Ioan Alexandru

    Am avut şansa de a trăi o vreme în preajma unor mari oameni. Printre ei, poetul Ioan Alexandru, care era lector universitar la catedra de literatură comparată. Era în toamna anului 1977, când făceam "practică" la o fermă viticolă din Dobrogea. Acolo i-am văzut prima dată pe Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Ştefan Cazimir, Mihai Marta, Alexandru Sincu, Ion Vasile Şerban, Gheorghe Frâncu, Petre Nicolau, Traian Podgoreanu, Ion Rotaru, Antoaneta Tănăsescu şi alţi universitari prestigioşi. Pe eminentul Paul Cornea, profesorul profesorilor, aveam să-l întâlnesc peste un an. La fel s-au petrecut lucrurile cu Crohmălniceanu, Piru, Florin Manolescu. Îmi aduc aminte că Eugen Simion venise direct de la Paris, iar noi, în frunte cu Călin-Andrei Mihăilescu, am năvălit în camera lui pentru a-i afla opinia în diferite probleme literare şi sociale. Simion era greoi, stângaci, lipsit de spontaneitate. Printre cei care participau cu ardoare la discuţie, dar spuneau numai tâmpenii, era un băiat slab, ușor antipatic prin insistenţa cu care se băga în vorbă şi prin nepriceperea lui în ale literaturii. Dorea din tot sufletul să iasă în evidenţă, să-şi afirme punctul de vedere. Pueril, de fiecare dată. Am întrebat pe cineva cine este și mi s-a răspuns că e unul...  Patapievici, student la fizică. Dar să revin la Ioan Alexandru. Poetul se comporta cu totul diferit de ceilalţi profesori. Nu ne certa niciodată că nu reuşeam să facem norma de 40 de lădiţe cu struguri pe zi, ne vorbea frumos, iar la cantină stătea cuminte la coadă, în spatele studenţilor. Bineînţeles că îl luam pe sus şi îl duceam, înaintea tuturor, la ghişeul de unde ne ridicam porţiile de mâncare. Ziua, în vie, mă grăbeam să fac împovărătoarele lădiţe şi nu mai culegeam boabele de struguri care rămâneau pe cărare, în urma mea. El a trecut, a văzut ce făceam, dar nu a spus nimic şi a dispărut. A reapărut imediat cu o lădiţă goală în braţe, a îngenuncheat pe rândul de vie şi a început să culeagă bobiţele de struguri lăsate de mine de izbelişte. Vă daţi seama că nu am mai lăsat, după aceea, un singur bob în urmă. Peste două zile s-a întâmplat miracolul. Omul vorbea. S-a apropiat de mine şi a început să-mi spună ceva despre vikingi, despre vântul care ne influenţează stările sufleteşti, despre faptul că în fiecare ceas al zilei, lumina are altă culoare, despre frumuseţe şi rostul existenţei noastre în lume şi în cosmos. A continuat să-mi vorbească dimineaţa, în autobuzul care ne ducea la podgorie, la amiază, în aceeaşi maşină şi după-amiaza, când ne plimbam pe dealurile din jur, nişte coline albe, prăfoase, care mă făceau să cred că mă aflu pe Lună. Într-un rând, în vie se adunaseră toţi studenţii şi-l ascultau uluiţi : a fost primul om care m-a impresionat puternic prin talentul său oratoric, susţinut de un evident talent literar. Ţin minte uimirea mea, când l-am văzut pe Nicolae Manolescu, care a trecut pe lângă noi, zâmbind mefistofelic, în timp ce trăgea cu urechea, amuzat, la cuvintele lui Alexandru. Și mai mirat am fost când, la sfârșitul sublimei predici, Manolescu s-a apropiat de orator și i-a întins mâna. Alexandru a surâs chinuit și i-a răspuns cu...mâna stângă. Nu se iubeau unul pe celălalt, dar, ca niște cărturari civilizați, se suportau. Am înţeles mai târziu că Ioan Alexandru îşi alegea, în fiecare an, un student din anul I, pe care căuta să-l îndrume pe căile luminii şi ale cunoaşterii. În anul acela, eu eram alesul. Într-o după-amiază mergeam, cu câţiva colegi ( printre ei, Marin Neagu, Doru Mareș, Ştefan Cârje), pe un drum construit chiar pe malul Dunării, ducându-ne în sat ( se numea, ca şi ferma, Cochirleni), unde aflasem că la o cârciumă există, în afară de băutură, multe şi nepreţuite cărţi care erau de negăsit în Bucureşti. Pe malul fluviului bătea vântul şi se făcuse răcoare, deşi era încă soare. Din sens opus se apropia un adolescent, cu gluga hanoracului trasă pe cap, pentru a se apăra de aerul rece. Am încremenit când mi-am dat seama că tânărul era Ioan Alexandru în persoană. S-a apropiat de noi şi a început să-mi vorbească.

Mi-a spus că fusese în cătun să telefoneze acasă pentru a afla ce-i fac pruncii. Apoi a continuat ceea ce începuse să-mi spună de dimineață.

- În jurul nostru este numai frumusețe. Priveşte, frate, mi-a zis el, punându-mi mâna pe umăr.

Soarele apunea direct în Dunăre, ca într-un vulcan roșu și leneș.

- Ia aminte cât de frumos este soarele, cât de frumos este fluviul, cât de frumos este pescarul acela care traversează apa cu barca. Priveşte cât de frumoase sunt mişcările lui !

În acel moment, pe lângă noi trecea un ins cu o figură abrutizată, de beţivan, lovit pe faţă, nebărbierit, într-o droaşcă amărâtă, trasă de un măgar.

- Cât de frumos este omul acela, cât de frumos este măgarul acela ! a exclamat poetul. 

Colegii mei n-au mai rezistat şi au izbucnit în râs.

Se ştie că mulţi oameni de cultură sunt supărăcioşi şi resentimentari. Nicolae Iorga nu mai vorbea niciodată cu prietenii pe care-i zărea discutând cu vreun duşman al lui. Şi avea mulţi duşmani. O surpriză mă aştepta şi din partea lui Ioan Alexandru. Într-o dimineaţă am vrut să aflu ce părere are despre Marin Preda. Aşteptam opinia unui mare poet despre un mare prozator. Şi l-am întrebat cam abrupt:

- Ce părere aveţi despre Marin Preda ?

Alexandru m-a privit ciudat, şi-a întors ochii către dealurile care acopereau orizontul, s-a scărpinat în cap şi mi-a spus, jenat parcă el însuşi de ceea ce-mi comunica :

- Frate Ioane, ăsta e un om fără niciun Dumnezeu !

Şi a plecat de lângă mine, lăsându-mă pradă unei teribile nedumeriri.

P.S. Un mic text împrumutat de la Nicolae Stan.

Dialog Preda- Țoiu, relatat în Jurnal intim, de C. Țoiu.
” 9 martie 1977. M. Preda vârându-și în buzunare sutele de mii încasate. Preda : 

- Dumneata, când scrii, scrii bine, când vorbești, ești complicat.

- Nu, am zis eu, dumneata ești simplist.”

Scriitori și intelectuali

Ce înseamnă să fii intelectual?
Dicțonarul răspunde în termeni generali : INTELECTUÁL, -Ă, intelectuali, -e, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care aparține intelectului, care se referă la activitatea minții, la intelect. 2. Adj., s. m. și f. (Persoană) care, prin preocupări sau profesie, folosește creator intelectul; persoană a cărei principală sursă de existență o formează munca intelectuală. [Pr.: -tu-al] – Din fr. intellectuel, lat. intellectualis. 3. S. m. șif. Persoană care posedă o pregătire de specialitate temeinică și lucrează în domeniul artei, al științei, tehnicii etc.; persoană care aparține intelectualității. [Pr.: -tu-al] – Din fr. intellectuel, lat. intellectualis. 
O autoare de manuale mi-a definit intelectualul ca pe o persoană care citește constant revistele culturale. Ca să citești publicațiile cu pricina e necesar să înțelegi textele. Dacă le înțelegi, înseamnă că ai și cultură. Aceasta din urmă se lipește de cineva numai dacă respectivul are o educație corespunzătoare. După cum se vede, toate se leagă. Respectul față de valorile intelectuale nu există la cei care n-au citit o carte în viața lor. O mare problemă, mi-a zis cineva, este că printre formatorii de caractere, puțini pot fi numiți intelectuali. ”Un coleg mi-a spus că a văzut, din avion, lacul maghiar...Ballantines, iar altul mi-a comunicat, în urmă cu o lună, că eu scriu poezii și studii critice fiindcă...am vreme de pierdut. Familia sa n-are timp de prostii d-astea, fiindcă se ocupă de o mică fermă de struți. În plus, fratele lui are și el facultate și primește un salariu mai mic decât al meu, ceea ce nu-i corect! Am ajuns, bătrâne, ca niște analfabeți să-mi invidieze o mizerie de salariu!  În treacăt fie spus, domnul cu pricina ți-ar da și în cap dacă superiorii pe linie de partid i-ar cere asta, mai ales dacă i-ai ajutat familia în vreun moment al vieții. ”
De aici până la marii intelectuali din literatura română e cale lungă. Aș defini intelectualul ca pe o persoană înzestrată cu un metabolism cultural. Are capacitatea de a asimila noțiuni și teorii culturale de ultimă oră, dar e capabil să emită el însuși idei, intrând într-un circuit creator. ”Să vezi tu metabolism cultural când ești nevoit să trăiești printre oameni care n-au idee de ce înseamnă o carte! În loc să-și vadă de treaba lor sau să se compare cu indivizi de aceeași condiție, se vor lua de cei mai răsăriți, îi vor considera spini în coaste și îi vor terfeli cu seninătate, pentru a-i putea împacheta într-o cutie de pantofi, după dimensiunile înțelegerii lor. Omul cu carte înghite camioane de înjurături și e provocat să răspundă în același mod. Află că intelectualul dintr-un cătun e ăla împotriva căruia se aliază toți proștii.” ”Păi ce, la oraș, mai există respect pentru intelectuali?” m-am îndoit eu. ”Nu mult, dar există. Acolo sunt și intelectuali mai mulți, dar și cetățenii sunt mai instruiți și nu reacționează din invidie instinctuală”, mi-a replicat el.
   Ajungând la ceea ce ne interesează, precizez că scriitorul-intelectual și personajul-intelectual sunt preocupați de problemele existențiale, sociale, filosofice și morale ale omului dintotdeauna sau ale vremurilor pe care le trăiesc. Fără excepție, criticii literari sunt intelectuali autentici. Evident, personajele lui Camil Petrescu au stofă de gânditori originali. Deseori acestea își afișează ostentativ altitudinea mentală și de aceea piesele de teatru ale scriitorului îmi displac. Mi se par găunoase, artificial-pretențioase. Câțiva prozatori pot fi numiți autori cu teme de natură intelectuală : Camil Petrescu, Anton Holban, Mihail Sebastian, Constantin Țoiu, Augustin Buzura, Nicolae Breban (totuși, personajele imaginate de el sunt semidocți sadea!), Alexandru Ivasiuc. Calitatea narațiunilor, complexitatea personajelor create și problematica modernă în jurul căreia se învârtesc acestea bat către lumea ideilor înalte, în cazul lui Camil, Holban, Sebastian, Buzura. La Constantin Țoiu apare, în plus, rafinamentul stilistic, semn al unei culturi literare temeinic însușite. Pronunțate înclinații reflexive, dar legate de situații concrete, au personajele lui Petru Popescu.
Un caz de bovarism intelectual este cel al lui Marin Preda. Deși sunt, în intenția autorului, intelectuali, Ștefan Paul și Victor Petrini au un comportament natural, nepervertit în sens superior de codul civilizației citadine. Însă naivitatea autentică - primul nu știe că o femeie normală poartă chiloți, iar raționamentele lui Petrini ne fac să ne simțim stingheriți -, copleșitor-omenească, îi face să rămână creații vii, memorabile, ale prozei noastre. Lui Marin Preda nu-i scad defel meritele de scriitor, din pricină că personajele sale sunt departe de statutul de intelectual. Singura problemă este de adecvare a stilului și a ființelor pe hârtie la posibilitățile romancierului.
  După 1990, toți autorii de proză descind din tagma flămândă a intelectualilor. Chiar dacă tema este rurală, scriitura e modernă și complicată, marcă inconfundabilă a celor care ”văd idei”.

Pe frontul de est, numai morți

Literatura română este un front permanent. Nu există supraviețuitori și nimeni nu numără morții.
Vi-l mai aduceți aminte pe Ioan Dan Nicolescu, care a scris cărți extraordinare, unice în literatura noastră? Dacă veți da căutare pe Google, primele referințe apar pe blogul meu. Iar eu nu sunt critic de meserie, cel puțin în intenție.
Mai suflă cineva ceva despre Ștefan Bănulescu - poate cel mai mare prozator român din toate timpurile -, D.R. Popescu, Constantin Țoiu și Fănuș Neagu?
Bate vântul prin rafturi și ei parcă nici n-ar fi existat. DRP-ul trăiește și scrie, ca și Augustin Buzura, dar sunt ignorați cu voioșie.
Dar despre Leonid Dimov ce ziceți? (E drept că de Gellu Naum își mai aduc aminte, când și când, iubitorii de poezie.)
Ce să mai vorbim despre Nicolae Breban, scriitor de Nobel, privit ca o creatură antediluviană.
Am mai semnalat acest păcat capital care ne va duce la pierderea identității : absența memoriei culturale. În România, nimeni n-are posteritate. Scriitorii și artiștii, în general, sunt tratați ca niște haine ori ca niște femei de moravuri ușoare. L-ai citit în timpul vieții sale, ai scris cumva despre el - mai ales dacă a condus o editură, o revistă sau altă instituție -, îți scuturi pălăria și te uiți în alte vitrine.
De la Eminescu sărim direct la Cărtărescu și am rezolvat toate problemele. Păi, dacă despre marii scriitori nu ne mai amintim nimic, cum să fie reconsiderați autorii importanți, ignorați în timpul vieții lor? De aceea contemporanii noștri trag în disperare, precum câinii din calul mort al lui Marin Preda, de tot ce le oferă... viața. Ce-i în mână nu-i minciună! ( Și nu intru în detalii, fiindcă nu am nimic de împărțit cu nimeni.)
 Restul e tăcere, iar bezna uitării se lasă peste o cultură care promitea lucruri frumoase.

P.S. Mi-au trecut prin cap aceste idei când am recitit Chef cu femei urâte, Cele mai bune povestiri 1995-1996, o antologie de Dan-Silviu Boerescu, Editura Allfa, 1997. Scriitorii antologați sunt, nu vorbesc degeaba, maeștri în genul scurt, dar despre 80% dintre ei nu suflă nimeni un cuvânt.

Ultimele scrisori

       A trecut vremea când redactam șase-șapte scrisori pe săptămână și așteptam cu nerăbdare răspunsurile. Asta dura mai multe zile, iar emoția cu care deschideam plicurile trimise de prieteni era individualizată de mirosul hârtiei și de caligrafia fiecărui corespondent. Desfăceam epistola și o citeam în grabă. Pe urmă o puneam la păstrat. Scrisorile de dragoste pe care le primeam erau deschise de poștărițele de atunci. ( Sincer vorbind, n-am înțeles niciodată preocuparea patologică a unora de a spiona intimitatea celorlalți. Există tipul uman al scurmătorului prin mizerii, cu un profil pihologic și social bine definit. Marin Preda l-a prins bine într-un personaj, dar azi prototipul cu pricina are statutul de ziarist.) Ion Stratan mi-a trimis cele mai multe răvașe. Cred că au fost de ordinul sutelor și aveau un inconfundabil miros de tutun ars. Pe măsură ce se scurgeau anii, textele sale deveneau mai scurte, iar scrisul poetului era tot mai grăbit, tot mai greu de descifrat.
      Cele din urmă scrisori primite prin poștă mi-au fost expediate de Radu Aldulescu, Constantin Țoiu și Valentin Emil Mușat. Autorul Îngerului încălecat le-a scris chiar pe ultimele. Acum comunicăm prin e-mail. Rapid. Eficient. Cei mai mulți, cu excepția unora dintre scriitori, nu mai caută efecte artistice. Dar emoția cu care le citesc rămâne la fel de intensă.
      Urmând vântul evoluției, se schimbă și obiceiurile legate de ridicarea locuințelor. Meșterului Manole și calfelor sale le aduceau mâncare femeile din familie. Mai târziu, zidarii și zugravii erau ospătați din belșug de cei cărora li se construia casa. Când gazda era generoasă, munca mergea în paralel cu petrecerea. Se încingeau adevărate chiolhanuri, muncitorii erau euforici toată ziua, iar la sfârșit erau aduși lăutarii.  Cam la o oră-două, când simțea că i se usucă gura, un bătrân făuritor de ziduri obișnuia să-i strige beneficiarului :
- Domnule, noi nu ne mai îndulcim gurița cu nimic?
Același înțelept făcea un somn bun după ”cina de prânz”, cum zicea el, și trăia o mare satisfacție când strivea cu laba piciorului, răsucind-o îndelung, coada pisicii care se învârtea pe sub masă.
Acum este la modă specialistul care nu solicită hrană și nu îl împovărează pe proprietar cu nimic, muncind întins, concentrat pe detaliile lucrării pe care și-a asumat-o.

Ceea ce este de neînțeles

Când moare un om cu adevărat mare, în condițiile în care el nu află în lumina reflectoarelor, toată lumea ignoră evenimentul. De exemplu, cazul lui Constantin Țoiu.
Când moare o vedetă, adevărată sau contrafăcută, reprezentanții presei se bucură atât de mult, încât se înghesuie pe la toate studiourile, ca niște hămesiți care se bat pe bucate la o pomană prelungită, și se întrec în elogii. Urletele lor creează o piramidă de rahat, îngropând adânc trista împrejurare. Laudele deșănțate sunt penibile, în comparație cu rezervele pe care le manifestă alții. Dar nici ăștia, cârcotașii, n-au măsură și îl fac, cu mult talent, albie de porci pe decedat.
Am ajuns să cred că e o mare rușine să mori în România.
Ca și să trăiești, de altminteri.

P.S. În ceea ce privește discuțiile legate de regizorul recent dispărut, voi spune doar atât : una e succesul, alta e valoarea. Fiind o operă de artă, filmul are o funcție estetică. Dacă aceasta lipsește, nu mai este nimic de zis.