Ce mai face Ilie Moromete?

   M-am întrebat deseori ce ar fi însemnat proza lui Marin Preda fără Ilie Moromete. Probabil că mult mai puțin. Moromete atrage și ordonează, după linii de forță morale bine conturate, cele mai reușite personaje ale lui Preda. Am recitit partea rurală a Delirului și, dincolo de farmecul narațiunii prediste, mă atrăgea ideea că personajele sunt rude sau au legături cu Moromete. Poate că mă înșel, dar sunt convins că Niculae Moromete, protagonistul din Marele singuratic, ar fi mult mai puțin interesant dacă umbra tatălui nu l-ar însoți permanent, așa cum personajele biblice sunt manipulate, prin sfori nevăzute, de însuși Dumnezeu.
1. Moromete iradiază lumină, în mod benefic, în aproape toată proza de valoare scrisă de Preda. În jurul său, al modului său de gândire, gravitează cele mai reușite personaje create de romancierul teleormănean.
2. Preda este un romancier care nu concepe pagina scrisă fără personaje vii, bine conturate. În Moromeții e o întreagă galerie de oameni prinși în mișcarea lor zilnică, autentici, cu trăsături distinctive. Și ce personaj este Paul Ștefan, al lu' Parizianu! Iar fauna de ticăloși din Cel mai iubit dintre pământeni este memorabilă.
3. Ca o veritabilă anacondă, Moromete își înghite autorul și cea mai interesantă parte a operei acestuia. Îi împrumută chiar perspectiva narativă, naiv-problematizantă, ironic-urzicătoare, hazlie, lucidă, comică ( precum în istorisirea lui Pațanghel din O adunare liniștită sau relatarea vizitei făcute de Moromete lui Traian Pisică). În cele mai bune pagini ale lui Preda, naratorul nu reprezintă decât variațiuni ale „vocii” lui Ilie Moromete.

P.S. 1. La Preda, nimic nu este rodul imaginației. Toată substanța epică pornește de la întâmplări reale, iar personajele au modele care au trăit în carne și oase. În Siliștea-Gumești era o uliță pe care locuiau familii cu numele Moromete (un țăran se numea chiar Ilie Moromete și Stan V. Cristea îi publică și fotografia) , după cum arată istoricul literar pomenit mai sus în cercetările sale. Modelul real al lui Moromete era Tudor Călărașu, dar numele era luat de pe altă uliță.  Scriitorul preluat până și numele reale ale consătenilor săi, spre supărarea acestora. Dar sunt convins că și lecturile lui Preda au influențat botezul personajului. Ilya Muromeț era, după cum se știe, un erou ( bogatâr) în bâlinile rusești
      2. Dusă la service în urmă cu o săptămână, mașina mea merge din rău în mai rău, ca bolnavul din capodopera Șapte etaje de Dino Buzzati. Când am dus-o la revizie tehnică, toți au privit-o și au spus că e ca nouă și nu pare să aibă nimic. Bicicleta e pe butuci, iar pompa a rămas uitată în portbagajul mașinii. Sunt blocat în propria curte. Și am atâtea de făcut!

Moromețianismul lui Faulkner (II). O experiență de lectură

     Când sunt stresat, citesc așa cum alții mănâncă în exces, fumează ori găsesc altă modalitate de a-și descărca tensiunea nervoasă. Am recitit, Saul Bellow, Erskine Caldwell, Camus, Knut Hamsun. Cu două seri în urmă am înhățat Manuscrisul găsit la Saragosa al contelui Jan Potocki și am parcurs mai întâi prefața, apoi am trecut la nemaipomenitele întâmplări relatate de polonez. Cartea seamănă cu O mie și una de nopți, dar e, parcă, mai puțin cursivă, din cauza explicării genealogiilor fiecărui personaj. În acest timp, Orașul lui Faulkner îmi făcea cu ochiul de pe birou. Nicăieri nu scrie Faulkner cu mai multă fervoare decât în acest al doilea roman al trilogiei sale. ( Revin asupra unor observații făcute cândva și pun trilogia - Cătunul, Orașul, Conacul - alături de Zgomotul și furia și Lumină de august, la cel mai înalt nivel al prozei faulkneriene.) Am deschis cartea și am dat peste un capitol în care naratorul este V. K. Ratliff. Vervă, umor, har narativ. Și am avut din nou impresia că recitesc o istorioară povestită de Pațanghel sau de Moromete. Ratliff verbalizează, ca și eroii lui Preda, până la absurd. Vă amintiți cum povestea Pațanghel, în O adunare liniștită, cum s-a supărat Miai pe el, fiindcă același Miai nu voise să-i de lui, lui Pațanghel, merticul pentru a vinde niște porumb? La performanțe asemănătoare, condensate în paradoxuri pline de miez, ajunge și Ratliff.
Nici n-a mai fost vorba să reiau lectura Manuscrisului găsit la Saragosa.
Iată ce scrisesem, cu ani în urmă, despre moromețianismul lui Faulkner :
”Este greu să găsim un prozator de o forţă epică apropiată de a lui Faulkner. Poate numai, dar în alt registru, Thomas Mann. Pe ruşi nu-i introduc în nicio comparaţie, fiindcă au un relief artistic special.

Unul dintre cele mai simpatice personaje faulkneriene este V. K. Ratliff. El pare omul cu povestea. Circulă prin tot ţinutul, mai puţin pentru a-şi vinde maşinile de cusut şi mai mult pentru a iscodi ce se întâmplă şi a povesti şi altora ce a văzut. Este un observator subtil, are umor şi este un bun psiholog, portretizându-le cu precizie pe celelalte personaje. Receptăm apariţia şi ascensiunea clanului Snopes din perspectiva sa. V. K. Ratliff ascultă cu pasiune ce i se relatează şi narează el însuşi tot ce îi trece prin faţa ochilor. În termeni de naratologie, Ratliff este deopotrivă un reflector şi un colportor.

În multe privinţe, V. K. Ratliff îmi aminteşte de Moromete. Acesta din urmă, ca şi varianta sa numită Paţanghel , din O adunare liniştită, este un contemplativ care înregistrează ceea ce se petrece în jurul său, apoi înfăţişează faptele într-un fel deformat şi comic, trăgând spuza pe turta lui. Povestirile lui Paţanghel ori Moromete prezintă evenimentele într-un fel dramatic, cu reproducerea dialogurilor şi a intonaţiilor semnificative. De asemenea, ca şi Ratliff, Paţanghel şi Moromete fabulează, făcând tot felul de presupuneri pe marginea psihologiei cunoscuţilor lor şi transformându-i pe aceştia în personaje de neuitat. Ce epopee comică este expediţia lui Paţanghel la munte, pentru a vinde porumb, şi cât de prost iese din toată expunerea Miai, tovarăşul naratorului ! Ce hohote de râs stârneşte vizita lui Moromete la Traian Pisică şi cât de curioase sunt apucăturile familiei cultivatorului de tutun !  Ratliff, la rândul său, vorbeşte despre Snopesi, despre Varneri şi despre ce i se pare interesant din punctul său de vedere.  Ca şi Moromete, Ratliff verbalizează întâmplările. Adesea, tema povestirii devine povestirea însăşi, aşa cum a remarcat şi Nicolae Manolescu. Adevărul este că s-ar putea scrie un întreg studiu pe tema moromeţianismului personajului faulknerian.

Cătunul a apărut în 1940, Oraşul,  în 1957,  Conacul, în 1959, iar  Moromeţii, în 1955. În realitate, am putea vorbi mai degrabă despre faulknerianismul lui Marin Preda decât invers. Nici de data asta nu suntem protocronici !

Preda nu l-a putut urma pe Faulkner în ceea ce priveşte pluralitatea vocilor narative, absolut uluitoare în cărţile americanului, adevărate poeme epice, polifonice. La Preda există o singură voce dominantă în fiecare carte şi abia la Radu Aldulescu, perspectivele de relatare a faptelor par a se diversifica.

Despre subiectivitatea reflectorilor la Aldulescu am scris în cronica făcută la Ana Maria şi îngerii. Probabil că voi relua tema după ce voi citi Îngerul încălecat.”

P.S. Ilya Muromets este un erou popular rus și ucrainean. Moromete al nostru pare a-și fi luat numele de la năzdrăvanul vecinilor. Una dintre plăcerile personajului lui Preda este să stea la taifas, să comenteze faptele celorlalți, ironizându-și fin consătenii. Pentru asta, el își consumă o mare parte din timp. Când vine vremea secerișului, Moromete nu se omoară cu munca și caută cu lumânarea prilejul de a sta la taclale cu vecinii de tarla. În fine, Ratliff al lui Faulkner vinde mai mult povești decât mașini de cusut. Ideea e că pe toate meridianele lumii există tipul uman care disprețuiește munca, este contemplativ și spune povești. Nu zicea Sadoveanu că lenea este mama artei?
E de meditat la diferențele dintre bârfitor și artist, dintre leneș și creator.
Și încă un lucru : Ratliff le servește oamenilor chiar viața lor prefăcută-n povești.