Dacă încerci să vezi un film la televizor, chiar și atunci când ai impresia că pelicula are măcar o intrigă ingenioasă, dai peste un final de rahat, cu bătăi, împușcături, omoruri și explozii. Am ajuns să văd începutul fiecărei porcării ca să ghicesc restul. Temele sunt aceleași : justițiari luptând cu sistemul corupt, monștri subpământeni ori subacvatici, confruntarea cu personaje malefice care vor să distrugă planeta. Cândva am făcut, la un film, pariu cu un prieten că știu fiecare scenă care urmează. Și am câștigat. Enervat peste măsură, mut pe canalul doi al Televiziunii Române și rămân încremenit : figuri de oameni adevărați ( nu mutre de smintiți cu tone de mușchi pe ei! ), peisaje care te lasă cu gura căscată, dialoguri autentice, scene răscolitoare. Unui om cu o cultură infimă îi sunt suficiente câteva cadre pentru a-și da seama că se uită la o capodoperă. Era o ecranizare după Oblomov de Goncearov. Ce mari cineaști sunt rușii! Ce înseamnă cinematografia adevărată!
Din păcate, ca și în literatură, comercialul bate valoarea și o elimină. ( John Grisham e mult mai bine plătit - 40-50 de milioane de dolari numai pentru drepturile de ecranizare a unei cărți - decât Philip Roth, iar dacă ar trăi în Românica, ultimul ar muri de foame! )
Am recitit Crima lui Sylvestre Bonnard de Anatole France. Ce stil limpede, curat, exprimând o mentalitate superioară celei pe care o au contemporanii noștri, deși romanul e străvechi! Într-o vreme în care bătaia era principalul mijloc de educație, personajul, un cărturar bonom, singuratic și altruist, crede că un copil poate învăța numai jucându-se. Cinismul lui France e ca un fulg de zăpadă : n-are pic de răutate. Francezul e o minte măreață, deschisă către zările luminoase ale celei mai adânci umanități. Talentul lui e remarcabil. Te vrăjește permanent, relatând scene de o perfectă banalitate. Îmi aduc aminte că și în liceu era preferatul elevilor. Aveam patru-cinci scriitori de învățat pentru teza de la limba franceză ( făceam, de fapt, mai mult literatură), iar profesoara ne întreba, generoasă, ce să ne dea, înainte de a formula subiectele. ”Dați-ni-l pe Anatolu' Franță, striga un mucalit cu vocea groasă, că p-ăsta îl știm!”
Anatole France și personajele sale au aceeași pasiune fără limite pentru manuscrise, cărți și biblioteci, ca și Jorge Luis Borges. Dacă argentinianul e preocupat de mister și de labirinturi, Anatole France e solar, deschis, rațional, reconfortant. Ambii însă ne pot vindeca de toate bolile sufletești. Ca, de altminteri, și rușii Cehov și Bunin.
5 comentarii:
Acesta e punctul pe i: „...comercialul bate valoarea şi o elimină”(Şerban Tomşa). Este adevărul care vizează nu numai literatura şi cinematografia, şi nici măcar numai domeniul vast al creaţiilor artistice de tot felul. El are valabilitate, practic, asupra întregului spectru de activităţi şi interese sociale. Aproape nimic nu îi scapă. Cu excepţia, desigur, a unor individualităţi idealist-umaniste, de regulă, oameni categorisiţi, adesea la nivel de opinie publică indusă, drept „desueţi şi nostalgici, incorijibili şi inadaptabili”. În fapt, adevărul de care vorbim devoalează profilul identitar al unei întregi epoci – pe care o putem numi de-acum „epoca contemporană” (permisă-mi fie cacofonia) – şi, în aceeaşi măsură, el surprinde criteriul raţiunii de a fi a generaţiilor care îi aparţin.
P.S. – Tocmai am văzut în seara asta la televizor, întîmplător, din domeniul sportului, un meci de fotbal între echipele Rapid Bucureşti şi Rapid Suceava. O parodie de prost gust, o insultă la adresa spiritului umanist şi educativ al sportului în general. Disputa propriu-zisă ar fi fost acceptabilă, dacă ar fi fost şi credibilă. Nu ştiu ce înţelegere în familie a fost între feroviarii bucureşteni şi cei suceveni, că a ieşit o aiureală foarte suspectă. Pur şi simplu, bucureştenii n-au vrut cu nici un chip să cîştige, iar sucevenii n-au acceptat sub nici un motiv să plece acasă nebătuţi, asta e clar! Încă din primele minute, echipa de sub Podul Grant şi-a băgat mingea în propria poartă ca la circ şi a provocat o „altercaţie” la marginea terenului, înainte de pauză, provocînd eliminarea de pe banca tehnică a propriului antrenor, Dan Alexa. Sucevenii, însă, le-au restituit „adversarilor” golul în mitanul secund, apoi au făcut şi un fault în careu, spre a le ceda întîietatea pe tabela de marcaj, probabil din respect pentru calitatea lor de bucureşteni. Ăştia, dorindu-se arăta mai generoşi decît ei, au refuzat cadoul, ratînd lovitura de la 11 m primită şi, spre final, au făcut ce au făcut să rămînă în zece oameni pe teren, adică să arate cam de ce nu pot cîştiga meciul. Însă, pe criteriul „vrei nu vrei, bea Grigore aghiazmă”, sucevenii, mai isteţi, găsesc soluţia finală şi le oferă ăstora încă un penalti, chiar în ultimele secunde ale meciului, printr-un henţ în careu realizat în maniera voleibalistică binecunoscută de-acum în fotbalul nostru. Ei bine, giuleştenii nu se lasă înduplecaţi şi, cu acelaşi ambiţ, trimit mingea din nou în plopi, spre exasperarea tuturor (mai puţin a mea, fireşte)! 1-1,scor final, iar sportivii şi antrenorii celor două echipe s-au dus la cabine suduindu-se şi salivîndu-se frăţeşte, în văzul camerelor de luat vederi. Iaca sportul de azi. Comercialul bate valoarea, bate orice. Inplicit, omenia şi bunul simţ.
Nicolae Nicu,
Minunat comentariu!
Ai dreptate, ne scufundăm, ne scufundăm.
Un fost președinte spunea că la școală trebuie să se învețe numai lucruri concrete. Filosofii și scriitorii n-au ce să mai caute în istorie. Ce Platon? Ce Hegel? Ce Thomas Mann? Toți sunt niște neisprăviți.( În treacăt fie zis, de ce orice idiot care face politică simte nevoia să aducă aspre corecții sistemului de învățământ.) El ar trebui să știe că și alambicul care îi fabrică whisky-ul a fost mai întâi un proiect, o abstracțiune. S-au făcut apoi experimente cu diferite metale, până s-a ajuns la soluția perfectă. Sigur, prostia e vizibilă mai ales la ăia care au impresia că se pricep la toate și își vâră nasul unde n-ai gândi. Tipul ăsta uman crede că are totdeauna dreptate. Și uite așa, din cauza unor inși care trăiesc în comuna primitivă, am ajuns și noi într-un feudalism întunecat. Ce lucruri concrete unt necesare? Păi, să dăm cu parul, să scuipăm, să înjurăm, să facem butoaie. Cu bâta în mână și bând - dintr-o strachină de piatră - boască de mere pădurețe, îl putem aștepta, în bezna democrației, pe șeful de trib, să-i crăpăm țeasta și să-i luăm poziția privilegiată, băutura și femeile. Asta e, pentru unii, esența vieții. Și se învață în familie, pe stradă ori pe centură.
Nu mai e nevoie de școală, evident.
Aţi atins un subiect sensibil, stimate maestre. Va să zică, nu sînt eu exagerat, cum îmi spunea recent un cunoscut căruia îi mărturiseam, discutînd chiar pe tema asta, că pur şi simplu nu pot înţelege nici în ruptul capului de ce se tot modifică de la an la an sistemul naţional de învăţămînt, programa şcolară, procedurile de examinare şi notare, pînă şi structura anului şcolar - că nu mai ştii sigur niciodată cînd începe şcoala, cîte trimestre sau semestre sînt(!), cîte vacanţe sînt programate şi de la ce date, nici cîte ore sînt alocate anul respectiv diferitelor obiecte de studiu etc., etc. - că fiecare ministru al învăţămîntului care vine la un moment dat pe funcţie de te miri unde, fie şi pentru cîteva luni, schimbă şi umblă la organizarea sistemului după cum visează noaptea, fiecare crezîndu-se pasămite, în ciuda anonimatului desăvîrşit mai al fiecăruia dintre ei, adevăratul Spiru Haret al naţiunii. Apoi că, apropo!, nici măcar denumirea ministerului nu mai e stabilă de la un an la altul sau, dacă doriţi, de la un guvern la altul, încît nimeni nu mai ştie care e denumirea lui actuală, necum cea firească ori corectă (aspect ce nu e nici pe departe neimportant, de vreme ce - dincolo de lipsa de respect cuvenit instituţiei învăţămîntului şi educaţiei naţionale pe care o denotă! - el produce multiple implicaţii perturbative la nivel administrativ, logistic şi funcţionăresc, inclusiv asupra documentaristicii antetate în sistem (diplome, certificate de absolvire, de calificare, sumedenie de tipizate etc.), toate acestea cu efecte disfuncţionale, practic în întreaga societate, de la elevul din... clasa 0(?!) pînă la profesorul universitar.
Situaţia este foarte nefericită, căci şcoala românescă - una de mare şi valoroasă tradiţie, ai cărei străluciţi premergători i-am putea numi, alături de vechii cronicari şi diaci bisericeşti, pe Neagoe Basarab, Şerban Cantacuzino, Dimitrie Cantemir şi Constantin Brâncoveanu, pe Antim Ivireanu, Diaconul Coresi şi Miron Costin, pe Inochentie Micu-Klain şi pe corifeii Şcolii Ardelene, pe Andrei Şaguna şi Eftimie Murgu, pe Ion Heliade Rădulescu şi Carol Davila, pe iubitul Domnitor al Unirii, Alexandru Ioan Cuza, de numele căruia se leagă, între atîtea altele, înfiinţarea Universităţii din Iaşi, a Universităţii din Bucureşti şi prima Lege a învăţămîntului, precum şi mulţi alţii - aşadar şcoala românească, înnobilată de numele atîtor somităţi pe care le-a dat ţării şi universalităţii de la începuturile ei şi pînă în contemporaneitate, în toate domeniile ştiinţei, artei şi culturii, în toate domeniile vieţii sociale, este astăzi mai dezorganizată şi mai vitregită ca oricînd, başca faptul că se confruntă cu nişte fenomene interioare de natură infracţională de neconceput pînă acum cîteva decenii. Desigur, şcoala este una dintre cele mai acurate oglinzi ale societăţii în care subzistă...
Am împăcarea sufletească, fie ea cît de ieftină, că nu sînt singurul care trăieşte acestă percepţie, că nu sînt - măcar în privinţa acesta - exagerat sau de rea credinţă.
Nicolae Nicu,
Excelent zis : ”școala este una dintre cele mai acurate oglinzi ale societății în care subzistă...”
Ai perfectă dreptate, iar lucrurile se înrăutățesc rapid. În foarte puține școli se mai învață carte. Învățământul e demolat în numele unor reforme prost înțelese. Cum să faci reformă fără valori, fără bani și fără strategii de perspectivă?
Trimiteți un comentariu