luni, 19 octombrie 2015

Moromețianismul lui Faulkner (II). O experiență de lectură

     Când sunt stresat, citesc așa cum alții mănâncă în exces, fumează ori găsesc altă modalitate de a-și descărca tensiunea nervoasă. Am recitit, Saul Bellow, Erskine Caldwell, Camus, Knut Hamsun. Cu două seri în urmă am înhățat Manuscrisul găsit la Saragosa al contelui Jan Potocki și am parcurs mai întâi prefața, apoi am trecut la nemaipomenitele întâmplări relatate de polonez. Cartea seamănă cu O mie și una de nopți, dar e, parcă, mai puțin cursivă, din cauza explicării genealogiilor fiecărui personaj. În acest timp, Orașul lui Faulkner îmi făcea cu ochiul de pe birou. Nicăieri nu scrie Faulkner cu mai multă fervoare decât în acest al doilea roman al trilogiei sale. ( Revin asupra unor observații făcute cândva și pun trilogia - Cătunul, Orașul, Conacul - alături de Zgomotul și furia și Lumină de august, la cel mai înalt nivel al prozei faulkneriene.) Am deschis cartea și am dat peste un capitol în care naratorul este V. K. Ratliff. Vervă, umor, har narativ. Și am avut din nou impresia că recitesc o istorioară povestită de Pațanghel sau de Moromete. Ratliff verbalizează, ca și eroii lui Preda, până la absurd. Vă amintiți cum povestea Pațanghel, în O adunare liniștită, cum s-a supărat Miai pe el, fiindcă același Miai nu voise să-i de lui, lui Pațanghel, merticul pentru a vinde niște porumb? La performanțe asemănătoare, condensate în paradoxuri pline de miez, ajunge și Ratliff.
Nici n-a mai fost vorba să reiau lectura Manuscrisului găsit la Saragosa.
Iată ce scrisesem, cu ani în urmă, despre moromețianismul lui Faulkner :
”Este greu să găsim un prozator de o forţă epică apropiată de a lui Faulkner. Poate numai, dar în alt registru, Thomas Mann. Pe ruşi nu-i introduc în nicio comparaţie, fiindcă au un relief artistic special.
Unul dintre cele mai simpatice personaje faulkneriene este V. K. Ratliff. El pare omul cu povestea. Circulă prin tot ţinutul, mai puţin pentru a-şi vinde maşinile de cusut şi mai mult pentru a iscodi ce se întâmplă şi a povesti şi altora ce a văzut. Este un observator subtil, are umor şi este un bun psiholog, portretizându-le cu precizie pe celelalte personaje. Receptăm apariţia şi ascensiunea clanului Snopes din perspectiva sa. V. K. Ratliff ascultă cu pasiune ce i se relatează şi narează el însuşi tot ce îi trece prin faţa ochilor. În termeni de naratologie, Ratliff este deopotrivă un reflector şi un colportor.
În multe privinţe, V. K. Ratliff îmi aminteşte de Moromete. Acesta din urmă, ca şi varianta sa numită Paţanghel , din O adunare liniştită, este un contemplativ care înregistrează ceea ce se petrece în jurul său, apoi înfăţişează faptele într-un fel deformat şi comic, trăgând spuza pe turta lui. Povestirile lui Paţanghel ori Moromete prezintă evenimentele într-un fel dramatic, cu reproducerea dialogurilor şi a intonaţiilor semnificative. De asemenea, ca şi Ratliff, Paţanghel şi Moromete fabulează, făcând tot felul de presupuneri pe marginea psihologiei cunoscuţilor lor şi transformându-i pe aceştia în personaje de neuitat. Ce epopee comică este expediţia lui Paţanghel la munte, pentru a vinde porumb, şi cât de prost iese din toată expunerea Miai, tovarăşul naratorului ! Ce hohote de râs stârneşte vizita lui Moromete la Traian Pisică şi cât de curioase sunt apucăturile familiei cultivatorului de tutun !  Ratliff, la rândul său, vorbeşte despre Snopesi, despre Varneri şi despre ce i se pare interesant din punctul său de vedere.  Ca şi Moromete, Ratliff verbalizează întâmplările. Adesea, tema povestirii devine povestirea însăşi, aşa cum a remarcat şi Nicolae Manolescu. Adevărul este că s-ar putea scrie un întreg studiu pe tema moromeţianismului personajului faulknerian.
Cătunul a apărut în 1940, Oraşul,  în 1957,  Conacul, în 1959, iar  Moromeţii, în 1955. În realitate, am putea vorbi mai degrabă despre faulknerianismul lui Marin Preda decât invers. Nici de data asta nu suntem protocronici !
Preda nu l-a putut urma pe Faulkner în ceea ce priveşte pluralitatea vocilor narative, absolut uluitoare în cărţile americanului, adevărate poeme epice, polifonice. La Preda există o singură voce dominantă în fiecare carte şi abia la Radu Aldulescu, perspectivele de relatare a faptelor par a se diversifica.
Despre subiectivitatea reflectorilor la Aldulescu am scris în cronica făcută la Ana Maria şi îngerii. Probabil că voi relua tema după ce voi citi Îngerul încălecat.”

P.S. Ilya Muromets este un erou popular rus și ucrainean. Moromete al nostru pare a-și fi luat numele de la năzdrăvanul vecinilor. Una dintre plăcerile personajului lui Preda este să stea la taifas, să comenteze faptele celorlalți, ironizându-și fin consătenii. Pentru asta, el își consumă o mare parte din timp. Când vine vremea secerișului, Moromete nu se omoară cu munca și caută cu lumânarea prilejul de a sta la taclale cu vecinii de tarla. În fine, Ratliff al lui Faulkner vinde mai mult povești decât mașini de cusut. Ideea e că pe toate meridianele lumii există tipul uman care disprețuiește munca, este contemplativ și spune povești. Nu zicea Sadoveanu că lenea este mama artei?
E de meditat la diferențele dintre bârfitor și artist, dintre leneș și creator.
Și încă un lucru : Ratliff le servește oamenilor chiar viața lor prefăcută-n povești.


8 comentarii:

Unknown spunea...

Oare Preda l-a citit pe Faulkner, vorbesc de ciclul celor trei romane Cătunul, Orașul, Casa cu coloane? N-am citit jurnalul lui Preda, știu ca tu l-ai citit.
Să vezi, e un mod de-a spune, pluralitatea vocilor din Casa cu coloane, în afara de nelipsitul Ratliff, mai e Gavin Stevens, Charles (Chick) Mallison si ici-colo vocea naratorului se interfereaza natural si cu cea a lui Montgomery Ward Snopes și Mink Snopes. Ce să mai vorbim de naratorii din Pe patul de moarte?
In afară de plasarea poveștilor într-o zonă rurală nu văd alte asemănări între cei doi scriitori. Preda are ca sa zic așa o anumită naturalețe și plăcere evidentă de a povesti, si reușește să creeze personaje memorabile, dar arta sa narativă e tare departe de cea a lui Faulkner. E părerea subiectivă a unui faulknerian declarat.

Şerban Tomşa spunea...

Dan,
Preda era specialist în ruși. Faulkner i se părea dificil. Spunea, într-un interviu cu Florin Mugur, că ”Lumină de august” este o performanță literară uluitoare” și că, oriunde ai deschide romanul, găsești pagini ”foarte bogate și concentrate”, dar că efortul cerut de lectură este prea mare. Preda era un autodidact și, în concluzie, un cititor comod și destul de limitat. În altă ordine de idei, Ratliff și Gavin Stevens sunt singurele personaje simpatice ale lui Faulkner.
Am reluat ”Pe patul de moarte” și m-am cam dezumflat. În afara coregrafiei narative perfecte, nu rămâi cu mare lucru. E artă pură, povestire de dragul povestirii. Tema prozei devine, la Faulkner, proza însăși. Totuși, nimeni nu a avut forța epică a americanului. Dragostea mea față de el este una cu năbădăi. Se stinge, se reaprinde, se redimensionează. Rămân, în esență, un faulknerian.

Unknown spunea...

Da, uneori e doar pură virtuozitate, așa am simțit si eu citind "Pe patul moarte". Cuplul Gavin-Ratliff pare un personaj în sine dedublat, cred că unul fără celălalt n-ar fi avut prea mult farmec. Faulkner mi se pare ieșit din pulpana unui Shakespeare, dar nu unul infuzat de titanismul eteroclit al Renașterii ci de damnarea încruntată puritană.
Apropo, de cititorii comozi si limitați, Valeriu Gherghel pe care-l frecventăm amândoi, spunea undeva pe blogul lui, că scriitorii nu sunt de regulă și mari cititori, iar Faulkner n-ar fi avut cine știe ce lecturi. Hm, mă îndoiesc, în cazul lui Faulkner, dar problema rămâne. Asta pentru că nu mai putem citi inocent și pentru că într-adevăr timpul e cel mai mare dușman al nostru.

Şerban Tomşa spunea...

Dan,
În ”Pe patul de moarte” nu se întâmplă decât puține lucruri. Și mai puține au o semnificație. ( Sigur, dacă ne-am lua după unii critici mai tineri - pe care, să fim bine înțeleși, îi apreciez, fără echivoc, la superlativ - nimic nu ar trebui să aibă semnificație. )
Și se pare că Valeriu Gherghel - care, oricum, știe multe și minunate lucruri pe care le expune într-un mod inimitabil - - are și aici dreptate. După cunoștințele mele, Faulkner recitea, în fiecare an, Biblia și...opera lui Shakespeare. Așa că intuiția ta este excelentă.

Şerban Tomşa spunea...

Nu în fiecare an, ci zilnic, fiindcă purta la el niște ediții de buzunar.

Şerban Tomşa spunea...

Nu știu dacă e soluție să scrii foarte puțin, cum au făcut-o Mateiu Caragiale, Lampedusa sau Harper Lee. Nici Hemingway și Truman Capote n-au scris mult. Dar cred că e păgubos să scrii zeci de romane, fiindcă la un moment dat mecanismul epic funcționează în gol, iar textul nu mai are relief artistic. Vezi D.R. Popescu și Nicolae breban. Diferențele dintre romanele reușite și textele lipsite de orice valoare sunt insesizabile, totuși...

Nicolae Nicu spunea...

Cu scuzele de rigoare şi fără pretenţia de a mă implica într-un subiect şi un standar de discuţie care să îmi fie pe deplin permise, vreau să spun că aforismul sadovenian mă trimite cu gîndul la matematicianul Grigore Moisil, care, cu timbru-i vocal gros, profund, inconfundabil, spunea că „matematica nu este o ştiinţă, matematica este o artă” şi, deopotrivă, îmi aduce aminte de profesoara mea de matematică din liceu, care ne mărturisea că şi-a dorit această specialitate, matematica, din lene şi comoditate. Interesantă asociere de idei. Acuma, eu nu ştiu dacă matematica este o artă, cum credea Moisil, şi nici nu mi-am dorit vreodată specialitatea asta, din nici un motiv. Nici măcar din lene... Şi, nu ştiu nici cînd anume şi în ce context a făcut Mihail Sadoveanu exprimarea în cauză – pare că ar fi putut-o face în perioada „proletcultismului”(...) – dar, dacă am lua-o de bună, atunci ar însemna că însăşi lenea este o artă! Ceea ce înseamnă că Sadoveanu, deşi el însuşi un monumental artist, a avut mare curaj să aducă pe atunci un atare elogiu lenii, respectiv, într-o epocă în care munca era venerată la rangul de cult social-politic. În acest caz, pe criteriile de valoare în vigoare şi pe cale de consecinţă logică, indiferent de statutul pe care îl are lenea într-o epocă sau alta, azi munca sigur nu (mai) este o artă. În nici un caz una a rentabilităţii!

Şerban Tomşa spunea...

Nicolae Nicu,
Lenea îți permite să privești cu detașare spectacolul vieții. După câte știu, Sadoveanu a preluat o idee orientală, dar mă gândesc că prozatorul nostru înțelegea prin lene și capacitatea de a contempla frumusețea care se risipește în jurul nostru. Altminteri, ca artist, Sadoveanu a fost foarte harnic, ca toți artiștii care au făcut elogiul lenei. Ca să-ți permiți luxul de a lenevi, e necesar să ai niște venituri asigurate, adică să fii bogat. De aceea arta a fost multă vreme apanajul celor bogați. Bogații de azi sunt însă proști și cred că pot trăi fără artă. Dar părerea cu pricina poate fi interpretată în fel și chip. Ca să faci ceva frumos, trebuie să gândești îndelung, cu o narghilea în gură. :)
Dar ai dreptate. Munca nu e o artă. E un coșmar. Azi chiar și arta a devenit o mizerie.