Iulian Boldea: Stimate domnule Radu Aldulescu, ce reprezintă pentru dvs. scrisul? Cum, în ce împrejurări, de ce aţi început să scrieţi? Simţiţi frisonul inspiraţiei? Scrieţi chinuit, sau cu uşurinţă?
Radu Aldulescu: Înainte, cu mult înainte de a fi un mod de a accede la o carieră, scrisul literaturii ar trebui să fie o chestiune de vocaţie. Acea vocaţie care implică în mod misterios iubirea. Aş vrea să cred că asta-i valabil şi-n ceea ce mă priveşte. Oricum, ar putea să fie valabil cu atît mai mult aici şi acum, cînd statutul scriitorului adevărat (fiecare înţelege ce vrea, ce-l duce capul şi ce are interes să înţeleagă prin scriitor adevărat – nu mai explic, am făcut-o altă dată) tinde spre extincţie şi năruire. Tot răul spre bine aşadar: cenzura economică ar putea fi un test pentru scriitor, un test care vine cu un impact sporit în continuarea testului cenzurii ideologice, de unde am trage concluzia că vocaţia, asemenea divinităţii, ne testează şi ne încearcă în fel şi chip, deoarece ne iubeşte. Dincolo de vocaţie, orice fel de motivaţie a scrisului s-ar cuveni să fie o falsă motivaţie. Aş preciza în acest sens, că între anii 1984 şi 1988 am scris un roman, primul meu roman, fără nici un fel de speranţă că-l voi putea publica vreodată. S-a întîmplat că a venit revoluţia şi a căzut cenzura ideologică. Am putut să devin, ca să zic aşa, scriitor cu acte-n regulă, cu cărţi publicate. O vreme m-am legănat în iluzia că voi putea fi plătit pentru munca mea (scrisul romanelor e o muncă grea, pe care foarte puţini o mai fac acum în România, şi încă şi mai puţini o fac cum trebuie). Am fost însă din nou încercat, de astă dată, zic eu, ceva mai greu şi de bună seamă că tot spre binele meu, pe de o parte pentru că atinsesem un apogeu al maturităţii, pe de alta pentru a fi ferit de ispita slavei deşarte pe care mi-ar fi indus-o o anume normalitate a condiţiei mele de scriitor. Următoarele cărţi le-am scris trăind la limita subzistenţei. Nu mă autovictimizez. Sînt foarte sigur acum că povestea pe care o schiţez aici s-a întîmplat exact aşa cum trebuia să se întîmple şi face parte din devenirea şi formarea mea scriitoricească. Scrisul literaturii mai este pentru mine, de astă dată nu mai risc să spun că şi pentru alţii, şi un act de sacrificiu, salvare şi mîntuire. Adică printre alte îndeletniciri ale vieţii mele vizînd mîntuirea, un loc important îl ocupă scrisul.
Cu sau fără ştiinţa lui, scriitorul şi mai ales romancierul începe să se vădească şi să se formeze în prima copilărie. Metaforizînd, aş spune că viaţa te trage de mînă într-acolo, mai uşor sau mai ferm, chiar şi atunci cînd pare să te dea cu capul de pereţi, iar tu o urmezi înaintînd cu inocenţa proprie acelei vîrste, de care nu te poţi dezice decît cu preţul pierderii a ceea ce se cheamă talent, har sau vocaţie. Cred că scriitorul, artistul în general, păstrează pînă la moarte ceva din acea stare de naivitate, imaturitate, vulnerabilitate proprie copilăriei. Am mai spus, am crescut într-o casă cu multe cărţi de literatură, iar părinţii mei erau ziarişti cu veleităţi literare. Primele şi cele mai multe amintiri cu ei mi-i arată citind şi scriind. Am început probabil să scriu imitîndu-i. Am avut, ca să zic aşa, şi nişte antecedente: am publicat povestiri în revista şcolii, într-o antologie a unui cenaclu şcolar numit Săgetătorul, în revista Amfiteatru... Lucrurile astea se întîmplau, mi se pare, între 14 şi 18 ani, într-o vreme cînd mă socoteam atotştiutor în materie de literatură. Scrisul mi se părea totodată o îndeletnicire sufocată de compromisuri, avînd desigur în vedere condiţia scriitorului român de atunci, din anii şaptezeci. Era o viziune distorsionată, dar nu întru totul. Presimţeam probabil că n-aş fi avut nici o şansă să public ce-mi doream să scriu. Poate că-n virtutea acelei presimţiri-intuiţii meseria de scriitor avea pentru mine ceva infamant. Ca o ironie şi o răzbunare a sorţii, în jurul vîrstei de treizeci de ani a început să mă obsedeze scrisul. Aveam o anume idee despre literatură, pe care m-am străduit foarte mult s-o concretizez în scrierea unui roman. Reuşita a însemnat foarte mult pentru mine, pînă într-atît încît n-a mai contat faptul că n-aveam nici o şansă să public acel roman.
Ceea ce dumneavoastră numiţi frison al inspiraţiei, este în ce mă priveşte un fel de transă extinsă sau prelungită spre o limită care vizează lungimea, densitatea şi dificultatea materiei narative romaneşti. Romancierul trăieşte într-o lume paralelă, sau o lume a adîncurilor în care coboară zilnic, asumîndu-şi la o adică riscul de a nu se mai putea întoarce la suprafaţă, în lumea realităţii cotidiene. Transa respectivă este indusă desigur de inspiraţie, har, talent etc., dar n-ai cum s-o ţii aproape şi s-o valorifici decît stăruind asupra ei la masa de scris. Nu scriu chinuit şi nici cu uşurinţă. Peste acea transă, sau frison al inspiraţiei, cum îl numiţi, îmi trebuie efectiv o forţă fizică imensă, care să-mi permită să urnesc zilnic lespedea aflată deasupra lumii din adîncuri de care vorbeam mai devreme. Cred că fără această forţă fizică, fără o capacitate de efort sporită, nu poţi fi romancier. E o condiţie necesară, dar nu şi suficientă, una printre altele...
Aţi avut o copilărie fericită? Ce urme a lăsat copilăria în memoria dvs. afectivă, în scrisul şi în biografia livrescă? Aveţi o amintire ce se detaşează mai acut în legătură cu acest moment al existenţei dvs.?
Am avut o copilărie fericită. În perioada dintre 12 şi 18 ani se formează, se încheagă lestul determinant pentru tot restul vieţii. E valabil cred pentru orice om, dar cu asupra măsură pentru artist. Repet, scriitorul nu se poate dezlega de trecutul său şi mai ales de acea perioadă, decît cu preţul pierderii talentului. Un om normal trebuie să trăiască în prezent şi-n viitor dacă vrea să răzbată, ceea ce nu-i valabil şi-i contraproductiv chiar, pentru artist şi scriitor.
La şase ani am învăţat să înot în lacul Floreasca. După un lung ocol pe la mai multe ape, de cîteva veri, în preajma vîrstei de şaizeci de ani, înot iarăşi în lacul Floreasca, exact în acelaşi loc unde veneam în urmă cu cincizeci şi ceva de ani. La treisprezece ani, pe la sfîrşitul anilor şaizeci aşadar, am intrat pentru prima dată într-o sală de sport, care era Sala de box a clubului sportiv Dinamo Bucureşti aflată sub velodromul de ciclism. Suna destul de ciudat pe atunci să spui că te duci la Sală. Acum e deja mai mult decît o modă. E o cultură. După 13 ani m-am tot antrenat alergînd prin parcuri. Prin anii şaptezeci, optzeci şi chiar la începutul anilor nouăzeci, cei care mă vedeau alergînd se uitau la mine ca la un ţicnit, închinîndu-se ostentativ, sau comentînd că ar trebui să mă duc la muncă, că nu sînt îndeajuns de muncit dacă alerg ca un nebun. Acum, în sfîrşit joggingul a devenit şi la noi o modă şi o formă de cultură. După 13 ani am purtat hanorac, trening şi blugi şi pantofi de sport, tenişi, bascheţi sau adidaşi, costumaţia clasică a atleţilor şi boxerilor care erau şi au rămas idolii mei. A trebuit să treacă nişte ani ca acest gen de costumaţie să devină modă şi cultură... Înotam, alergam, patinam, mergeam pe bicicletă, mergeam la Sală, exersam diferite forme de antrenament. Asta am făcut în copilărie, în adolescenţă şi tinereţe şi mai încoace, iar între timp, în răgazuri tot mai mari pe măsură ce înaintam în vîrstă, citeam şi scriam. Asta fac şi acum, cît îmi mai permite uzura acumulată în timp şi trag nădejde, dacă o vrea Dumnezeu, că asta voi face pînă la sfîrşitul vieţii.
O amintire aşadar, una din numeroasele care se detaşează: o luptă liberă la mănuşi, un aşa-numit sparing, un fel de repetiţie a meciului din ring, transpus în Sală, supravegheat nu de arbitri, ci de antrenor (Geza Furez se numea – fost campion naţional la categoria grea şi medaliat pe la Campionatele Europene). Eu şi Mircea Simon, care avea să devină vicecampion olimpic şi cel mai performant boxer român de categorie grea din toate timpurile. Amîndoi aveam 13 ani şi cincizeci şi ceva de kilograme. La acea greutate şi vîrstă, loviturile sînt departe de a avea un impact distructiv, ca să zic aşa, dar eu percepeam confruntarea ca o încăierare pe viaţă şi pe moarte. Aveam o vechime de cîteva luni în Sală, în timp ce el se freca pe acolo de mai bine de un an. După antrenament, în vestiar, am văzut că are sub ochi o rană destul de adîncă, de vreo doi centimetri, părînd trasată cu un cui. Îl zgîriasem probabil cu şiretul mănuşii. Mi-a spus atunci, îmi amintesc, că dacă vreau bătaie, să mergem să ne batem după antrenament. Îmi sugera astfel că folosisem lovituri nepermise şi, dacă şi-ar pune mintea să mă lovească şi el aşa, ar fi vai de capul meu. N-am replicat, îmi lipsea tupeul, necesar în orice sport şi mai cu seamă în box, şi de care am dus lipsă de altfel şi-n viaţă. Mai tîrziu, cînd el a ajuns ce-a ajuns (a avut şi o frumoasă carieră de profesionist în Statele Unite, încununată cu o victorie împotriva multiplului campion mondial George Foreman) şi chiar şi după aceea, cînd prea puţini au mai fost cei cărora să le spună ceva numele lui, m-am gîndit cu lehamite şi regret că n-am reuşit să fiu şi eu barem unu la sută din cît a fost el, abia îndrăznind să mă bucur în sinea mea că la un moment dat l-am cam ciufulit şi eram gata să-i scot un ochi.
În ce împrejurări aţi debutat? Aţi avut un mentor, un scriitor care a prezidat asupra debutului dvs.?
Romanul cu care am debutat, Sonata pentru acordeon, a stat în Editura Albatros din 1988 pînă în decembrie 1993. Nu pot spune că am avut un mentor, un scriitor care să fi prezidat, cum spuneţi, asupra debutului meu, de vreme ce a durat atît. Adriana Bittel a citit manuscrisul romanului imediat după revoluţie, iar Alex Ştefănescu mă ştia fiindcă publicasem la SLAST. Ei mă ştiau şi m-au recomandat, dar în aşa fel încît publicarea mea s-a mai amînat patru ani după căderea cenzurii. Era mult, încă socot că a fost prea mult. Eu eram scriitor liber profesionist şi pretindeam să trăiesc din scrisul meu, iar în acest sens am avut iarăşi o experienţă traumatizantă întrucîtva, care în timp, pe măsură ce m-am afundat în nisipurile mişcătoare sau mlaştina mediului literar autohton, s-a transfigurat în fel şi chip. În sfîrşit, n-am avut mentori, scriitori sau critici care să se uite în manuscrisele mele, să-şi dea cu părerea şi în funcţie de acele păreri să modific sau să rescriu. N-am simţit nevoia nici de redactori de editură care să-mi umble în fraze. Întotdeauna am avut pretenţia de a fi predat un manuscris la cheie, ca să zic aşa, definitivat pînă la ultima virgulă. Am învăţat probabil să scriu citind şi scriind. Cum m-am format ca scriitor, este însă o poveste mai amplă şi mai complicată, în care se întîmplă să nu existe mentori scriitori, cenacluri literare sau amfiteatre ale Facultăţii de Litere.
Lumea periferiei, a umanităţii marginale e reliefată pregnant în romanele dvs. De ce aţi fost atras de acest univers uman?
Lumea periferiei, a umanităţii marginale... La o adică, se poate spune acelaşi lucru şi despre Steinbeck, Faulkner, García Márquez, Vargas Llosa cel din Războiul sfîrşitului lumii şi mulţi alţii. Marginalii mei formează acea masă a ţărănimii muncitoare, cum o numesc, adică ţărani transmutaţi la oraş, orăşeni de o generaţie cel mai adesea, muncitori cu braţele în fabrici şi pe şantiere, sau muncitori cu intelectul în alt gen de instituţii. Nu intelectuali. Intelectualul, cum spunea o personalitate culturală a secolului douăzeci, este în primul rînd spiritul critic al vremii sale. Noi n-am prea avut şi nu prea avem aşa ceva. Clasa noastră aşa-zis intelectuală, şi pe vremea partidului unic de tristă amintire şi acum, este alcătuită majoritar, mă scuzaţi, din lingăi de anduranţă, care susţin clasa politică în acţiunea ei de spoliere a poporului român. În acest context-compost, excepţiile care confirmă regula, adevăraţii intelectuali care se întîmplă să fie şi scriitori adevăraţi, precum Paul Goma, au fost şi rămîn nişte marginali.
Cărţile mele nu localizează în mod explicit periferia, care la o adică nici nu prea există la noi. M-am născut în centrul Bucureştiului, pe strada Luterană şi am copilărit în cartierul semirezidenţial Floreasca. De aici ajungeam în Herăstrău trecînd pe strada Primăverii, actuală Mircea Eliade. Aici era valabilă vorba aia care spunea cîndva despre Bucureşti că-i satul cu miniştri. În zonă locuiau nomenclaturişti de toate rangurile şi activişti, iar spre Floreasca şi Dorobanţi, ziarişti, scriitori, oameni de cultură... O suprastructură dominată de parveniţi, ocupînd o suprafaţă relativ mică, fiindcă Bucureştiul este totuşi un oraş mic, pe care în maximum trei ore îl poţi străbate pe jos dintr-o extremitate în alta. Satul cu miniştri, desigur, dominat de cartiere de blocuri comuniste. Am copilărit de asemenea în Ferentari, unde locuia bunica dinspre mamă şi aici s-ar fi putut spune pe atunci că-i periferie şi mahala: case de paiantă şi garduri de şipcă văruită, străzi pavate cu bolovani de rîu şi care se terminau în cîmp. Oamenii însă, nu difereau prea mult de cei care locuiau în blocurile comuniste sau în vilele din cartierele rezidenţiale. Pe de o parte, tipul acela de societate tindea să-i uniformizeze, anulîndu-le personalitatea, pe de alta, socot că umanitatea în general păstrează o anume unitate în timp şi spaţiu. Îmi aduc aminte în acest sens de un portret de bărbat al unui maestru italian din secolul paisprezece mi se pare, pe care l-am văzut la Luvru. Avea o expresivitate deosebită care-mi crea senzaţia că văzusem pe stradă acel bărbat cu puţin timp în urmă. În marea lor diversitate, vreau să spun, oamenii sînt asemănători şi egali în faţa lui Dumnezeu, ca şi în faţa morţii altminteri. Oricum, în cărţile mele există oameni din toate categoriile sociale. Mă bucur că aţi adus în discuţie această sintagmă comună: univers uman, care sugerează totuşi o gamă de tipuri şi tipologii atotcuprinzătoare. Aş îndrăzni să spun că literatura română contemporană, şi mă refer la roman şi la scriitorii aflaţi în avanscena vieţii literare, este extrem de deficitară în privinţa universului uman. Acel univers uman de care mă simt atras în mod obsesiv şi pe care mă străduiesc să-l fixez în cărţile mele, fără să-l consider totuşi calat ireversibil pe un tip şi o tipologie anume, cea a marginalilor şi perifericilor bunăoară. În Amantul Colivăresei este vorba despre familia unui nomenclaturist, ai cărui fii, un inginer, un muncitor şi un emigrant, fac să se întrepătrundă şi să se unifice lumile de care vorbeam mai sus. În Sonata pentru acordeon, apare familia unui cizmar şi toţi membrii acestei familii ca şi toate personajele cărţii sînt încadrate în acea vastă cîmpie a muncii pe care o oferea societatea socialistă multilateral dezvoltată, aşa încît nu prea ai putea spune despre ei că sînt nişte marginali, ci cel mult oameni ai vremurilor lor...
Ce reprezintă, pentru dvs., romanul, ca specie literară? Care sunt modelele/ reperele pe care le urmaţi, din literatura română sau universală?
Mi s-a mai pus de cîteva ori întrebarea asta. Mă repet aşadar, dar încerc să spun şi cîteva lucruri în plus. Romanul este un gen total şi totalizator al celorlalte genuri literare. Trăgînd spuza pe turta mea, aş putea spune că romanul dă măsura scriitorului complet. Orice scriitor care se respectă vrea să scrie un roman. Că arareori îi iese, cum îi iese, şi cum se raportează el la aventura asta, ar putea fi subiectul unei alte discuţii. Cînd vorbim despre marile literaturi ale lumii, avem în vedere în primul rînd romancierii şi romanele acelor literaturi. Nu e cazul literaturii române şi mai ales al literaturii române contemporane. Noi avem filozofi şi moralişti improvizaţi, memorialişti, autori de teze de doctorat, ideologi, critici ai ideilor, experimentatori postmodernişti, prozatori atipici etc. Aceştia ocupă avanscena vieţii literare, iar undeva în fundal îşi fac de lucru nişte poeţi şi prozatori obscuri sau obscurizaţi de contextul tranziţiei, unii dintre ei valoroşi. Romancierul la noi este un specimen pe cale de dispariţie, iar instituţiile culturale din România fac tot ce le stă în putinţă pentru a-l extermina.
Modelele şi reperele mele le-am invocat adesea în interviuri şi-n articole de opinie cu diverse prilejuri. Este o listă prea lungă, care ar ocupa prea mult spaţiu.
Ce înseamnă boema pentru dvs.? Dacă s-ar scrie o istorie a boemei literare româneşti, care sunt scriitorii lângă care aţi dori să fiţi plasat?
Ţin minte că la un moment dat, cu nişte ani în urmă, mi s-a mai pus şi întrebarea asta cu boema. Am răspuns atunci ceva de genul: Petrec între opt şi şaisprezece ore în cîrciumă cu prietenii mei scriitorii, în timp ce salariaţii unei edituri importante muncesc să-mi pună în ordine elucubraţiile... Destui m-au luat în serios, aşa că nu mai risc. Boema nu înseamnă pentru mine nimic, sau aproape nimic. Există desigur o nevoie firească de comuniune sau socializare în fiecare om. Mi se pare totuşi că scriitorul e un animal solitar. Oricum, în ce mă priveşte, scrisul îmi impune o anume disciplină şi asceză, care nu-mi permit să-mi risipesc timpul şi energia în sporovăieli în grup, stimulate eventual de alcool. Am multe cunoştinţe scriitori, printre care foarte puţini prieteni. Ne vedem foarte rar. După patruzeci de ani, cred, am început să cunosc mai îndeaproape scriitori în carne şi oase. Foarte repede cred că mi-am dat seama că prefer compania oamenilor cu alt fel de îndeletniciri decît scrisul. Din copilărie m-am perindat prin medii din cele mai diverse, inclusiv prin lumea presei, în care lucrau părinţii mei, şi faţă de care am dobîndit o anume reticenţă. Şi acolo exista un soi de boemă, a ziariştilor şi activiştilor, întrepătrunsă cumva cu a scriitorilor. O boemă asezonată adesea cu mese-ntinse şi băutură. Tata cred că de-aia n-a avansat atît cît l-ar fi recomandat conştiinciozitatea profesională şi corectitudinea politică, fiindcă nu putea să bea. În privinţa asta, a intoleranţei la alcool, îi semăn. În adolescenţă, în tinereţe şi mai tîrziu am cunoscut mai apoi tot felul de oameni prin locurile pe unde am umblat şi am lucrat. M-au atras, m-au obsedat şi m-au fascinat acei oameni, faţă de care m-am simţit uneori ca un fluture atras mortal de lumina unei flăcări. Dacă Dumnezeu nu m-a lăsat să ard, am scris, am încercat să fac literatură din ce am văzut, străduindu- mă să nu literaturizez. Omul în totalitatea lui, ca să zic aşa, mă fascinează pînă-n pragul leşinului şi al saţietăţii extreme, ajungînd la un moment dat să mă plictisească de moarte şi atunci mă întorc în mine însumi ca să-l transform în personaj. Pînă la urmă e un compromis ce fac eu. Omul, persoana, contează infinit mai mult decît personajul, prin care încerc să transfer şi să fixez fascinaţia iniţială. Revenind la comuniunea pe viu cu colegii de breaslă (nu-mi sună prea bine termenul, dar s-a împămîntenit pînă într-atît încît nu-l pot evita) aş spune că din scriitor păstrez îndeobşte scrisul lui şi nici acela în întregime. Nu mă văd aşadar într-o istorie a boemei româneşti. Nu exist practic în acea istorie.
Ce vă place mai mult: să citiţi sau să scrieţi literatură? Cum percepeţi cele două dimensiuni ale fiinţei dvs. literare, cititul şi scrisul? Aveţi în minte, atunci când scrieţi, un cititor, mai mult sau mai puţin ideal al textelor dvs.?
Scrisul şi cititul presupun abilităţi diferite, înrudite totuşi, care se potenţează şi totodată se diminuează reciproc. Scrisul presupune mai mult efort decît cititul, ca alergarea faţă de mers. Alergarea decurge din mers şi invers. Fiecare îşi are rostul lui. Printre multe altele, omul a fost conceput-creat pentru mers şi alergare, ca şi pentru citit şi scris. Alergarea este esenţa exerciţiului atletic, printre alte forme de mişcare şi exerciţii fizice. Nu neapărat pentru că sînt scriitor, îmi place să cred acelaşi lucru despre scrisul romanului.
Cititorul ideal pe care-l am în minte cînd scriu, sînt eu. Sună narcisist întrucîtva, dar se pare că-i singura soluţie. Scriind mă citesc, mă recitesc apoi corectîndu-mă şi continui să mă recitesc rescriindu-mă, pînă dincolo de limita saţietăţii.
Ce romane româneşti de azi (de după 1989) v-au atras atenţia? Credeţi că ar rezista ele „competiţiei” cu literatura străină?
Sînt multe romane româneşti apărute după 1989 care mi-au atras atenţia, pe care le consider adică valoroase, dar mi se pare că, în mod paradoxal sau doar aparent paradoxal (am explicat în mai multe rînduri fenomenul pe larg) nu sînt atît de multe şi atît de valoroase ca o parte din romanele apărute în comunism. În acest sens, aş aminti despre un roman care mi-a picat în mînă anul trecut, apărut în 1999, al unui scriitor afirmat înainte de revoluţie. Este vorba de romanul Barbarius al lui Constantin Ţoiu, un romancier deosebit, cum n-au prea mai apărut mai încoace, iar ca el sau de calibre apropiate au mai fost vreo zece în perioada respectivă. S-a întîmplat că am fost la înmormîntarea lui Ţoiu, alături de maximum cincisprezece inşi cu tot cu cei doi şoferi ai USR. Atunci m-am scăpat şi am spus ceea ce am şi scris pe vremea cînd Ţoiu trăia încă, şi anume că opera lui îl recomandă, printre scriitorii români, ca potenţial candidat cu şanse la Premiul Nobel pentru Literatură. Mi s-a replicat pertinent că pentru a fi propus la respectivul premiu de instituţiile culturale de la noi, ar trebui să fie tradus... N-am mai întrebat de criteriile valorice care demarează investiţiile pentru traduceri, presimţind că povestea s-ar fi complicat. Revin la întrebarea iniţială, cu nume de romancieri, nu şi de cărţi, fiindcă mi-ar lua prea mult spaţiu şi totodată cu menţiunea că-i vorba în general de scriitori obscurizaţi de sistemul cultural actual şi totodată în virtutea politicilor literare curente. Deci: Nicolae Stan, Şerban Tomşa, Octavian Soviany, Alexandru Vlad, Nichita Danilov, Ovidiu Nimigean, Horia Ursu, Alexandru Ecovoiu, Dan Stanca, Cristi Corcan, Liviu G. Stan, Cristian Meleşteu şi alţii pe care nu mi-i mai amintesc pe moment. Prin unu, două sau trei romane, scriitorii pe care i-am enumerat mai sus ar rezista aşa-zisei competiţii cu literaturile străine. Nu se pune însă problema, dat fiind că ei abia sînt vizibili aici, prin tirajele confidenţiale în care apar, iar de promovat prin traduceri nici nu mai vorbesc. Se întîmplă că cei promovaţi prin traduceri sînt mai slabi decît cei enumeraţi de mine, iar unii dintre ei de-a dreptul mediocri. În virtutea politicilor literare curente, literatura română contemporană funcţionează după un canon valoric pe care l-am numit de ordine interioară, care-şi pierde adică valabilitatea peste graniţe. Este unul din motivele pentru care literatura română este ca şi necunoscută pe piaţa occidentală de carte. După patruzeci de ani de citit şi scris literatură, îmi pot aroga cel puţin această abilitate, de a deosebi o carte bună de una proastă, de a recunoaşte o carte foarte bună şi eventual o capodoperă. Fără spirit critic nu pot funcţiona ca scriitor. Sînt foarte multe de spus despre ce se întîmplă acum în literatura română, raportat la literatura din afară, lucruri pe care capii instituţiilor culturale fie le evită, fie nu vor să le ştie, fie nu le ştiu pur şi simplu. Poate cu altă ocazie.
P.S. Sunt onorat. Îți mulțumesc, Radu Aldulescu!
Este un interviu excepțional. Mă bucur că Radu Aldulescu a ajuns să fie recunoscut în mod unanim ca mare scriitor și că, din această postură, spune lucrurilor pe nume, în loc să o scalde ori să intre și el într-o gașcă de pricopsiți ai zilei.
|
