În orașul în care nu e bine să mori

      E urât când mori printre oameni care nu te înțeleg sau îți poartă pică, din motive obscure. Dar e bine să-ți alegi din timp locul și anotimpul ultimei suflări. Orașul Videle nu e potrivit. Nu are cadrul natural care să te elibereze de problemele meschine, zilnice și să te agațe de veșnicie.  E compus dintr-o piață, un parc, două benzinării și mulți tei.
     Elevii liceului aflați în pauză discută, pe Lipscani, fără perdea. În piață toată lumea cunoaște pe toată lumea. Aștept plictisit ca nevastă-mea să-și aleagă două farfurii și niște castroane. Vin Moșii. Bătrânul de la care cumpăr răsaduri lipsește. Dar sunt comercianții veniți din răsărit, numiți de localnici ruși. Sunt frumoși și îmi sunt foarte dragi. Mă întorc cu fața către parc și încremenesc. Fata de care eram îndrăgostit în urmă cu patruzeci și ceva de ani, maturizată bine acum, trece încet, cu ochii la vasele expuse. E aproape de patruzeci de ani, insesizabil fanată, dar încă are privirea aceea care mă fascina. E însoțită de un bărbat cam de înălțimea mea, foarte viguros și deloc gras, care se uită cu o atenție umilă la femeie, gata să-i intre în voie la fiecare pas. Ea simte că o privesc și are un rictus amar, tot căutând ceva, prin maldărele de linguri și de cești.
    În mod sigur nu e tânăra cu care am fost coleg de clasă la liceul din Bolintin și la care m-am gândit după aceea un sfert de secol, continuu. Acum, muza mea trebuie să fie în București, matură și supraponderală, iar bărbatul ei e, așa am auzit, un tip foarte înalt. În mod straniu, femeia din piață pare a fi chiar ea.
    Mă gândesc la nu știu ce situații școlare pe care le am de făcut și o pierd din vedere. Îmi amintesc că am spus, într-un interviu, că Marquez nu are dreptate și că iubirea nu durează veșnic ( adică peste cincizeci-șaizeci de ani! ) ca în Dragostea în vremea holerei. Cel mult douăzeci și cinci, am spus eu, ca un contabil sigur de sine. Te trezești într-o bună zi secătuit de orice sentiment, jefuit de ceea ce aveai mai de preț : dragostea față de o femeie. Încăperile sufletului sunt pustii, pline de praf, golite de iluzii. Nu-ți mai amintești nici glasul celei în urma căreia ai fi sărutat asfaltul. Timpul e hoțul care te umilește.
    Dar Marquez are și el dreptate. După ce iubirea față de o femeie se stinge, o lumină continuă să ardă perpetuu, feeric, dincolo de timp și dincoace de stele.
    În orașele în care nu poți muri te poți întâlni cu fantomele fostelor iubite.

Acești oameni minunați și imposibila lor izbăvire

* La fotbal suntem jalnici. Dacă africanii primeau două meritate lovituri de la 11 metri, ne băteau măr. Am cunoscut cândva niște studenți congolezi, cei mai blânzi oameni de culoare care există. Trăiseră la marginea junglei, iar doctorul lor, un tip foarte nervos, le făcea injecții direct prin pantaloni. Aveau în sat și o vrăjitoare care îi transforma pe copii în spiriduși, adevărate păpuși în miniatură. De la negrii aceia am învățat cum să mă apăr de pitoni și de șerpii boa, dacă s-ar întâmpla să întâlnesc periculoasele reptile pe undeva. Ce mai putem comenta în aceste condiții?
* Am tot mai puține speranțe în specia pe care o reprezint. Fac un drum la Videle cu mașina. Când trec prin Mârșa, îl văd pe un bărbat în vârstă, Ioniță, cum își inspecta proprietățile. E un fost inginer, excelent manager care îi face să prospere pe cei din jurul său. A construit niște silozuri moderne, dar primărița din localitatea sa îi impune să folosească o podișcă peste care nu pot trece mașini cu gabarit mare. Așa că impunătoarele instalații stau nefolosite, strălucind în soarele sfârșitului de primăvară. La întoarcere văd ce-l interesa pe fermier. Cineva îi călcase cu mașina sau cu tractorul hectare întregi de grâu și de orz. Tarlaua arăta de parcă un nenorocit s-a plimbat toată noaptea pe acolo, strivind plantele cu un vehicul puternic. Cerealele sunt viguroase și promit o producție record, dar invidioșii au găsit modalitatea de a-i tempera omului bucuria, făcându-i semănăturile varză. Ce oameni minunați trăiesc azi și ce modalități sublime de a se împlini găsesc ei! Creștini adevărați, ce, te joci cu ei?
* ”Dară ochiu-nchis afară, înlăuntru se deșteaptă”. Cine are doar un ochi interior, cu care își explorează la nesfârșit intimitatea, rămâne pe veci poet, chiar când scrie proză. Cel mai bun exemplu e Eminescu însuși, care agonizează încă prin unele texte optzeciste. Cine are ochi și pentru ceilalți, iar uneori și o ureche ascuțită, poate deveni prozator. Cap de coloană e Caragiale, dar povestea nu se încheie cu Sorin Stoica. E fără sfârșit.
* Aflu că Lenin a fost homosexual. Alexandru cel Mare, la fel. Poate și alții care au pornit războaie, au nimicit milioane de vieți, au provocat suferință, prin acte de răzbunare și de cruzime. Nu orientarea sexuală a marilor războinici mă interesează aici, ci posibila natură monstruoasă a unui anumit tip de feminitate. Lui Napoleon i s-a descoperit parcă, în ultimii ani de viață, o boală care îl transforma treptat în femeie. Femeia e născută să fie regină și nu acceptă alterarea statutului său. Bărbatul e de la bun început resemnat să joace roluri discrete, de senior al minții. Bărbați au fost Hegel, Platon, Kant, Bach, Thomas Mann, Wagner, Leonardo, William Faulkner, creatori de lumi, izvoare de viață eternă. ( Vedeți ironia vieții? Unii dintre ei au fost pederaști sadea, însă n-au avut ambiții care să pună în pericol viețile contemporanilor. ) Pentru mine, Tamerlan și Genghis Khan au fost niște muieri ratate, sângeroase. Adevăratele femei sunt fascinante, misterioase, inteligente, ocrotitoare, cu înclinații materne față de copiii numiți bărbați.
* Două dintre romanele mele au totuși ceva în comun. Din durerea de a nu-l putea vedea pe El izbăvindu-ne, am introdus, în text, elemente de un fantastic grotesc și comic, care se insinuează în lumi absurde și inumane, imposibil de propus spre mântuire. O grimasă transformată într-un râs dement. Am făcut la scară mică un lucru care i-a reușit lui Bulgakov la dimensiuni mitice, în cel mai frumos roman scris vreodată de o mână omenească, Maestrul și Margareta.

Am renunţat să-mi lansez romanul la Bookfest

      Ieri mi-a telefonat strălucitul poet care mi-a fost redactor de carte la Tracus Arte şi m-a întrebat dacă sunt de acord să programăm lansarea Călugărului Negru la Bookfest. Ştiu că oricine scoate o o carte se bucură de o manifestare de acest fel şi e normal să fie aşa. Deseori, autorii îşi organizează ei însişi festivităţi şi chefuri filmate şi trase în poze. De aceea în multe zone unei lansări de carte i se asociază şi burţi umflate cu mâncare şi băutură. În Videle, primarul l-a ajutat pe un profesor să-şi promoveze o carte documentară despre Marin Preda, cumpărând nu ştiu câte sute de exemplare ale lucrării şi oferind o masă pantagruelică. Sigur, locurile unde edilii sunt pasionaţi de cultură sunt rare în ţară, dar despre asta voi scrie cu alt prilej.
Revenind la firul poveştii, i-am cerut poetului un timp de gândire şi mi s-a acordat o zi întreagă . După două ore l-am apelat eu şi i-am zis că nu facem lansarea.
    Un asemenea eveniment se justifică dacă se vând mai multe copii ale unei cărţi, dar este util şi în comunicarea cu alţi scriitori şi chiar cu cititorii. O lansare centrală, cu vizibilitate, chiar este un act de cultură, cu totul altceva decât o paranghelie locală, unde sunt aduşi lăutari şi se petrece două zile. Povestea îmi vine însă cam din scurt şi îmi ridică atâtea probleme, încât am renunţat. Trăiesc într-o lume total diferită de cea în care îmi public cărţile şi mă gândesc că, până la urmă, va trebui să renunţ fie la scris, fie la onoarea de a locui în Gratia. Pe urmă mi-am dat seama că aş fi putut strânge mai mulţi prieteni decât majoritatea autorilor care vor fi prezenţi la Bookfest. Dar asta e. În orice caz, nu m-am cramponat de faptul că, la târguri, lansările se realizează în serie şi simultan ( se fac în jur de treizeci de lansări în acelaşi timp ), pierzându-şi identitatea. Am avut şase motive întemeiate să renunţ la un lucru care mi-ar fi picat bine din alte puncte de vedere. Ca să nu supăr pe nimeni, voi spune că împărtăşesc atitudinea lui Salinger, care îşi lăsa operele să iasă singure în lume, fără să le ofere sprijin suplimentar şi fără tămbălău extraliterar. Salinger lua contact cu editorii şi cititorii săi numai printr-un agent literar şi intermediul naraţiunilor sale. Dar el trăia într-o ţară civilizată.
Poate aici sunt potrivite lansările pe care le face Mircea Dinescu, excelent cunoscător al psihologiei româneşti. Cunoscutul poet şi gazetar îşi plimbă opurile pe Calea Victoriei, cu măgarul şi cu butoiul de vin în teleguţă. Dar acum sunt vremuri grele şi nu oricine are măgar şi căruţă.

Legumele sănătoase şi babele ştirbe

Venind de la Videle, unde urmez cursul de ECDL cu fermecătoarea formatoare Violeta Crăciun, aud la radio cum un împătimit al hranei naturale, om instruit şi autor al mai multor cărţi, îi sfătuia pe ascultători să-şi cumpere morcovii numai de la babele bătrâne şi ştirbe pe care le găsesc în piaţă.
Uite un om care gândeşte cu capul său, mi-am zis.
Am constatat şi eu că babele ştirbe au cei mai mari dovleci şi pepeni, cei mai graşi ardei, cei mai lungi castraveţi şi cele mai frumoase roşii.
Cumpăram de la o femeie în vârstă, în mod regulat, varză timpurie ori foarte târzie. Era o varză tare, care nu se strica nici în trei luni, dar nici nu fierbea în oală, oricât ai fi lăsat-o pe foc. O regăseam aproape crudă în farfurie. Ciudată varză, mă gândeam. Parcă ar fi de plastic ori de teflon. Ca un făcut, de fiecare dată când consumam leguma respectivă, aveam dureri abdominale. Sunt sănătos, nu am nici tensiune, nici colesterol, nici alte beteşuguri care apar îndeobşte la o anumită vârstă. Am însă un organism mofturos, cu sisteme de alarmă extrem de fine. Când un lucru neînsemnat nu este în regulă, primesc semnale puternice. De aceea m-am lăsat de mulţi ani de fumat şi nici alcool nu mai consum. În consecinţă am trecut varza cu pricina pe lista cumpărăturilor suspecte.
Într-o dimineaţă, mergând cu treburi în Videle, am zărit-o pe bătrână la tarabă, vânzându-şi cu râvnă produsele, create parcă de însuşi Miciurin.
- Doamnă, am întrebat-o eu politicos, cu ce îngraşi matale legumele ?
Femeia m-a privit cu şiretenie şi mi-a răspuns tot cu o întrebare  :
- Da' de ce mă întrebi ?
- M-a cam durut fierea după ce am mâncat din varza luată de la dumneata şi nu-mi dau seama de ce.
- Aaaa, s-a înviorat proprietara cepelor, să ştiii că n-a fost din varza mea. Ai mai mâncat mata şi altceva luat din altă parte . Că e unii care... - şi aici s-a uitat semnificativ către un vecin roşcovan care cântărea nişte cartofi pentru un muşteriu - ....care le îneacă în chimicale. Aşa să ştii !
Şi s-a îmbufnat. Ştia şi ea că nu există o cale mai bună de a tranşa în favoarea ta un conflict decât a te supăra tu, primul, pe cineva pe care l-ai trişat. I-am cerut iertare pentru bănuielile mele prosteşti, dar ea nici n-a vrut să audă. Se uita preocupată în zare.
- Eu, să ştii, maică, nu pui dăcât băligar ! Nimic altceva, mi-a strigat în timp ce mă îndepărtam, copleşit de gândul că mi-am mai făcut un duşman.
Peste câteva luni treceam cu un prieten printr-un sat din apropierea oraşului. Amicul conducea, iar eu eram pasager. Ajungând la marginea satului, am văzut o vilă luxoasă, cu livadă şi grădină mare pe o latură.
- Cine o fi stând aici ? am întrebat.
- E, e o bătrână ştirbă, de zici că e vai de mama ei, care vinde legume în piaţă. Uite, a făcut avere.
M-am minunat de frumuseţea gospodăriei şi am zis ceva în sensul că şi oamenii muncitori se chivernisesc uneori.
- Cinstiţi, pe dracu ! a râs amicul meu. Ştii cu ce umflă ardeii şi varza drăcoaica asta de babă ?
- Cu ce ?
- Cu azotat ! La greu. Başca stropelile şi substanţele de copt. Uite-o, chiar acu îşi îngraşă marfa.
A încetinit maşina şi am văzut-o pe legumicultoare cum aruncă, dintr-un sac, grăunţe albe de azotat. Pământul de la rădăcine plantelor se albise.
I-am zis bărbatului de lângă mine să-i dea bice şi  scena mi-a dispărut din faţa ochilor.
De atunci nu mai cumpăr fructe sau varză de la babe ştirbe şi amărâte.
Iau numai de la comerciantele tinere şi vesele.
Dacă vinetele şi conopida sunt otrăvite, mă aleg măcar cu un zâmbet sănătos.

P.S. Nu toate babele ştirbe şi amărâte sunt şirete. M-am obişnuit să trăiesc situaţii de excepţie şi trag concluzia că sunt ghinionist. Experienţa mea nu trebuie să fie generalizată. Sunt multe bătrâne cinstite care îşi câştigă pâinea greu, trudind zilnic în grădina casei. De cele mai multe ori, legumele lor sunt însă zbârcite şi chircite ca şi ele.