N-aș fi rănit pe cineva, în materie de literatură, pentru nimic în lume. De aceea aveam multe de îndurat. Fiecare căminist care scria căuta să mă prindă singur și scotea îndată caietul sau colile acoperite cu scrieri.( N-am scăpat de tortura asta nici în liceu, când îmi citeau profesorii din capodoperele lor!) Nu mai pridideam cu lecturile din creațiile colegilor mei. Și eram chiar dezinteresat. Trăiam pentru o carte bună - am fost fericit când am găsit și am citit Orbirea lui Canetti -, pentru cursul vreunui profesor - Paul Cornea, George Gană, Florin Manolescu, Traian Podgoreanu -, o plimbare cu o fată, o bere și o noapte pierdută cu prietenii, un meci de fotbal ori de tenis.
Am cunoscut oameni de excepție.
Nino Stratan era strălucitor, incredibil, cu o conversație care pe mulți îi paraliza. Te lăsa spectator mut la un spectacol în care cuvintele se roteau în curcubeie. Avea geniul exprimării orale. Mușina spunea despre el că ”este cel mai mare autor de calambururi pe care l-am văzut în viața mea”. Poate numai Ion Barbu a mai dat contemporanilor sentimentul, în perioada dintre războaie, că au de-a face cu un geniu colocvial. Ca om, Nino era îndatoritor și amabil, fermecător în gesturile generoase pe care le făcea față de colegii săi, indiferent că erau scriitori în devenire sau simpli colegi.
Daniel Pișcu semăna mult cu Nino. Vervă, poante, umor, ingenuitate. Părea, ca și autorul Ieșirii din apă, un copil mare, altruist și blând, solidar și tolerant. Dădea impresia că-și scrie versurile în complicitate cu o forță misterioasă, aflată dincolo de uman. L-am evocat într-un articol special.
Valentin Emil Mușat era doldora de formulări celinian-expresive : autorul unor viziuni teribile suprapuse realului și prezentate ca adevăruri indiscutabile. Îmi e dor de umorul, de înțepăturile și de fanteziile sale. Despre el am scris cu altă ocazie.
Marin Neagu, atât de diferit fizic de mine, era, moralmente, o dublură a mea. Sau, mai bine eu eram/sunt o sosie a lui. Aceeași mentalitate așezată pe bine-rău. Inteligent până la saturație, născut, ca și subsemnatul, sub zodia eternei nehotărâri, dar cu o intuiție care îl ducea acolo unde voia. Rezervat, pudic, cu o acută disciplină a gândirii. Și lui i-am făcut cândva un portret.
Romulus Bucur era un ardelean de o hărnicie impresionantă, temeinică, nedisprețuind licențele cu care erau condimentate unele cărți, Citea tot timpul și auzeam și prin somn foșnetul filelor întoarse. În răstimpuri chicotea de plăcere când savura vreun pasaj mai deocheat. Se oprea și îmi citea și mie ceea ce-l bucura atât de mult. Un poet rafinat, subtil, modern, admirabil. Un extraordinar degustător al cruzimilor literare mult rafinate.
Alexandru Mușină era vizitat de idee. Putea pune la punct o teorie cât ai zice pește. Cititor pasionat, nu se oprea din citit nici când se ducea la toaletă. Parcă-l văd venind de acolo și zicând : ”Uite, din volumul ăsta aș putea scoate un eseu ca lumea.” Îl citea atunci pe Emil Brumaru. Apreciam la el sinceritatea. Nu era ipocrit și asta îi aducea multe înjurături în spate din partea camarazilor în ale poeziei. Un motan blajin, sceptic, sictirit.
Doru Mareș era un Don Juan furtunos, un Marchiz de Sade al vremurilor noastre. Băiat frumos și subțire - mama sa era medic, iar tatăl colonel -, avea mult haz și era preocupat de eternul feminin privit prin lupa perversă a lui Freud. Era plin de povești și juca aievea rolul unui trubadur cinic.
Pe Florin Iaru îl vedeam numai la cenaclu și am scris, de asemenea, despre el. Ludic, nebun în sensul frumos, supertalentat, veșnic nonconformist.
Traian T. Coșovei își regiza aparițiile și se îmbrăca excentric - apărea chiar și într-o uniformă de general interbelic -, epata, afișând un stil aristocratic care i se potrivea cel mai adesea.
Radu Călin Cristea era inteligent, civilizat, prevenitor, atent la nuanțe. A avut un rol esențial în menținerea unui echilibru în cenaclu.
Mircea Cărtărescu a rămas, în timp, un reper principal ale poveștii scrise în Cenaclul de Luni. E necesar să fac o mărturisire în legătură cu el. Oricât m-am străduit să-l iubesc pe om așa cum făceam/fac cu poemele sale, n-am reușit. Și m-am străduit mult în această direcție. Nici nu i-am purtat antipatie, fiindcă este imposibil să ai o reacție de respingere față de un autor care scrie atât de bine. Poate că nu l-am înțeles, dar mi se părea un tânăr care nu se potrivea cu ideea mea de cum ar trebui să se poarte un poet. Să fie, adică, risipitor, ludic, altruist, așa cum erau Stratan, Mușat, Iaru și Pișcu. Cărtărescu era încordat, grav, lipsit de umor, cu spirit practic, mereu în urmărirea unor ținte zilnice și de perspectivă. Dușmanii ar spune că era artificial, rigid, nefiresc. Eu aș spune că era riguros, urmând durul și câștigătorul drum al statisticilor : nicio zi fără o carte citită și fără n pagini scrise. Repet, nu i-am fost un apropiat, nu l-am studiat în mod special : remarc numai ce mi s-a impus ca o evidență. Părea arogant, dar după atâția ani cred că răceala lui excesivă era doar o carapace care îi proteja fragilitatea afectivă și timiditatea..Cultiva relații exclusiv cu cei care scriau și își făcuseră un nume sau cu oameni pe care îi suspecta că au talent și de la care avea ceva de învățat sau de împrumutat. Nu băga în seamă restul lumii. Tocmai apăruse magnifica antologie Aer cu diamante și un coleg a trecut pe la fiecare autor, solicitând autografe. Iaru, Coșovei și Stratan au scris câteva cuvinte pline de amabilitate, numai Cărtărescu și-a caligrafiat numele la începutul secțiunii care îi aparținea și i-a înapoit volumul camaradului său, fără să-l privească. Vedetele cenaclului obișnuiau să-și transmită unul altuia, spre lectură, volumele aflate în lucru. Am observat însă, că de la o vreme, Stratan evita să-i dea lui Cărtărescu poemele. Se pare că acesta din urmă era receptiv la unele idei/imagini pe care le prelua și le dădea o strălucire incomparabilă, așa cum autorul inițial nu putuse s-o facă. Cărtărescu era în stare să intre în pielea cuiva, să scrie aidoma aceluia, dar cu trei trepte valorice mai sus, falimentându-l, devalorizându-l pe nefericitul care îi oferise orizontul unui alt mod de a scrie. E cam ceea ce a făcut Eminescu cu Samson Bodnărescu, dar, în cazul lui Cărtărescu, fenomenul se producea la o scară incomparabil mai mare. Răuvoitorii ar cataloga acest comportament ca fiind interesat și cameleonic. Eu îl văd pe Cărtărescu ca pe un culegător și ca pe un actor care intra în pielea unui personaj și, jucându-l, îi schimba fundamental partitura, rescriind, în definitiv, întreaga piesă. Sper să nu mi-o ia în nume de rău : îi admir fără rezerve poezia, îl consider un mare, incomparabil poet și am scris aceste rânduri cu mult respect față de opera sa. Dar promovarea agresivă și afirmațiile de genul ”de departe cel mai important scriitor postbelic” - acel ”de departe” ar merita un comentariu! - îi fac mult rău și tulbură inutil apele vieții literare. În primul rând, îi influențează comportamentul, făcându-l iritabil la orice opinie care nu-l saltă în slăvi. În al doilea rând, îi aduce deservicii pe termen lung, atrăgându-i antipatii care nu se vor stinge curând. În al treilea rând, părerea cu pricina este jignitoare nu numai pentru scriitorii importanți, ci și pentru ideea de literatură română postbelică. Ce să mai spunem despre Cronică de familie, Moromeții I, Vânătoarea regală, Groapa, Cartea Milionarului, 11 elegii, Carte de vise, Cartea alcool, Ieudul fără ieșire, Chipurile etc.? Că sunt cărți nesemnificative? În jurul lui Mircea Cărtărescu s-a format un nesănătos cordon sanitar și receptarea sa pendulează între tămâieri jenante și pamflete scrise fără discernământ, adesea pe necitite. Scriitorul însuși a devenit extrem de sensibil și sare ca ars la atacuri pe care n-ar trebui să le bage în seamă. Las la o parte că, din punctul meu de vedere, nu există ”cel mai mare”, ”cel mai important” etc. O asemenea gândire este reminiscența unui totalitarism conceput piramidal. Există, în realitate, doar scriitori adevărați și scriitori neinspirați, adică mai puțin iubiți de zei. Desigur, am exprimat aici doar o opinie care poate fi supusă erorii.
O figură interesantă era Viorel Padina ( Abălaru, pe numele său adevărat). Scrisese Poemul de oțel și era un tip viguros, înzestrat, semeț, cu înclinații pentru farse literare. Prieten cu Nichita Stănescu, Padina îi luase acestuia un interviu și, ca să-l facă răspunsurile mai interesante, pusese multe lucruri de la el, spre marea supărare a autorului celor 11 elegii.
Pe prietenii mei Călin-Andrei Mihăilescu, Liviu Papadima, Mircea Vasilescu, Marian Ovidiu și Călin Ciubreag nu i-am văzut la cenaclu, dar voi consemna cândva momentele de dialog (ne)literar petrecute împreună.
Glasurile au tăcut. Cenaclul de Luni a intrat în istorie. Pământul astupă treptat gurile oamenilor. Rămâne doar ceea ce unii dintre ei au scris.
Amin!
duminică, 28 iunie 2015
Magistrul și aspiranții la glorie. Amintiri de la Cenaclul de Luni ( II)
În postarea anterioară am vrut să subliniez faptul că interesul pentru literatură este împletit mai mereu cu alte impulsuri care duc, în definitiv, la supraviețuirea scriitorilor. Mai rău e când creația propriu-zisă rămâne pe ultimul plan și manifestările culturale devin niște jocuri de interese personale sau de grup, fără legătură cu valoarea cărților prezentate.
Revenind la Cenaclul de Luni, pot spune că toată povestea s-a închegat în jurul figurii carismatice a lui Nicolae Manolescu, vedeta de necontestat nu numai a cenaclului, ci și a momentului cultural de atunci. Cota sa literară era la zenit. Tinerii poeți au venit la început pentru el, cel care exercita, acolo, o benefică și subtilă dictatură critică. Mulți își urmăreau, desigur, cu tenacitate țelurile de viitor. Viitoare celebrități îmi citeau prin cămin texte care mi se păreau derizorii în raport cu ambițiile lor și cu care intenționau să se producă în fața criticului. ( Culmea e că aproape toți au reușit ce și-au propus. Dacă nu sunt în manuale, conduc acum reviste, institute sau sunt universitari de elită. ) În cenaclu era o atmosferă destinsă, cu oaze de umor, favorabilă petrecerii intelectuale și schimbului celor mai diverse păreri. Doi-trei aspiranți la glorie se afișau, în fiecare seară, cu proaspetele lor cuceriri, după modelul magistrului.
Sunt câteva elemente care făceau din sala aceea de la Grigore Preoteasa un loc extrem de atractiv. Mai întâi era ispita afirmării fulgerătoare. Manolescu era cronicarul României literare și orice apreciere venită din partea lui însemna consacrarea imediată. El însuși se manifesta cu toleranță față de cei care citeau. Aceștia, la rândul lor, nu erau intimidați de inteligența neobișnuită a mentorului și de firea sa rece. ( La capitolul afectivitate, Manolescu părea pe zero.) Autorul Lecturilor infidele nu era drastic cu textele prezentate. Dacă nu-i plăceau, găsea formulări eufemistice, afirmând că ”versurile se lipesc unele de altele”, ”arată tehnică deficitară” etc. În cazurile catastrofale își călca pe inimă și spunea că poeziile sunt neinteresante. Păcat că monologurile criticului n-au fost înregistrate. Ori poate că au fost și zac pe undeva, prin arhivele Securității. Îmi aduc aminte de unul care citea panseuri și râdea singur, în hohote, de ceea ce silabisea. ” Nu-nțeleg de ce râde”, zicea Manolescu, foarte serios. Anonimii se simțeau încurajați și de atitudinea camaraderească a profesorului față de cei câțiva studenți ai săi, pe care îi trata oarecum diferențiat. De altminteri, unii dintre aceștia vor fi și cei care vor forma repede un fel de cordon în jurul criticului. Ei se vor afirma, în scurt timp, ca niște lideri de facto: Stratan, Iaru, Coșovei, Radu Călin Cristea și, un pic mai târziu, Mircea Cărtărescu. Novicii aveau să învețe curând, pe pielea lor, că tupeul nu era totul. Îmi amintesc de un student, Gheorghe Perianu, care fusese de atâtea ori ridiculizat de cerberii cenaclului, încât lumea începea să râdă de câte ori lua cuvântul ori citea poeme. Pe urmă era siguranța că dacă ai o brumă de valoare, aceasta va fi imediat sesizată de ochiul ager al lui N. Manolescu. Forța de pătrundere a unui text și buna sa credință inspirau o încredere totală. Accepta orice formulă artistică, oricât de surprinzătoare, dacă era convingătoare pentru el. O valida fără ezitare. Sincer vorbind, îi admiram mobilitatea intelectuală din cronici și din cărți, dar nu crezusem că poate avea o atât de spontană percepție a noului. Era oarecum distant, cum spuneam, nu avea stilul de cărturar/bibliotecar blajin al lui Crohmălniceanu, pe care îți venea să-l tragi de haină și să-l întrebi ce-a mai citit în ultima vreme, însă nu se purta nici cu scorțoșenie, așa cum ne așteptasem la început. N. Manolescu are meritul de a fi indus, în cenaclu, o democrație a schimbului de idei, pe fondul autorității sale evidente. În general, erau scoși în margine ignoranții și adepții talentului nativ, primitiv, netrecut prin biblioteci.
Întâlnirile de luni erau pline de suspans, aducând de fiecare dată elemente demne de interes. Momentele vesele nu lipseau. ( va urma)
Revenind la Cenaclul de Luni, pot spune că toată povestea s-a închegat în jurul figurii carismatice a lui Nicolae Manolescu, vedeta de necontestat nu numai a cenaclului, ci și a momentului cultural de atunci. Cota sa literară era la zenit. Tinerii poeți au venit la început pentru el, cel care exercita, acolo, o benefică și subtilă dictatură critică. Mulți își urmăreau, desigur, cu tenacitate țelurile de viitor. Viitoare celebrități îmi citeau prin cămin texte care mi se păreau derizorii în raport cu ambițiile lor și cu care intenționau să se producă în fața criticului. ( Culmea e că aproape toți au reușit ce și-au propus. Dacă nu sunt în manuale, conduc acum reviste, institute sau sunt universitari de elită. ) În cenaclu era o atmosferă destinsă, cu oaze de umor, favorabilă petrecerii intelectuale și schimbului celor mai diverse păreri. Doi-trei aspiranți la glorie se afișau, în fiecare seară, cu proaspetele lor cuceriri, după modelul magistrului.
Sunt câteva elemente care făceau din sala aceea de la Grigore Preoteasa un loc extrem de atractiv. Mai întâi era ispita afirmării fulgerătoare. Manolescu era cronicarul României literare și orice apreciere venită din partea lui însemna consacrarea imediată. El însuși se manifesta cu toleranță față de cei care citeau. Aceștia, la rândul lor, nu erau intimidați de inteligența neobișnuită a mentorului și de firea sa rece. ( La capitolul afectivitate, Manolescu părea pe zero.) Autorul Lecturilor infidele nu era drastic cu textele prezentate. Dacă nu-i plăceau, găsea formulări eufemistice, afirmând că ”versurile se lipesc unele de altele”, ”arată tehnică deficitară” etc. În cazurile catastrofale își călca pe inimă și spunea că poeziile sunt neinteresante. Păcat că monologurile criticului n-au fost înregistrate. Ori poate că au fost și zac pe undeva, prin arhivele Securității. Îmi aduc aminte de unul care citea panseuri și râdea singur, în hohote, de ceea ce silabisea. ” Nu-nțeleg de ce râde”, zicea Manolescu, foarte serios. Anonimii se simțeau încurajați și de atitudinea camaraderească a profesorului față de cei câțiva studenți ai săi, pe care îi trata oarecum diferențiat. De altminteri, unii dintre aceștia vor fi și cei care vor forma repede un fel de cordon în jurul criticului. Ei se vor afirma, în scurt timp, ca niște lideri de facto: Stratan, Iaru, Coșovei, Radu Călin Cristea și, un pic mai târziu, Mircea Cărtărescu. Novicii aveau să învețe curând, pe pielea lor, că tupeul nu era totul. Îmi amintesc de un student, Gheorghe Perianu, care fusese de atâtea ori ridiculizat de cerberii cenaclului, încât lumea începea să râdă de câte ori lua cuvântul ori citea poeme. Pe urmă era siguranța că dacă ai o brumă de valoare, aceasta va fi imediat sesizată de ochiul ager al lui N. Manolescu. Forța de pătrundere a unui text și buna sa credință inspirau o încredere totală. Accepta orice formulă artistică, oricât de surprinzătoare, dacă era convingătoare pentru el. O valida fără ezitare. Sincer vorbind, îi admiram mobilitatea intelectuală din cronici și din cărți, dar nu crezusem că poate avea o atât de spontană percepție a noului. Era oarecum distant, cum spuneam, nu avea stilul de cărturar/bibliotecar blajin al lui Crohmălniceanu, pe care îți venea să-l tragi de haină și să-l întrebi ce-a mai citit în ultima vreme, însă nu se purta nici cu scorțoșenie, așa cum ne așteptasem la început. N. Manolescu are meritul de a fi indus, în cenaclu, o democrație a schimbului de idei, pe fondul autorității sale evidente. În general, erau scoși în margine ignoranții și adepții talentului nativ, primitiv, netrecut prin biblioteci.
Întâlnirile de luni erau pline de suspans, aducând de fiecare dată elemente demne de interes. Momentele vesele nu lipseau. ( va urma)
vineri, 26 iunie 2015
Un preambul la niște amintiri
1. Sunt convins de faptul că nu este în spiritul literaturii ca un autor să-și piardă timpul pe la târguri, festivaluri, lansări de carte și alte manifestări culturale. Că aceste întâlniri sunt rentabile pentru editori se vede din strategia adoptată de Humanitas. Știu, iubitorii de literatură sunt curioși să-l vadă pe autor, să-l pipăie, să-l audă vorbind. Când omul e tânăr și chipeș, succesul este, de cele mai multe ori, asigurat. Nu -i văd însă decât pe puțini capabili să dea spectacole în fața cititorilor. Nino Stratan era unul dintre ei. În mod sigur, Nichita. Poate și Breban. Astăzi, Andrei Pleșu ar putea spune lucruri interesante. N-am avut șansa să-l urmăresc pe Radu Vancu. Dar de la o anumită vârstă, scriitorul ar trebui să stea acasă și să-și scrie cărțile. Agitația lui lângă un teanc de opuri seamănă cu energia risipită de un producător agricol care încearcă să-și vândă ceapa și gogoșarii. Pe urmă sunt autori incompatibili cu ideea de discurs. Marin Sorescu, Preda, Fănuș erau vorbitori groaznici. Și ce părere aveți despre Arghezi, care era înțepător și mucalit, însă deloc pe gustul publicului care visează la voci îngerești, la plete blonde și la picioare lungi ? Părerea mea coincide cu cea a lui Salinger, care nu se arăta în lume și își distribuia cărțile prin intermediari.
2. La fel, nu cred în utilitatea prezenței scriitorilor într-un cenaclu, după o anumită vârstă. În prima perioadă de creație se creează afinități, grupuri, se încheagă atitudinea unei generații. E obligatoriu ca un cenaclu de succes să aibă ca mentor un scriitor/critic deschis către viitor, inteligent, cu o ideologie literară bine conturată, un ins care poate face, la o adică, și puțină politică literară. Un critic este mai potrivit în această postură decât un prozator/poet, fiindcă al doilea este mai mereu prizonierul unei viziuni și nu-i apreciază decât pe cei care scriu în ton cu el, în timp ce primul este dispus, de fiecare dată, să-l pună în valoare pe cel care scrie/citește, așa cum procedează un regizor cu un actor. Au reușit în această direcție E. Lovinescu și Nicolae Manolescu. Precizez că nu cunosc activitatea cenaclurilor conduse de Mircea Cărtărescu, Mircea Martin, Cezar Ivănescu și Claudiu Komartin.
În opinia mea, frecventarea consecventă a unui cenaclu de către un scriitor trecut de 50 de ani înseamnă, ca și cântările în public, curată pierdere de vreme.
Ceea ce nu iau în calcul în această discuție sunt relațiile pe care scriitorul și le poate face atât la târguri, cât și prin cenacluri, cunoscând editori și culturnici bine înfipți pe felia pieții de carte. Din păcate, conexiunile cu pricina sunt esențiale, la noi, în promovarea unui autor, lăsând cu mult în urmă criteriul valorii literare.
P.S. Se știe cum se lansează cărțile în diferite împrejurări. Vreau însă să vă dau o idee în legătură cu lansările speciale, făcute pe spezele scriitorului. Reproduc un fragment din scrisoarea primită de la un prieten, poet foarte talentat:
"Sunt convins că succesul trebuie să fie unul de lectură, altminteri e greu să ieșim din sărăcie. Cum nu frecventez cercurile mondene bucureștene, mi-e tare greu să-ți spun ce trebuie să faci. Eu am o experiență uluitoare. Prin nouăzeci și ceva, la o lansare de carte cu X şi Y ( mari critici, din generaţii diferite - n. m. ) , la Uniune, cu lume subțire, a mers treaba bine cu articolele critice. În rest...
Am adus cu mine un microbuz de sandvișuri, prăjituri, cafele, băuturi, ape fine și rare. Era în sala oglinzilor o lume de pe Titanic : scriitori obscuri și neveste de scriitori împăiate și totuși vii, de generali și diplomați, de universitari în ramă cu praful gros pe tablourile făcute cu blitzuri cu magneziu, mulți fugiți de la Bellu cu dantele roase și iz de naftalină. Habar nu aveam cine dracu i-a adus și mă credeam cel mai mare poet din univers. După vorbirile academice, în 3-4 minute nu mai era nimic din grandiosul bufet suedez care se risipise în pungile lor, bieți muritori de foame din lumea de ieri, care încă își mai făcea veacul pe la Uniune. Nimeni din aceștia nu mi-a cerut o carte. A trebuit să mă duc la o cârciumă din apropiere cu cei 10-12 amici și să o iau de la capăt . P. R., de la Radio, mi-a luat atunci un interviu de zece minute, difuzat la miezul nopții. Avea o emisiune culturală pe programul unu, Nopți albastre parcă. După vreo trei zile, la un cerc metodic, o doamnă selectă, profesoară, mi-a spus că m-a auzit la radio şi că i-a plăcut ce debitasem. Fusese foarte deranjată la stomac și ca să nu se plictisească, între două crampe, a deschis tranzistorul. Am înțeles atunci cât datorează gloria mea căcatului în care ne zbatem... Astea sunt întâmplări care nu au legătură cu tine, deci revenind în registrul grav, îți înțeleg anxietatea."
2. La fel, nu cred în utilitatea prezenței scriitorilor într-un cenaclu, după o anumită vârstă. În prima perioadă de creație se creează afinități, grupuri, se încheagă atitudinea unei generații. E obligatoriu ca un cenaclu de succes să aibă ca mentor un scriitor/critic deschis către viitor, inteligent, cu o ideologie literară bine conturată, un ins care poate face, la o adică, și puțină politică literară. Un critic este mai potrivit în această postură decât un prozator/poet, fiindcă al doilea este mai mereu prizonierul unei viziuni și nu-i apreciază decât pe cei care scriu în ton cu el, în timp ce primul este dispus, de fiecare dată, să-l pună în valoare pe cel care scrie/citește, așa cum procedează un regizor cu un actor. Au reușit în această direcție E. Lovinescu și Nicolae Manolescu. Precizez că nu cunosc activitatea cenaclurilor conduse de Mircea Cărtărescu, Mircea Martin, Cezar Ivănescu și Claudiu Komartin.
În opinia mea, frecventarea consecventă a unui cenaclu de către un scriitor trecut de 50 de ani înseamnă, ca și cântările în public, curată pierdere de vreme.
Ceea ce nu iau în calcul în această discuție sunt relațiile pe care scriitorul și le poate face atât la târguri, cât și prin cenacluri, cunoscând editori și culturnici bine înfipți pe felia pieții de carte. Din păcate, conexiunile cu pricina sunt esențiale, la noi, în promovarea unui autor, lăsând cu mult în urmă criteriul valorii literare.
P.S. Se știe cum se lansează cărțile în diferite împrejurări. Vreau însă să vă dau o idee în legătură cu lansările speciale, făcute pe spezele scriitorului. Reproduc un fragment din scrisoarea primită de la un prieten, poet foarte talentat:
"Sunt convins că succesul trebuie să fie unul de lectură, altminteri e greu să ieșim din sărăcie. Cum nu frecventez cercurile mondene bucureștene, mi-e tare greu să-ți spun ce trebuie să faci. Eu am o experiență uluitoare. Prin nouăzeci și ceva, la o lansare de carte cu X şi Y ( mari critici, din generaţii diferite - n. m. ) , la Uniune, cu lume subțire, a mers treaba bine cu articolele critice. În rest...
Am adus cu mine un microbuz de sandvișuri, prăjituri, cafele, băuturi, ape fine și rare. Era în sala oglinzilor o lume de pe Titanic : scriitori obscuri și neveste de scriitori împăiate și totuși vii, de generali și diplomați, de universitari în ramă cu praful gros pe tablourile făcute cu blitzuri cu magneziu, mulți fugiți de la Bellu cu dantele roase și iz de naftalină. Habar nu aveam cine dracu i-a adus și mă credeam cel mai mare poet din univers. După vorbirile academice, în 3-4 minute nu mai era nimic din grandiosul bufet suedez care se risipise în pungile lor, bieți muritori de foame din lumea de ieri, care încă își mai făcea veacul pe la Uniune. Nimeni din aceștia nu mi-a cerut o carte. A trebuit să mă duc la o cârciumă din apropiere cu cei 10-12 amici și să o iau de la capăt . P. R., de la Radio, mi-a luat atunci un interviu de zece minute, difuzat la miezul nopții. Avea o emisiune culturală pe programul unu, Nopți albastre parcă. După vreo trei zile, la un cerc metodic, o doamnă selectă, profesoară, mi-a spus că m-a auzit la radio şi că i-a plăcut ce debitasem. Fusese foarte deranjată la stomac și ca să nu se plictisească, între două crampe, a deschis tranzistorul. Am înțeles atunci cât datorează gloria mea căcatului în care ne zbatem... Astea sunt întâmplări care nu au legătură cu tine, deci revenind în registrul grav, îți înțeleg anxietatea."
luni, 8 iunie 2015
Mandarinul. Amintiri de la Cenaclul de Luni
La Cenaclul de Luni m-am dus prima dată prin 1978, din admirație față de Nicolae Manolescu. Îi citeam articolele încă din 1970, când tatăl meu îmi aducea de la oraș, în fiecare săptămână, România literară. Ce publicație era pe atunci cunoscutul săptămânal! A strălucit în special în timpul directoratului lui George Ivașcu. Pe atunci până și corpul de literă și aranjamentul articolelor în pagină mă fascinau. Printre redactori figura Zaharia Stancu, iar Geo Bogza, Șerban Cioculescu, Nicolae Manolescu, Valeriu Cristea, Lucian Raicu aveau rubrici permanente. (Geo Dumitrescu ținea Poșta redacției.) Eram doar un copil, însă găseam mereu ceva nou și interesant în textele publicate de Ivașcu. Numai Mircea Iorgulescu nu-mi plăcea, practicând o ”lectură piezișă”, după expresia lui Cornel Regman. Era mereu pus pe harță - cam ca arbitrul Alexandru Tudor! -, căuta nod în papură autorilor, părea paralel cu obiectul discuției, promovând o exigență care scârțâia ca niște balamale negresate. Abia în Marea trăncăneală a dat un eseu de excepție. Cu timpul, Manolescu și Valeriu Cristea au ajuns, pentru mine, niște mituri. Așa se face că atunci când l-am văzut prima oară în carne și oase pe autorul Lecturilor infidele, în ' 77, pe peronul Gării de Nord ,strângându-i mâna lui Doru Mareș, mi s-au muiat picioarele. ( Același lucru mi s-a întâmplat când l-am întâlnit în iarna lui '92, pe stradă, pe Valeriu Cristea.) Între timp îi citisem cărțile publicate până atunci, iar lecturile respective îmi treziseră mai mult interes decât romanele lui Dumas. Nicolae Manolescu era pe atunci un bărbat încă tânăr, subțire, dezinvolt, având un chip smead, viril, cu niște ochi sfredelitori, emanând o inteligență neobișnuită. Înzestrat cu o minte luminoasă, zărea lucruri care nouă ne scăpau și descoperea noul acolo unde alții vedeau tâmpenii. Avea o lejeritate încântătoare în exprimare și făcea asociații de idei surprinzătoare care, formulate de el, sunau foarte firesc. Vorbea calm, elegant, coerent, exact, cu umor. Cele mai nărăvașe concepte veneau și i se așezau, supuse, în palmă. Era un spectacol intelectual de zile mari. Peste ani, Fănuș Neagu avea să-i facă un portret memorabil, deși scris fără prea multă simpatie. Citez din memorie : ”Are mâini de argint. Afurisit. Fumează subțire..” Fuma aproape un pachet de Kent în câteva ore și venea însoțit totdeauna de o necunoscută care ne tăia respirația. Numai Ioan Groșan mai descindea însoțit de o fată brunetă, frumoasă, mai înaltă cu un cap decât el. La Universitate, în timp ce Dodu Bălan și Al. Hanță erau profesori universitari plini, decani, rectori și prorectori, Nicolae Manolescu era angajat ca lector și avea niște opționale. Pe când ținea, la anul lui Cărtărescu, prelegerile despre roman, chiuleam de la cursul de lingvistică al lui Liviu Onu și mergeam cu Stratan să-l ascult pe marele critic. Manolescu era familiar cu cenacliștii care formau acolo primul cerc al puterii literare - Stratan, Iaru, Cărtărescu, Radu Călin Cristea și Traian T. Coșovei. -, punea de câte o băută cu ei, dar se purta oarecum distant cu ceilalți. Ascultam cu interes relatările lui Stratan despre întâlnirile cu Manolescu și așa am aflat că era un tip comunicativ, accesibil, dar nu căuta să-și facă prieteni. Trebuia ca inițiativa să vină din partea celui care își dorea apropierea de critic. N-am simțit nevoia să-l abordez, intuind că avea o fire mult diferită de a mea. Cred că la mijloc era și faptul că eram/sunt un tip depresiv și înclinat către solitudine. Nu i-am bătut la ușă și nici n-am citit vreodată în Cenaclul de Luni, refuzându-l în câteva rânduri pe Stratan, care insista să intru și eu în rândul celor care își căutau drumul literar în gura unei celebrități. Îmi aduc aminte chiar că Stratan - Nino se purta pe atunci cu mine ca un frate mai mare - a și anunțat, de două ori, iminenta mea lectură în cenaclu. Dar evenimentul nu s-a produs niciodată. Poate din cauza aceleiași tendințe de a nu scoate capul în lume. Mai târziu au survenit mai multe accidente în viața mea și n-am mai avut timp. Eram și puțin derutat. Sincer vorbind, mi se părea că textele unor lunediști erau mai mult jocuri de inteligență decât creații autentice, bazate pe talent literar. Ieșenii și clujenii mi se păreau mai în ton cu ceea ce credeam eu că este poezia. Desigur că o parte din vină o purta gustul meu, insuficient format. Abia după ce și-au citit poemele Cărtărescu, Coșovei, Iaru și Ghiu, mi-am dat seama că insolitul cenaclu era casa marii literaturi. Voi evoca poate, cândva, lecturile eclatante ale celor menționați mai sus. Pe urmă, în jurul lui Manolescu se formase, cum ziceam, un grup în care nu aveau acces decât Stratan, Coșovei, Iaru, Călin Cristea și, mai târziu, Mircea Cărtărescu, Ion Bogdan Lefter, Mariana Marin, Elena Ștefoi și Magda Cârneci. (Alexandru Mușina și Romulus Bucur erau sceptici și discreți, nu se înghesuiau pe scenă.) Dacă Radu Călin Cristea, Mircea Cărtărescu, Ion Bogdan Lefter și Florin Iaru erau toleranți cu debutanții, ceilalți manifestau constant o mare exigență, neîngăduind accesul niciunui intrus în spațiul sacru al poeziei. Erau prea categorici, prea subiectivi și adesea încercau să-i ridiculizeze pe necunoscuții aflați la prima apariție. Instructivă a fost, în acest sens, seara în care a citit Mircea Cărtărescu. Dintre poeți, el și Iaru mi-au lăsat cea mai puternică impresie. Produse strălucite ale cenaclului au fost, în perioada în care mergeam acolo, Daniel Pișcu - l-a entuziasmat pe Mircea Cărtărescu, care l-a decretat cel mai mare poet pe care cunoscutul scriitor îl auzise în viața lui -, Călin Vlasie și Eugen Suciu.
O vreme m-a intrigat prezența permanentă a unui bărbat relativ în vârstă, distins și tăcut. Nu vorbea pe marginea textelor și nu schimba impresii cu vecinii. Stătea nemișcat tot timpul ședințelor, ca o figurină modelată în abanos, un mandarin autohton. Numai ochii îi sclipeau, plini de interes, când vorbea Nicolae Manolescu. Bănuiam că necunoscutul venea tot de dragul vestitului critic literar. Mai târziu am descoperit că misteriosul domn nu era altul decât filosoful Mihai Șora. Ieri am citit un articol în care Alex Ștefănescu spune că Mihai Șora are 99 de ani, că s-a căsătorit recent și că trăiește în aceeași aură aristocratică pe care am remarcat-o în urmă cu aproape patru decenii. Îi urez filosofului să trăiască un milion de ani și să scrie în continuare așa cum ne-a obișnuit până acum : frumos, profund, sugestiv. În timp ce unii se manifestă în spațiul public ca niște precupețe spilcuite, văitându-se mereu de bătăile încasate de la un bărbat imaginar, Mihai Șora are stilul unui boier de viță veche.
P.S. Voi consemna aici, cât de curând, impresiile cu care am rămas de la Cenaclul de Luni.
O vreme m-a intrigat prezența permanentă a unui bărbat relativ în vârstă, distins și tăcut. Nu vorbea pe marginea textelor și nu schimba impresii cu vecinii. Stătea nemișcat tot timpul ședințelor, ca o figurină modelată în abanos, un mandarin autohton. Numai ochii îi sclipeau, plini de interes, când vorbea Nicolae Manolescu. Bănuiam că necunoscutul venea tot de dragul vestitului critic literar. Mai târziu am descoperit că misteriosul domn nu era altul decât filosoful Mihai Șora. Ieri am citit un articol în care Alex Ștefănescu spune că Mihai Șora are 99 de ani, că s-a căsătorit recent și că trăiește în aceeași aură aristocratică pe care am remarcat-o în urmă cu aproape patru decenii. Îi urez filosofului să trăiască un milion de ani și să scrie în continuare așa cum ne-a obișnuit până acum : frumos, profund, sugestiv. În timp ce unii se manifestă în spațiul public ca niște precupețe spilcuite, văitându-se mereu de bătăile încasate de la un bărbat imaginar, Mihai Șora are stilul unui boier de viță veche.
P.S. Voi consemna aici, cât de curând, impresiile cu care am rămas de la Cenaclul de Luni.
marți, 5 august 2014
Un miracol literar : ”Moromeții I” de Marin Preda
Am luat contactul relativ târziu cu primul volum al Moromeților, la nouăsprezece ani, când citisem tot ce scrisese Marin Preda până atunci. În mod ciudat, romanul era de negăsit pe piață și prin bibliotecile pe care frecventam. L-a împrumutat tatăl meu de la biblioteca sindicală a unei fabrici, Uzina de Mașini Electrice București. ( Găseai acolo orice carte. După 1989 au dispărut și fabrica, și biblioteca. ) Impresia a fost puternică : niciuna dintre scrierile lui Preda, cu excepția povestirilor din Întâlnirea din Pământuri, nu mi-a plăcut atât de mult. În celelalte texte mă deranja stilul frust, dur, puternic dialectal. Cum zicea Nichita Stănescu despre prima impresie lăsată de opera lui Preda? ” Mai întâi mi-a părut rău și zgârcit.”
Moromeții I e o rară confirmare românească a ideii că o capodoperă poate fi captivantă precum un roman polițist. Am recitit, în paralel, În absența stăpânilor de Nicolae Breban. Cât balast, câte amănunte inutile, câtă lipsă de nerv, în definitiv, câtă plictiseală! Și este volumul cel mai bine scris al lui Breban. ( Nu și cel mai valoros, așa cum am crezut o vreme. Îngerul de gips, Bunavestire și Animale bolnave sunt vârfurile romanești ale creației lui Breban. ) Lăsând la o parte ticurile dostoievskiene, în cazul lui Breban e remarcabilă scriitura. Dar scenele sunt stranii, dacă le citim în cheia unui realism dur. De câte ori se întâlnesc, personajele se lansează în lungi monologuri - ample inserții narative fără legătură cu firul epic principal - apoi ajung în situații nefirești Un anticar merge la o familie să recupereze o datorie, dar gazdele, niște bătrâni distinși, nu vor să dea banii și, de la un punct încolo, își ignoră musafirul. Mănâncă, se culcă, iar oaspetele se lungește lângă ei în pat. Cei doi adorm, iar anticarul se ridică într-un târziu și fură o fustă, dar în stradă descoperă că aceasta este murdară, așa că o aruncă și începe să o joace în picioare. Același anticar bătrân, urât, cu fața pătată de la ficatul bolnav - obsesia brebaniană pentru seducătorul murdar și dezgustător! -, stârnește simțurile unei doamne drăguțe, văduve, care se hotărăște să-l viziteze. Îl găsește beat mort, alături de o tânără prostituată. Doamna e jignită și forțată să se întindă lângă cei doi și să asiste, pe întuneric, la împreunarea animalică a amfitrionilor etc.
Dar să revenim la Preda. Iată ce scrie Nicolae Manolescu în Ara lui Noe, vol. I, pag. 271-272 : ”Straniul provine exclususiv din lipsa explicațiilor. [...] Devine mai limpede că naratorul se mărginește să observe gesturi, să asculte cuvintele personajelor, fără să se introducă însă în conștiința lor și deci incapabil de a găsi motivări interioare.” Este ceea ce se numește o focalizare narativă externă, ”din afară”, naratorul știind mai puțin decât personajele. Ulterior, Preda a trecut la o focalizare zero, „din spate” - naratorul este informat mai bine mai bine decât personajele sale -, alternată cu una internă, ”împreună cu”, în care naratorul cunoaște tot atât cât știe personajul său. Cert e că mai târziu paginile prozatorului au început să abunde în explicații și presupuneri, naratorul vorbind peste capul personajelor și construind uneori - ca în Delirul - adevărate predici moral-jurnalistice. Sigur că nu perspectiva narativă dă valoare unui text, dar inconsecvența relatării lasă o impresie nefavorabilă. În Moromeții I, Preda dă lămuriri foarte puține, de genul celor despre care vorbea Kurt Vonnegut : ”Dă-le cititorilor tăi cât mai multe informații cu putință, cât mai repede. Ducă-se naibii suspansul. Cititorii trebuie să priceapă atât de bine ce se petrece, unde și de ce, încât sîă fie în stare să termine povestea singuri, dacă le mănâncă gândacii ultimele pagini.” E unul dintre puținele principii enunțate de Vonnegut cu care nu sunt de acord.
Iată și mostre de clarificări din Moromeții I, care nu dăunează textului, ba uneori au un efect benefic : ”În câmpia Dunării, cu câțiva ani înaintea celui de-al doilea război mondial, se pare că timpul era foarte răbdător cu oamenii : viața se scurgea aici fără conflicte mari.” ( Moromeții, Editura pentru Literatură, 1967, pag. 9) Sau : ”Înainte de asta însă, se petrecu acasă între el și ai lui ceva neobișnuit.” ( pag. 145). Asemenea mici expuneri mai există pe parcursul romanului, constituind germenii comentariilor care se vor lăți în Delirul și în Marele singuratic. Adevărul este că Moromeții I este un adevărat miracol literar, printr-o neîntreruptă succesiune de scene memorabile - momentele de după întoarcerea de la câmp, discuțiile cu Tudor Bălosu, plătirea fonciirii, în poiana lui Iocan, premilitara, scenele cu Guica, episoadele legate de Birică și Polina, fuga băieților etc. -, nelându-te să respiri și necoborând niciun moment sub nivelul excelenței epice. E o carte care nu se lasă din mână de la prima la ultima pagină și a fost scrisă într-o stare de grație a autorului, cu vervă și cu multă plăcere. Nicicând arta lui Preda nu se va mai ridica la o asemenea culme, chiar dacă îndemânarea de a contura personaje memorabile este evidentă în toate cărțile romancierului, iar Viața ca o pradă și Cel mai iubit dintre pământeni sunt realizări majore ale narațiunii românești. Toată construcția Moromeților I stă pe umerii unui personaj complex și tulburător, al cărui destin este prins cu o inspirație care ne lasă muți de uimire : Ilie Moromete. Naratorul împrumută cumva viziunea acestuia asupra lumii, teatrală și de un comic discret tragic.
Două întrebări nu-mi dau pace.
1. Să fi fost atât de important rolul de consilier literar al Aurorei Cornu, știindu-se că Preda era un tip impermeabil intelectual, puțin deschis la sugestiile celorlalți și foarte încrezător în instinctul său literar?
2. Să fie primul roman publicat de un prozator român determinant pentru destinul acestuia? Exemplele sunt numeroase : Mara, Viața la țară, Ion, Îngerul a strigat, Prins, Cartea Milionarului ( primul și ultimul al lui Ștefan Bănulescu). Camil Petrescu, Anton Holban, Hortensia Papadat-Bengescu, Nicolae Breban, Constantin Țoiu, D. R. Popescu, Eugen Barbu, Ștefan Agopian, Alexandru Ivasiuc, Radu Aldulescu prezintă cazuri sensibil diferite. Nu cred că se poate trage o concluzie fermă. Dacă Rebreanu a involuat constant, nu același lucru se poate spune despre Țoiu, Ivasiuc și Radu Aldulescu, care au avut/ au un drum ascendent..
Rural și asincronic, Moromeții I rămâne, probabil, cel mai de succes roman din literatura română.
P.S. După ce am terminat aceste însemnări, mi s-a afișat data și mi-am dat seama că astăzi este ziua de naștere a lui Marin Preda.
Moromeții I e o rară confirmare românească a ideii că o capodoperă poate fi captivantă precum un roman polițist. Am recitit, în paralel, În absența stăpânilor de Nicolae Breban. Cât balast, câte amănunte inutile, câtă lipsă de nerv, în definitiv, câtă plictiseală! Și este volumul cel mai bine scris al lui Breban. ( Nu și cel mai valoros, așa cum am crezut o vreme. Îngerul de gips, Bunavestire și Animale bolnave sunt vârfurile romanești ale creației lui Breban. ) Lăsând la o parte ticurile dostoievskiene, în cazul lui Breban e remarcabilă scriitura. Dar scenele sunt stranii, dacă le citim în cheia unui realism dur. De câte ori se întâlnesc, personajele se lansează în lungi monologuri - ample inserții narative fără legătură cu firul epic principal - apoi ajung în situații nefirești Un anticar merge la o familie să recupereze o datorie, dar gazdele, niște bătrâni distinși, nu vor să dea banii și, de la un punct încolo, își ignoră musafirul. Mănâncă, se culcă, iar oaspetele se lungește lângă ei în pat. Cei doi adorm, iar anticarul se ridică într-un târziu și fură o fustă, dar în stradă descoperă că aceasta este murdară, așa că o aruncă și începe să o joace în picioare. Același anticar bătrân, urât, cu fața pătată de la ficatul bolnav - obsesia brebaniană pentru seducătorul murdar și dezgustător! -, stârnește simțurile unei doamne drăguțe, văduve, care se hotărăște să-l viziteze. Îl găsește beat mort, alături de o tânără prostituată. Doamna e jignită și forțată să se întindă lângă cei doi și să asiste, pe întuneric, la împreunarea animalică a amfitrionilor etc.
Dar să revenim la Preda. Iată ce scrie Nicolae Manolescu în Ara lui Noe, vol. I, pag. 271-272 : ”Straniul provine exclususiv din lipsa explicațiilor. [...] Devine mai limpede că naratorul se mărginește să observe gesturi, să asculte cuvintele personajelor, fără să se introducă însă în conștiința lor și deci incapabil de a găsi motivări interioare.” Este ceea ce se numește o focalizare narativă externă, ”din afară”, naratorul știind mai puțin decât personajele. Ulterior, Preda a trecut la o focalizare zero, „din spate” - naratorul este informat mai bine mai bine decât personajele sale -, alternată cu una internă, ”împreună cu”, în care naratorul cunoaște tot atât cât știe personajul său. Cert e că mai târziu paginile prozatorului au început să abunde în explicații și presupuneri, naratorul vorbind peste capul personajelor și construind uneori - ca în Delirul - adevărate predici moral-jurnalistice. Sigur că nu perspectiva narativă dă valoare unui text, dar inconsecvența relatării lasă o impresie nefavorabilă. În Moromeții I, Preda dă lămuriri foarte puține, de genul celor despre care vorbea Kurt Vonnegut : ”Dă-le cititorilor tăi cât mai multe informații cu putință, cât mai repede. Ducă-se naibii suspansul. Cititorii trebuie să priceapă atât de bine ce se petrece, unde și de ce, încât sîă fie în stare să termine povestea singuri, dacă le mănâncă gândacii ultimele pagini.” E unul dintre puținele principii enunțate de Vonnegut cu care nu sunt de acord.
Iată și mostre de clarificări din Moromeții I, care nu dăunează textului, ba uneori au un efect benefic : ”În câmpia Dunării, cu câțiva ani înaintea celui de-al doilea război mondial, se pare că timpul era foarte răbdător cu oamenii : viața se scurgea aici fără conflicte mari.” ( Moromeții, Editura pentru Literatură, 1967, pag. 9) Sau : ”Înainte de asta însă, se petrecu acasă între el și ai lui ceva neobișnuit.” ( pag. 145). Asemenea mici expuneri mai există pe parcursul romanului, constituind germenii comentariilor care se vor lăți în Delirul și în Marele singuratic. Adevărul este că Moromeții I este un adevărat miracol literar, printr-o neîntreruptă succesiune de scene memorabile - momentele de după întoarcerea de la câmp, discuțiile cu Tudor Bălosu, plătirea fonciirii, în poiana lui Iocan, premilitara, scenele cu Guica, episoadele legate de Birică și Polina, fuga băieților etc. -, nelându-te să respiri și necoborând niciun moment sub nivelul excelenței epice. E o carte care nu se lasă din mână de la prima la ultima pagină și a fost scrisă într-o stare de grație a autorului, cu vervă și cu multă plăcere. Nicicând arta lui Preda nu se va mai ridica la o asemenea culme, chiar dacă îndemânarea de a contura personaje memorabile este evidentă în toate cărțile romancierului, iar Viața ca o pradă și Cel mai iubit dintre pământeni sunt realizări majore ale narațiunii românești. Toată construcția Moromeților I stă pe umerii unui personaj complex și tulburător, al cărui destin este prins cu o inspirație care ne lasă muți de uimire : Ilie Moromete. Naratorul împrumută cumva viziunea acestuia asupra lumii, teatrală și de un comic discret tragic.
Două întrebări nu-mi dau pace.
1. Să fi fost atât de important rolul de consilier literar al Aurorei Cornu, știindu-se că Preda era un tip impermeabil intelectual, puțin deschis la sugestiile celorlalți și foarte încrezător în instinctul său literar?
2. Să fie primul roman publicat de un prozator român determinant pentru destinul acestuia? Exemplele sunt numeroase : Mara, Viața la țară, Ion, Îngerul a strigat, Prins, Cartea Milionarului ( primul și ultimul al lui Ștefan Bănulescu). Camil Petrescu, Anton Holban, Hortensia Papadat-Bengescu, Nicolae Breban, Constantin Țoiu, D. R. Popescu, Eugen Barbu, Ștefan Agopian, Alexandru Ivasiuc, Radu Aldulescu prezintă cazuri sensibil diferite. Nu cred că se poate trage o concluzie fermă. Dacă Rebreanu a involuat constant, nu același lucru se poate spune despre Țoiu, Ivasiuc și Radu Aldulescu, care au avut/ au un drum ascendent..
Rural și asincronic, Moromeții I rămâne, probabil, cel mai de succes roman din literatura română.
P.S. După ce am terminat aceste însemnări, mi s-a afișat data și mi-am dat seama că astăzi este ziua de naștere a lui Marin Preda.
sâmbătă, 25 ianuarie 2014
Scrisul şi vorbele
E uimitoare apetenţa fiinţei umane pentru cuvântări.
Se naşte, se însoară sau moare cineva, ieşim în faţă cu o urare, un bocet sau un laudatio. În cazul răposaţilor se face şi o recapitulare a păcatelor lor.
La aniversări curg elogiile în minunatre râuri, de mai multe grade.
Generaţii întregi s-au uitat cu ochi admirativi la "domnul Trandafir", învăţătorul de odinioară, care, cu pălăria în mână şi îmbrăcat corect, îi lumina pe ţăranii care aveau copii de şcoală. Le vorbea curgător, înălţător, din inimă. Gargantua, cunoscutul personaj al lui Rabelais, copil fiind, se face de râs când, în cursul unei vizite, un fiu al prietenului tatălui său, i se prezintă foarte ceremonios - "Cu tichia în mână, cu faţa luminoasă şi buzele rumene etc, îi spuse că se numeşte X şi că este preaplecatul său servitor. ."" -, iar el, de emoţie, nu poate să scoată o vorbă. ( "Gargantua rămase cu gura căscată şi începu să plângă ca vaca...") E motivul pentru care Grandgousier, mânios, vrea să-l omoare pe meditatorul odraslei sale. Cuceritorul cuceritorilor, Alexandru cel Mare, a dobândit numeroase cetăţi din Asia Mică, ţinându-le apărătorilor câte un logos ameninţător şi punându-i cu botul pe labe. Împăratul fusese instruit de însuşi Aristotel ! Istoricii strigă în cor că un popor se cucereşte întâi ideologic şi la urmă cu armele.
Am văzut apoi cum Ceauşescu îşi lungea constant predicile, spunând mereu şi mereu aceleaşi lucruri, dar câştigând enorm în proprii ochi : iată, era cineva, nu oricine poate să vorbească liber ore în şir. Era un fel de ritual de exorcizare a ignoranţei, o autoterapie prin care dictatorul îşi trata complexele. Am pierdut destui ani prin şedinţe care durau şi câte şase ore. Treptat, discursul a ajuns să mascheze un gol şi să ţină loc de competenţă. Aş zice că animalul politic de ieri şi de azi face din pălăvrăgeală un scop în sine, dacă n-aş şti cât de simţitor este boborul la înşiruirile de cuvinte rostite tare, peremptoriu. Să vorbeşti mult pentru a nu spune nimic, iată suprema realizare admirată de unii. Puţini bănuiesc că un om care îşi stăpâneşte meseria n-are nevoie să trăncănească pentru a convinge pe cineva de ceva. De pildă, Marin Sorescu, ditamai scriitorul, abia lega două vorbe. Vorba unui foarte mare poet contemporan : " nu vorbea, bâiguia..." În schimb, am avut un profesor de...istoria Partidului Comunist care ne fascina prin povestirile sale. Era un povestitor înnăscut şi mergeam la cursurile sale, fiindcă numai despre Partidul Comunist nu era vorba acolo. Mă gândeam cu admiraţie ce ar fi scris magistrul, dacă ar fi luat condeiul în mână. ( Nu-i dau numele, am aflat că a murit cu ceva timp în urmă, în floarea vârstei. ) Şi într-o bună zi m-am luminat. Era ultima zi de cursuri din viaţa noastră de studenţi, iar Rodica Zafiu, Călin Mihăilescu şi Liviu Papadima au avut ideea de a da... un extemporal mentorilor noştri. Tema era surprinzătoare : Ce mult v-am iubit ( adică ei pe noi ! ). Mihai Pop jr. a răspuns scurt : DAVOIPENOI ? Ceilalţi s-au chinuit să scrie ceva spiritual, dar în cele cinci minute acordate de nemiloşii discipoli nu s-a putut face mare lucru. Ţin minte că am furat teza lui Nicolae Manolescu - era şi el printre cei examinaţi, deşi nu ne fusese dascăl ! -, de departe cea mai interesantă. Am păstrat-o multă vreme şi îmi reproşez şi acum că, într-un moment de prietenie extremă, i-am dăruit-o lui Nino Stratan. Am căutat şi opera domnului care istorisea atât de frumos întâmplări cu lideri politici. Stupoare ! Bărbatul falnic, plin de şarm, mânca articolele hotărâte, nu ştia să folosească deloc cratima, se ajuta mai mult de majuscule, scrijelindu-le urât. Pe scurt, oratorul nu ştia să scrie.
Am hotărât să mă uit mai puţin la televizor. Persoanele publice care apar pe sticlă cred că flecăreala de doi bani ţine loc de muncă, de valoare, de pricepere. E adevărat că suntem un popor cu o exprimare eminamente orală, dar va trebui să mai şi închidem gura şi să ne vedem de treabă.
P.S. Wawrinka a jucat formidabil şi a câştigat Australian Open. De câţiva ani este mai bun decât Federer. Mă bucur că m-am înşelat în previziunile mele. Îl respect enorm pe Nadal ca om şi ca sportiv profesionist - e cel mai serios, se antrenează cu cea mai mare responsabilitate şi este un tânăr foarte frumos educat -, dar sunt două lucruri care nu-mi plac la el. Unul este jocul bazat pe forţă şi pe intimidarea adversarului. El s-a născut să strice jucăriile competitorilor, să-i încurce şi să-i umilească. Strâmbăturile sale sunt o tortură pentru orice om normal. Al doilea ar fi faptul că spaniolul nu ştie să piardă. El face parte dintr-o categorie curioasă de oameni care, în orice domeniu ar lucra, vor din tot sufletul să câştige totul - chiar când prestează o muncă de calitate inferioară - şi, dacă se poate, să rămână singuri în branşă. Toate trofeele au fost inventate pentru a fi câştigate de ei. E un minus pentru Nadal, care, în caz că va fi ajutat în continuare de pastile şi de organismul său de fier, va câştiga mai multe titluri de Grand Slam decât Federer. Jocul lui nu este bucuria minţii şi a ochiului, ci o cumplită răzbunare pe potrivnicii care reuşesc să-i trimită mingea peste fileu. Şi ar mai fi ceva. Când simte că pierde, Nadal apelează la tertipuri urâte, pentru a-şi scoate partenerii din mână.
Se naşte, se însoară sau moare cineva, ieşim în faţă cu o urare, un bocet sau un laudatio. În cazul răposaţilor se face şi o recapitulare a păcatelor lor.
La aniversări curg elogiile în minunatre râuri, de mai multe grade.
Generaţii întregi s-au uitat cu ochi admirativi la "domnul Trandafir", învăţătorul de odinioară, care, cu pălăria în mână şi îmbrăcat corect, îi lumina pe ţăranii care aveau copii de şcoală. Le vorbea curgător, înălţător, din inimă. Gargantua, cunoscutul personaj al lui Rabelais, copil fiind, se face de râs când, în cursul unei vizite, un fiu al prietenului tatălui său, i se prezintă foarte ceremonios - "Cu tichia în mână, cu faţa luminoasă şi buzele rumene etc, îi spuse că se numeşte X şi că este preaplecatul său servitor. ."" -, iar el, de emoţie, nu poate să scoată o vorbă. ( "Gargantua rămase cu gura căscată şi începu să plângă ca vaca...") E motivul pentru care Grandgousier, mânios, vrea să-l omoare pe meditatorul odraslei sale. Cuceritorul cuceritorilor, Alexandru cel Mare, a dobândit numeroase cetăţi din Asia Mică, ţinându-le apărătorilor câte un logos ameninţător şi punându-i cu botul pe labe. Împăratul fusese instruit de însuşi Aristotel ! Istoricii strigă în cor că un popor se cucereşte întâi ideologic şi la urmă cu armele.
Am văzut apoi cum Ceauşescu îşi lungea constant predicile, spunând mereu şi mereu aceleaşi lucruri, dar câştigând enorm în proprii ochi : iată, era cineva, nu oricine poate să vorbească liber ore în şir. Era un fel de ritual de exorcizare a ignoranţei, o autoterapie prin care dictatorul îşi trata complexele. Am pierdut destui ani prin şedinţe care durau şi câte şase ore. Treptat, discursul a ajuns să mascheze un gol şi să ţină loc de competenţă. Aş zice că animalul politic de ieri şi de azi face din pălăvrăgeală un scop în sine, dacă n-aş şti cât de simţitor este boborul la înşiruirile de cuvinte rostite tare, peremptoriu. Să vorbeşti mult pentru a nu spune nimic, iată suprema realizare admirată de unii. Puţini bănuiesc că un om care îşi stăpâneşte meseria n-are nevoie să trăncănească pentru a convinge pe cineva de ceva. De pildă, Marin Sorescu, ditamai scriitorul, abia lega două vorbe. Vorba unui foarte mare poet contemporan : " nu vorbea, bâiguia..." În schimb, am avut un profesor de...istoria Partidului Comunist care ne fascina prin povestirile sale. Era un povestitor înnăscut şi mergeam la cursurile sale, fiindcă numai despre Partidul Comunist nu era vorba acolo. Mă gândeam cu admiraţie ce ar fi scris magistrul, dacă ar fi luat condeiul în mână. ( Nu-i dau numele, am aflat că a murit cu ceva timp în urmă, în floarea vârstei. ) Şi într-o bună zi m-am luminat. Era ultima zi de cursuri din viaţa noastră de studenţi, iar Rodica Zafiu, Călin Mihăilescu şi Liviu Papadima au avut ideea de a da... un extemporal mentorilor noştri. Tema era surprinzătoare : Ce mult v-am iubit ( adică ei pe noi ! ). Mihai Pop jr. a răspuns scurt : DAVOIPENOI ? Ceilalţi s-au chinuit să scrie ceva spiritual, dar în cele cinci minute acordate de nemiloşii discipoli nu s-a putut face mare lucru. Ţin minte că am furat teza lui Nicolae Manolescu - era şi el printre cei examinaţi, deşi nu ne fusese dascăl ! -, de departe cea mai interesantă. Am păstrat-o multă vreme şi îmi reproşez şi acum că, într-un moment de prietenie extremă, i-am dăruit-o lui Nino Stratan. Am căutat şi opera domnului care istorisea atât de frumos întâmplări cu lideri politici. Stupoare ! Bărbatul falnic, plin de şarm, mânca articolele hotărâte, nu ştia să folosească deloc cratima, se ajuta mai mult de majuscule, scrijelindu-le urât. Pe scurt, oratorul nu ştia să scrie.
Am hotărât să mă uit mai puţin la televizor. Persoanele publice care apar pe sticlă cred că flecăreala de doi bani ţine loc de muncă, de valoare, de pricepere. E adevărat că suntem un popor cu o exprimare eminamente orală, dar va trebui să mai şi închidem gura şi să ne vedem de treabă.
P.S. Wawrinka a jucat formidabil şi a câştigat Australian Open. De câţiva ani este mai bun decât Federer. Mă bucur că m-am înşelat în previziunile mele. Îl respect enorm pe Nadal ca om şi ca sportiv profesionist - e cel mai serios, se antrenează cu cea mai mare responsabilitate şi este un tânăr foarte frumos educat -, dar sunt două lucruri care nu-mi plac la el. Unul este jocul bazat pe forţă şi pe intimidarea adversarului. El s-a născut să strice jucăriile competitorilor, să-i încurce şi să-i umilească. Strâmbăturile sale sunt o tortură pentru orice om normal. Al doilea ar fi faptul că spaniolul nu ştie să piardă. El face parte dintr-o categorie curioasă de oameni care, în orice domeniu ar lucra, vor din tot sufletul să câştige totul - chiar când prestează o muncă de calitate inferioară - şi, dacă se poate, să rămână singuri în branşă. Toate trofeele au fost inventate pentru a fi câştigate de ei. E un minus pentru Nadal, care, în caz că va fi ajutat în continuare de pastile şi de organismul său de fier, va câştiga mai multe titluri de Grand Slam decât Federer. Jocul lui nu este bucuria minţii şi a ochiului, ci o cumplită răzbunare pe potrivnicii care reuşesc să-i trimită mingea peste fileu. Şi ar mai fi ceva. Când simte că pierde, Nadal apelează la tertipuri urâte, pentru a-şi scoate partenerii din mână.
marți, 12 noiembrie 2013
Profesorul profesorilor
Aflu cu surprindere că Paul Cornea a împlinit 89 de ani, dar din fotografii văd că Domnia Sa nu s-a schimbat deloc : acelaşi intelectual mobil, viguros, sigur pe sine, ca în urmă cu 35 de ani, când mi-a fost profesor. Un lucru şi mai îmbucurător este că Daniel Cristea-Enache a publicat o carte de convorbiri cu Profesorul tuturor profesorilor Facultăţii de Litere, Ce a fost, cum a fost.
Era vremea când Ion Stratan conducea, cu inteligenţa-i cunoscută, Cenaclul de Luni, iar Nicolae Manolescu, mentorul poeţilor optzecişti, dăduse un interviu în "România liberă", în care pomenise şi de Stratan. Eram atât de nerăbdători să-l citim, încât n-am dormit toată noaptea şi am făcut, împreună cu Nino, tot felul de clasamente : cei mai buni profesori, cei mai buni critici, cei mai proşti scriitori etc. Ţin minte că, la capitolul profesori, am căzut imediat de acord că aceştia erau Paul Cornea şi Nicolae Manolescu. Cu Paul Cornea avusesem un curs în anul al doilea de studii, iar Manolescu avea un opţional la un an superior - seria lui Cristian Teodorescu, Mircea Cărtărescu, Romulus Bucur, Emil Ionescu, Laurenţiu Dumitrescu - şi câţiva dintre noi chiuleam de la prelegerile lingvistului Liviu Onu, pentru a asista la spectacolele de idei montate, într-o mică sală de la etajul întâi (aripa în care se află secretariatul ), de cronicarul României literare. Nu mai contează că am cumpărat ziarul la prima oră şi că am văzut că Manolescu îl considera pe Stratan "minte strălucită şi poet foarte talentat". ( După aceea am mers la Cinematecă şi am văzut Persona lui Bergman, dar am mai povestit acest episod. ) Cert e că faţă de cei doi dascăli, Paul Cornea şi Nicolae Manolescu, aveam o admiraţie deosebită. N-am lipsit de la niciun curs al Profesorului - îl ţinea joia, de la 10 la 12, în Odobescu -, chiar dacă afară era viscol sau furtună. Avea o coerenţă extraordinară, o eleganţă intelectuală unică şi un fundament cultural fără termeni de comparaţie. Era competenţa întruchipată. Mă interesa chiar ce părere aveau, unul despre celălalt, Paul Cornea şi Nicolae Manolescu. Iar ei îşi exprimau opiniile fără rezerve. Venerabilul profesor îl cita uneori pe mai tânărul său coleg, zicând : " Aşa spune şi Nicolae Manolescu, cu care eu mă potrivesc în păreri. " La rândul său, Nicolae Manolescu utiliza invariabil sintagma "eminentul Paul Cornea". Această preţuire reciprocă mă încânta.
Şi o mare neîmplinire : n-am ascuns niciodată că mi-am dorit mult să am şansa de a-l asculta, într-un amfiteatru , pe Valeriu Cristea - sau să stau măcar câteva minute aproape de el ! -, criticul pe care îl iubeam cel mai mult. Dar n-a fost să fie !
De la fidelitatea mea faţă de Paul Cornea mi s-a tras şi primul accident major din biografia de student. Într-o dimineaţă, în locul marelui istoric literar, a apărut Pompiliu Marcea, care ne-a anunţat că trebuie să înlăturăm zăpada din jurul Universităţii. Viscolise puternic, erau nămeţi mari, iar prodecanul adusese o mulţime de lopeţi. Cei mai mulţi colegi au zbughit-o acasă şi am rămas cu Călin Mihăilescu, Liviu Papadima şi încă vreo trei inşi, să rânim omătul. Cum nu aveam căciulă, am răcit la cap, am stat câteva luni în spital - de acolo mi-am dat două sesiuni de examene -, am încetat să mai scriu, iar consecinţele acestei întâmplări s-au ţinut după mine zeci de ani.
Se ştia că Paul Cornea era şi cel mai exigent magistru. Era greu să iei o notă mare la acest erudit. Nu putea fi păcălit cu niciun preţ. ( Se povestea că l-ar fi picat chiar şi pe Adrian Păunescu. ) Mă pot însă lăuda că am primit, din partea Domniei Sale, două note de zece : o dată ca student şi a doua oară cu prilejul susţinerii examenului pentru gradul al II-lea în învăţământ.
Pe 3 noiembrie a fost ziua Domniei Sale de naştere. Îi urez sănătate, putere de muncă şi o viaţă cât mai lungă !
P:S. Trăim într-o societate criminală. Un bătrân a fost bătut pentru a fi dat afară de la CFR, după mai mult de 43 de ani de muncă. Iar un director de la o casă de pensii nu ştia, la televizor, să facă o adunare simplă -pentru el, 43 de ani, 3 luni şi 15 zile însemnau mai puţin de 43 de ani ! - şi arăta, cu multă aroganţă, că năpăstuitul moş n-are dreptul decât la patru sute de lei, pensie lunară. Dar, probabil, dacă există un Dumnezeu, omul va plăti pentru prostia lui agresivă.
Era vremea când Ion Stratan conducea, cu inteligenţa-i cunoscută, Cenaclul de Luni, iar Nicolae Manolescu, mentorul poeţilor optzecişti, dăduse un interviu în "România liberă", în care pomenise şi de Stratan. Eram atât de nerăbdători să-l citim, încât n-am dormit toată noaptea şi am făcut, împreună cu Nino, tot felul de clasamente : cei mai buni profesori, cei mai buni critici, cei mai proşti scriitori etc. Ţin minte că, la capitolul profesori, am căzut imediat de acord că aceştia erau Paul Cornea şi Nicolae Manolescu. Cu Paul Cornea avusesem un curs în anul al doilea de studii, iar Manolescu avea un opţional la un an superior - seria lui Cristian Teodorescu, Mircea Cărtărescu, Romulus Bucur, Emil Ionescu, Laurenţiu Dumitrescu - şi câţiva dintre noi chiuleam de la prelegerile lingvistului Liviu Onu, pentru a asista la spectacolele de idei montate, într-o mică sală de la etajul întâi (aripa în care se află secretariatul ), de cronicarul României literare. Nu mai contează că am cumpărat ziarul la prima oră şi că am văzut că Manolescu îl considera pe Stratan "minte strălucită şi poet foarte talentat". ( După aceea am mers la Cinematecă şi am văzut Persona lui Bergman, dar am mai povestit acest episod. ) Cert e că faţă de cei doi dascăli, Paul Cornea şi Nicolae Manolescu, aveam o admiraţie deosebită. N-am lipsit de la niciun curs al Profesorului - îl ţinea joia, de la 10 la 12, în Odobescu -, chiar dacă afară era viscol sau furtună. Avea o coerenţă extraordinară, o eleganţă intelectuală unică şi un fundament cultural fără termeni de comparaţie. Era competenţa întruchipată. Mă interesa chiar ce părere aveau, unul despre celălalt, Paul Cornea şi Nicolae Manolescu. Iar ei îşi exprimau opiniile fără rezerve. Venerabilul profesor îl cita uneori pe mai tânărul său coleg, zicând : " Aşa spune şi Nicolae Manolescu, cu care eu mă potrivesc în păreri. " La rândul său, Nicolae Manolescu utiliza invariabil sintagma "eminentul Paul Cornea". Această preţuire reciprocă mă încânta.
Şi o mare neîmplinire : n-am ascuns niciodată că mi-am dorit mult să am şansa de a-l asculta, într-un amfiteatru , pe Valeriu Cristea - sau să stau măcar câteva minute aproape de el ! -, criticul pe care îl iubeam cel mai mult. Dar n-a fost să fie !
De la fidelitatea mea faţă de Paul Cornea mi s-a tras şi primul accident major din biografia de student. Într-o dimineaţă, în locul marelui istoric literar, a apărut Pompiliu Marcea, care ne-a anunţat că trebuie să înlăturăm zăpada din jurul Universităţii. Viscolise puternic, erau nămeţi mari, iar prodecanul adusese o mulţime de lopeţi. Cei mai mulţi colegi au zbughit-o acasă şi am rămas cu Călin Mihăilescu, Liviu Papadima şi încă vreo trei inşi, să rânim omătul. Cum nu aveam căciulă, am răcit la cap, am stat câteva luni în spital - de acolo mi-am dat două sesiuni de examene -, am încetat să mai scriu, iar consecinţele acestei întâmplări s-au ţinut după mine zeci de ani.
Se ştia că Paul Cornea era şi cel mai exigent magistru. Era greu să iei o notă mare la acest erudit. Nu putea fi păcălit cu niciun preţ. ( Se povestea că l-ar fi picat chiar şi pe Adrian Păunescu. ) Mă pot însă lăuda că am primit, din partea Domniei Sale, două note de zece : o dată ca student şi a doua oară cu prilejul susţinerii examenului pentru gradul al II-lea în învăţământ.
Pe 3 noiembrie a fost ziua Domniei Sale de naştere. Îi urez sănătate, putere de muncă şi o viaţă cât mai lungă !
P:S. Trăim într-o societate criminală. Un bătrân a fost bătut pentru a fi dat afară de la CFR, după mai mult de 43 de ani de muncă. Iar un director de la o casă de pensii nu ştia, la televizor, să facă o adunare simplă -pentru el, 43 de ani, 3 luni şi 15 zile însemnau mai puţin de 43 de ani ! - şi arăta, cu multă aroganţă, că năpăstuitul moş n-are dreptul decât la patru sute de lei, pensie lunară. Dar, probabil, dacă există un Dumnezeu, omul va plăti pentru prostia lui agresivă.
luni, 10 decembrie 2012
Semnal editorial : cărți de Tudor Cristea și Margareta Bineață
La Editura Bibliotheca din Târgoviște, au apărut două excelente cărți de eseuri de critică și istorie literară : Cărți și autori de azi de Margareta Bineață și Revizuiri și consemnări de Tudor Cristea. Margareta Bineață este un valoros cronicar literar, consecvent colaborator al revistei Litere, iar Tudor Cristea, directorul aceleiași publicații, este poet, romancier și un prestigios critic și istoric literar. Ideile sale mereu noi și foarte pătrunzătoare, ca și stilul elegant și seducător, fac din Tudor Cristea un strălucit eseist, din aceeași familie cu Nicolae Manolescu și Alex Ștefănescu. Îi mulțumesc autorului că și în ultimul său volum mi-a făcut onoarea de a-mi dedica un capitol ( pag. 254-260 ). Cum astăzi este ziua sa de naștere, îi urez să aibă parte de o viață lungă, luminată de iubire și să ne bucure în continuare cu nenumărate cărți de valoare !
LA MULȚI ANI, TUDOR CRISTEA !
LA MULȚI ANI, TUDOR CRISTEA !
miercuri, 19 septembrie 2012
Mi-ar fi plăcut...
Nici nu se putea pune o întrebare mai vicleană în legătură cu I.L. Caragiale : Dvs. personal, literar, teatral și omenește, ce NU vă place la I. L. Caragiale?
Am participat cândva la un seminar ţinut de George Gană, când profesorul s-a arătat scandalizat de atitudinea unei colege care a mărturisit că nu-i plăcea Marin Preda. „ Este descalificant, a spus magistrul, să nu-ţi placă Marin Preda ! „ Unele gânduri sunt inavuabile, fiindcă altminteri rişti să devii ridicol.
Mi-ar veni peste mână să spun că nu-mi place un text scris de Caragiale. Gestul ar putea fi socotit un moft literar. Dar putem reformula : mi-ar fi plăcut dacă…
Omeneşte, agreez cabotinismul lui Caragiale – se trăgea doar dintr-o familie de actori -, dar mi-ar fi plăcut mai mult dacă scriitorul nu şi-ar fi risipit geniului său în producţii orale, destinate să-i încânte pe tovarăşii de pahar. Probabil că opera scrisă este numai oglinda palidă a unei oralităţi de un relief artistic fără termeni de comparaţie. Dacă Nenea Iancu ar fi vorbit mai puţin şi ar fi scris mai mult, poate că ne alegeam şi cu un roman caragialian. Şi mă las pradă reveriei. Un roman scris de Caragiale ! Regret că marele scriitor n-a realizat aşa ceva, după cum sunt mâhnit că nici Cehov n-are în palmaresul său o naraţiune de mari proporţii. Cum l-aş vedea pe Caragiale romancier ? Cam ca pe Ilf şi Petrov din Douăsprezece scaune ori ca pe Mark Twain, cel din Un yankeu la curtea regelui Arthur. Da, mi-ar fi plăcut mai mult ca I. L. Caragiale să-şi ocupe timpul exclusiv cu scrisul şi să facă mai puţin pe actorul de serviciu. Sau te pomeneşti că tocmai trăncăneala este marele laborator al operei sale şi că, dacă n-ar fi pierdut timpul prin cafenele, n-ar mai fi produs texte semnificative ? Un Caragiale singur, scriind pe o masă de brad, precum Eminescu, nu este o imagine convingătoare.
Mi-ar fi plăcut dacă I.L. Caragiale n-ar fi scris Năpasta. Poate că mă înşel, dar, deşi ideea care stă la baza acestei drame este valabilă psihologic, scenele sunt greu credibile, insuficient motivate. Ana pare un personaj animat de impulsuri primitive – este gata să-l omoare pe Dragomir cu toporul -, dar are subtilitatea să-i însceneze bărbatului ei o crimă prin care să-l pedepsească pentru un alt omor. Personajele sunt simple, schematice, moarte, neconvingătoare. Un dramaturg ar avea mai multe de zis în această privinţă. Mediul rural îi vine lui Caragiale ca un costum de căpătat.
În sfârşit, nu-mi plac copiii lui Caragiale. Sunt diabolici, infernali, aşa cum a observat, primul, Nicolae Manolescu în Teme 3, Cartea Românească, 1978. Aici literarul se prelungeşte în omenesc şi în social. De cine ne aminteşte marinerul Goe, care nu suportă să fie contrazis şi îşi terorizează familia ? Dar maiorul de roşiori Ionel din Vizită… ? Alt Ionel, din Tren de plăcere, poartă uniforma de vânători ai prinţului Carol şi este un mic tiran. Copilul directorului din 25 de minute se poartă incalificabil. Nicu, copilul din Grand Hotel Victoria Română, este de-a dreptul infernal, privirea acestuia dându-i naratorului dureri de cap. Răsfăţul, ignoranţa, cruzimea şi proasta lor creştere ne amintesc de o anumită pătură socială de azi, inconştientă şi animată doar de dorinţa de a-şi umple buzunarele. A sosit vremea când Goe, Ionel şi Nicu au crescut mari şi au ajuns parlamentari şi miniştri. Ei au evadat din paginile cărţilor lui Caragiale şi populează lumea în care trăim. Ce elogiu mai mare i se poate aduce unui scriitor decât acela că personajele sale au invadat realitatea ?
Moral, copiii lui Caragiale nu-mi plac. Dar cât de vii sunt din punct de vedere estetic !
( Răspuns la ancheta revistei Luceafărul de dimineaţă )
Am participat cândva la un seminar ţinut de George Gană, când profesorul s-a arătat scandalizat de atitudinea unei colege care a mărturisit că nu-i plăcea Marin Preda. „ Este descalificant, a spus magistrul, să nu-ţi placă Marin Preda ! „ Unele gânduri sunt inavuabile, fiindcă altminteri rişti să devii ridicol.
Mi-ar veni peste mână să spun că nu-mi place un text scris de Caragiale. Gestul ar putea fi socotit un moft literar. Dar putem reformula : mi-ar fi plăcut dacă…
Omeneşte, agreez cabotinismul lui Caragiale – se trăgea doar dintr-o familie de actori -, dar mi-ar fi plăcut mai mult dacă scriitorul nu şi-ar fi risipit geniului său în producţii orale, destinate să-i încânte pe tovarăşii de pahar. Probabil că opera scrisă este numai oglinda palidă a unei oralităţi de un relief artistic fără termeni de comparaţie. Dacă Nenea Iancu ar fi vorbit mai puţin şi ar fi scris mai mult, poate că ne alegeam şi cu un roman caragialian. Şi mă las pradă reveriei. Un roman scris de Caragiale ! Regret că marele scriitor n-a realizat aşa ceva, după cum sunt mâhnit că nici Cehov n-are în palmaresul său o naraţiune de mari proporţii. Cum l-aş vedea pe Caragiale romancier ? Cam ca pe Ilf şi Petrov din Douăsprezece scaune ori ca pe Mark Twain, cel din Un yankeu la curtea regelui Arthur. Da, mi-ar fi plăcut mai mult ca I. L. Caragiale să-şi ocupe timpul exclusiv cu scrisul şi să facă mai puţin pe actorul de serviciu. Sau te pomeneşti că tocmai trăncăneala este marele laborator al operei sale şi că, dacă n-ar fi pierdut timpul prin cafenele, n-ar mai fi produs texte semnificative ? Un Caragiale singur, scriind pe o masă de brad, precum Eminescu, nu este o imagine convingătoare.
Mi-ar fi plăcut dacă I.L. Caragiale n-ar fi scris Năpasta. Poate că mă înşel, dar, deşi ideea care stă la baza acestei drame este valabilă psihologic, scenele sunt greu credibile, insuficient motivate. Ana pare un personaj animat de impulsuri primitive – este gata să-l omoare pe Dragomir cu toporul -, dar are subtilitatea să-i însceneze bărbatului ei o crimă prin care să-l pedepsească pentru un alt omor. Personajele sunt simple, schematice, moarte, neconvingătoare. Un dramaturg ar avea mai multe de zis în această privinţă. Mediul rural îi vine lui Caragiale ca un costum de căpătat.
În sfârşit, nu-mi plac copiii lui Caragiale. Sunt diabolici, infernali, aşa cum a observat, primul, Nicolae Manolescu în Teme 3, Cartea Românească, 1978. Aici literarul se prelungeşte în omenesc şi în social. De cine ne aminteşte marinerul Goe, care nu suportă să fie contrazis şi îşi terorizează familia ? Dar maiorul de roşiori Ionel din Vizită… ? Alt Ionel, din Tren de plăcere, poartă uniforma de vânători ai prinţului Carol şi este un mic tiran. Copilul directorului din 25 de minute se poartă incalificabil. Nicu, copilul din Grand Hotel Victoria Română, este de-a dreptul infernal, privirea acestuia dându-i naratorului dureri de cap. Răsfăţul, ignoranţa, cruzimea şi proasta lor creştere ne amintesc de o anumită pătură socială de azi, inconştientă şi animată doar de dorinţa de a-şi umple buzunarele. A sosit vremea când Goe, Ionel şi Nicu au crescut mari şi au ajuns parlamentari şi miniştri. Ei au evadat din paginile cărţilor lui Caragiale şi populează lumea în care trăim. Ce elogiu mai mare i se poate aduce unui scriitor decât acela că personajele sale au invadat realitatea ?
Moral, copiii lui Caragiale nu-mi plac. Dar cât de vii sunt din punct de vedere estetic !
( Răspuns la ancheta revistei Luceafărul de dimineaţă )
marți, 28 august 2012
Adela. O iubire fin de siècle
Am recitit cu mare bucurie Adela lui G.Ibrăileanu. Lucrurile esenţiale s-au spus despre acest roman. Nicolae Manolescu i-a consacrat cărţii o analiză excepţională în Arca lui Noe, vol II, Ed Minerva, 1981, pag. 131-160, relevând resorturile subconştiente ale pasivităţii personajului masculin, doctorul Emil Codrescu.
Mă interesează ânsă cum apare erosul în opera lui Ibrăileanu, în comparaţie cu alte opere contemporane cu epoca în care se desfăşoară acţiunea din text sau cu volume apărute aproximativ în aceeaşi perioadă. E semnificativ că, deşi autorul scrie cartea în anii '30 ai secolului trecut, Ibrăileanu datează naraţiunea ca petrecându-se în "189...".
Femeile sunt îmbrăcate, acoperindu-şi pielea în totalitate. Adela are o fixaţie în a-şi trage tot timpul fusta până la vârful pantofilor. Reflecţiile personajului-narator sunt de mare rafinament, bazate pe scene de neuitat. În timpul unei plimbări, Emil Codrescu şi Adela stau pe capra trăsurii, alături de vizitiu şi bărbatul resimte ca pe o mare bucurie contopirea umbrei sale cu cea a femeii iubite. Într-o seară, la despărţire, tânăra îi strânge mâna, iar el, pentru a păstra căldura trupului ei, deschide uşa cu...stânga. La un moment dat, într-o excursie, Adela bea apă dintr-un recipient şi îi oferă şi lui Codrescu, după ce varsă puţin lichid. Gestul acesta îl contrariază pe medic care vede aici semnul unei distanţe afective. În sfârşit, la ultima lor întâlnire, Codrescu îi scoate mănuşa unei mâini şi îi sărută degetele şi antebraţul. Acţiunea lui este analizată de comentatori ca o supremă perversiune ! E o luare în posesie aproape simbolică, pentru că Emil Codrescu completează cu sensibilitatea sa puţinele şi firavele îndrăzneli pe care şi le permite.
Ce fac în acest timp femeile din cărţile lui Creangă, pe de o parte, şi Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Anton Holban şi Max Blecher, pe de altă parte ? Călugăriţele primului se călăresc berbeceşte, cu călugării, prin tufişurile de la Agapia şi cântă voioase, ei ţinându-le isonul.
În zonă, "toată vara se aude cântând un glas îngeresc:
Ici în vale, la părău,
Mieluşa lui Dumnezeu!
Iar câte-un glas gros răspunde:
Hop şi eu de la Durău,
Berbecu lui Dumnezeu!...
Căci, fără să vreau, aflasem și eu, păcătosul, câte ceva din tainele călugărești… umblând vara cu băieții după… bureți prin părțile acele, de unde prinsesem și gust de călugărie… Știi, ca omul cuprins de evlavie."
( Las la o parte că şi Adela vede, în camera unui stareţ ,o tânără îmbrăcată sumar, cu părul pus pe moaţe ! ) Limbajul naratorului este aluziv, cu perdeaua numai pe jumătate trasă, ca şi în Moş Nechifor Coţcariul, unde bătrânul harabagiu desfăşoară o strategie impresionantă pentru a petrece noaptea, în pădure, cu tânăra evreică Malca.
Îndrăgostite sau nu, eroinele lui Camil şi ale celorlalţi nu sunt năzuroase şi fac amor prin automobile, în apartamente închiriate sau în propria locuinţă, cu sentimentul că-şi împlinesc sentimentele sau că practică un sport plăcut şi folositor. Doamna T. se culcă, la un moment dat, cu un individ insipid, numai fiindcă îi este milă de el. Emilia Răchitaru, actriţă lipsită de talent şi de inteligemţă, e un fel de damă de companie. La Camil şi H. Bonciu găsim şi timide detalii anatomice. Aş zice că, în cazul interbelicilor, sexualitatea apare ca un factor de normalitate.
Dar în literatura de azi cum stau lucrurile ?
E, aici lucrurile sunt mai complicate şi voi discuta cu alt prilej această temă.
Mă interesează ânsă cum apare erosul în opera lui Ibrăileanu, în comparaţie cu alte opere contemporane cu epoca în care se desfăşoară acţiunea din text sau cu volume apărute aproximativ în aceeaşi perioadă. E semnificativ că, deşi autorul scrie cartea în anii '30 ai secolului trecut, Ibrăileanu datează naraţiunea ca petrecându-se în "189...".
Femeile sunt îmbrăcate, acoperindu-şi pielea în totalitate. Adela are o fixaţie în a-şi trage tot timpul fusta până la vârful pantofilor. Reflecţiile personajului-narator sunt de mare rafinament, bazate pe scene de neuitat. În timpul unei plimbări, Emil Codrescu şi Adela stau pe capra trăsurii, alături de vizitiu şi bărbatul resimte ca pe o mare bucurie contopirea umbrei sale cu cea a femeii iubite. Într-o seară, la despărţire, tânăra îi strânge mâna, iar el, pentru a păstra căldura trupului ei, deschide uşa cu...stânga. La un moment dat, într-o excursie, Adela bea apă dintr-un recipient şi îi oferă şi lui Codrescu, după ce varsă puţin lichid. Gestul acesta îl contrariază pe medic care vede aici semnul unei distanţe afective. În sfârşit, la ultima lor întâlnire, Codrescu îi scoate mănuşa unei mâini şi îi sărută degetele şi antebraţul. Acţiunea lui este analizată de comentatori ca o supremă perversiune ! E o luare în posesie aproape simbolică, pentru că Emil Codrescu completează cu sensibilitatea sa puţinele şi firavele îndrăzneli pe care şi le permite.
Ce fac în acest timp femeile din cărţile lui Creangă, pe de o parte, şi Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Anton Holban şi Max Blecher, pe de altă parte ? Călugăriţele primului se călăresc berbeceşte, cu călugării, prin tufişurile de la Agapia şi cântă voioase, ei ţinându-le isonul.
În zonă, "toată vara se aude cântând un glas îngeresc:
Ici în vale, la părău,
Mieluşa lui Dumnezeu!
Iar câte-un glas gros răspunde:
Hop şi eu de la Durău,
Berbecu lui Dumnezeu!...
Căci, fără să vreau, aflasem și eu, păcătosul, câte ceva din tainele călugărești… umblând vara cu băieții după… bureți prin părțile acele, de unde prinsesem și gust de călugărie… Știi, ca omul cuprins de evlavie."
( Las la o parte că şi Adela vede, în camera unui stareţ ,o tânără îmbrăcată sumar, cu părul pus pe moaţe ! ) Limbajul naratorului este aluziv, cu perdeaua numai pe jumătate trasă, ca şi în Moş Nechifor Coţcariul, unde bătrânul harabagiu desfăşoară o strategie impresionantă pentru a petrece noaptea, în pădure, cu tânăra evreică Malca.
Îndrăgostite sau nu, eroinele lui Camil şi ale celorlalţi nu sunt năzuroase şi fac amor prin automobile, în apartamente închiriate sau în propria locuinţă, cu sentimentul că-şi împlinesc sentimentele sau că practică un sport plăcut şi folositor. Doamna T. se culcă, la un moment dat, cu un individ insipid, numai fiindcă îi este milă de el. Emilia Răchitaru, actriţă lipsită de talent şi de inteligemţă, e un fel de damă de companie. La Camil şi H. Bonciu găsim şi timide detalii anatomice. Aş zice că, în cazul interbelicilor, sexualitatea apare ca un factor de normalitate.
Dar în literatura de azi cum stau lucrurile ?
E, aici lucrurile sunt mai complicate şi voi discuta cu alt prilej această temă.
duminică, 8 aprilie 2012
A apărut "Trecutul e o sărbătoare" la Tracus Arte
Vă anunț cu bucurie că mă aflu în posesia primelor exemplare din volumul meu de poezie „Trecutul e o sărbătoare”, apărut la Tracus Arte prin grija directorului acestei edituri, Ioan Cristescu. Volumul este ilustrat cu șapte desene de Vlad Ciobanu și are pe coperta a IV-a o prezentare de Nicolae Manolescu.Cartea cuprinde două cicluri de facturi diferite: cum se anunță o victorie (21 de texte autonome) și amintiri din închisoare (13 texte monotematice).
Data potențială a primei lansări (dar voi anunța din vreme repere precise): 24 aprilie ora 14.14 la Sala Oglinzilor de la sediul Uniunii Scriitorilor.
*
În ziua de 23 aprilie se va sărbători Ziua Cărții. Cu acest prilej va avea loc și un recital poetic în Aula Bibliotecii Centrale Universitare, amfitrioni fiind Dan Mircea Cipariu și Ioan Cristescu. Organizatorii m-au invitat să citesc și eu cîteva texte proprii. Deși onorat de invitație, am cerut permisiunea să prezint publicului, în premieră, nu versurile mele, ci unele dintre cele pe care le-am tradus din opera lui Shakespeare, întrucît pe 23 aprilie este ziua nașterii (dar și a morții) marelui autor. Vă invit de pe acum la acest recital.
( Textul şi coperta au fost preluate de pe blogul cunoscutului scriitor Horia Gârbea. )
Abonați-vă la:
Postări (Atom)