La Mărţişor

 

                                                      La Mărţişor

 

Prin 1978, profesorul Valeriu Filimon a dus grupa noastră de studenți la Mărțișor, într-o vizită de lejeră cercetare. ( Valeriu Filimon făcea multe și interesante lucruri - l-a invitat, într-un rând, pe Ion Larian Postolache, să ne vorbească despre spiritul Orientului -, dar noi, în ignoranța noastră tinerească, nu eram în stare să apreciem, la adevărata lor valoare, inițiativele dascălului nostru. ) Am vizitat casa, grădina și mormintele familiei. Nu știu de ce camerele mi s-au părut înghesuite, meschine, ca aparținând cuiva care își drămuia fiecare felie de pâine. Activitatea s-a desfășurat în prezența Mitzurei Arghezi, proaspătă,  frumoasă, incredibil de tânără. Părea că are mai puțin de patruzeci de ani, dar, socotind acum, îmi dau seama că era mult mai în vârstă. Trăia și nea Ion, un om care a fost toată viața un fel de servitor al marelui poet. Cum citisem că Arghezi a avut o boală ciudată și era să moară pe la 68-70 de ani - o pungă cu puroi în zona inghinală, rezolvată de un medic faimos în epocă -, am profitat de ocazie și l-am întrebat pe nea Ion cum au stat lucrurile. Voiam să știu de la sursă ce s-a petrecut în realitate. ( Se spunea că medicul i-a extras puroiul cu o seringă, apoi a umplut cavitatea respectivă cu streptomicină). Pe atunci nu eram protocolar, ca astăzi, dar mă purtam tot civilizat.

- E adevărat, domnule Ion, că Arghezi a fost grav bolnav, pe la 68 de ani, și că doctorul X l-a vindecat cu o singură injecție?

- Cum? Nu, nimic nu-i adăvărat din ce spuneți. Domnu' Arghezi n-a fost bolnav dăloc, da' dăloc, niciodată. A fost sănătos tun toată viața. Astea e minciuni scornite de ziariștii d-atunci.

Valeriu Filimon a spus câteva cuvinte despre creația argheziană, a vorbit și Mitzura, iar câțiva studenți au citit niște așa-zise comunicări științifice, fiind înregistrați pe o bandă de magnetofon :  Rodica Zafiu, Liviu Papadima, Călin-Andrei Mihăilescu, Doru Mareș și subsemnatul.  Poate și Marin Neagu, dar nu sunt sigur. Cred că am fost al patrulea și am prezentat un scurt eseu despre Tablete din Țara de Kuty.

În încheiere, Mitzura ne-a pus o înregistrare cu tatăl ei, citind din propria operă. E adevărat că Arghezi n-a avut o voce de tenor, dar calitatea aparaturii făcea să-l auzim pe autorul Testamentului scoțând un fel de mugete înfiorătoare. Ne uitam unii la alții consternați. Scărpinându-se precipitat în barbă, Călin Ciubreag a spus îngrozit :

 - Oooo! Nu e adevărat ce auzim!

 Mitzura a observat reacția noastră, a oprit magnetofonul și a ținut să precizeze :

- Să știți că tata avea o voce frumoasă, dar nu-mi dau seama de ce a ieșit așa.

 

P.S. Aflu, de pe net, că Valeriu Filimon a murit în iulie 2004, la aproape 73 de ani. Dumnezeu să-l țină în lumină!

 

 

 

Campionul

          Faptul că din secțiunea de memorialistică a Supraveghetorului am omis, fără să vreau, persoane de care am fost/sunt legat afectiv mă obligă la scrierea unei cărți de memorii din care nu vor lipsi Florin Pripoae, Marin Neagu, Valentin Emil Mușat, Radu Săplăcan, Călin-Andrei Mihăilescu, Marian Ovidiu, Călin Ciubreag, Marin Preda (nepotul scriitorului), Teodor Dună, Cosmin Perța, Sorin Preda, Florin Manolescu, Al. Piru, Ion Coteanu, Radu Aldulescu și mulți alții. Îi voi evoca deopotrivă pe cei cu care am copilărit și pe camarazii printre care trăiesc acum. Va fi o carte cu prieteni și cu momente de fericire. Voi omite mizeriile, ca și pe cei care mi le-au făcut, în ideea că și eu am provocat altora, în mod involuntar, neplăceri.

Dar sunt și oameni interesanți care au trecut rapid prin viața mea și care tind să se dizolve în neantul uitării. Pe unii i-am cunoscut prin spitale, unde solidaritatea umană se manifestă la cel mai înalt nivel, ca și în război. Problemele mele erau fleacuri, dar mă apăsa atmosfera de acolo și aveam moralul foarte scăzut. Dacă aș fi avut vreo boală serioasă, precum tovarășii mei de salon, aș fi murit cu siguranță. Regret mult că nu-i voi revedea niciodată pe cei care au supraviețuit luptei cu câinii biologici, cum numea Marin Preda bolile.

Era un maistru militar care venise să-și scoată bila. Era rubicond, vesel și nu-i tăcea gura. Săritor, îndatoritor, plin de respect, omul era și milostiv. A inițiat o campanie de strângere de fonduri pentru un bolnav care n-avea pe nimeni și urma să fie operat la pancreas ( se zvârcolea toată noaptea de durere) și n-avea un sfanț. Oricum, ce s-a strâns abia dacă îi ajungea să-și cumpere câte ceva. L-am găsit acolo și l-am lăsat tot acolo, în chinuri. E o operație scumpă, îi spusese chirurgul unui profesor care venise, chipurile, să-l ajute. Nu-i adusese nimic năpăstuitului și cât timp a stat acolo, profesorul a vorbit doar despre băutură și beții. Când bolnavul a ieșit pentru câteva minute afară, ne-a dat tuturor de înțeles că omul pe care venise să-l sprijine era un mare bețivan. Asta a stârnit revolta unui colonel care fusese operat de fiere și despre care voi vorbi mai jos. „Foarte urât din partea profesorului ăla! a exclamat colonelul, după ce falsul prieten a plecat. O spus că prietinul lui - colonelul vorbea în grai moldovenesc! n. m. - o fost un mare bețiv.” Să revin la maistru militar. A însuflețit salonul până când a fost operat. Fiindcă dăduse cu o sută de lei mai puțin decât tariful chirurgului, n-a fost operat la paroscopic, precum colonelul, ci a fost spintecat ca o vită, pe lungimea întregului abdomen. L-au adus cu furtunuri băgate peste tot. A horcăit câteva zile și nopți, apoi a adormit, dând-o pe un sforăit care se repeta în fiecare noapte. ”Ce-am pățit, dom' profesor! mi-a zis el mai târziu. Vrând să mă despice mai bine, mi-au fracturat două coaste și, cum am diabet, abia m-am vindecat.” Deși au trecut peste zece ani de atunci, schimb și acum, de sărbători, mesaje cu dl Badea.

În Spitalul Militar din Pitești, unde m-am operat de apendicită, am cunoscut un ciudat care nici n-a vrut să-mi spună numele. „Ciudatul, așa să-ți amintești de mine.”, mi-a spus el și mi-a dăruit Elmer Gantry, atrăgându-mi atenția asupra operei lui Sinclair Lewis, primul scriitor american răsplătit cu  Premiul Nobel pentru Literatură, în 1930. Tot în spital era un profesor mai în vârstă decât mine, sforăitor de forță, care dovedea prin ceea ce îmi povestea că era un tip cinic și foarte practic. Regula tinere de 18 ani, foste eleve, și le întreba de ce se rad la... „De ce vă bărbieriți voi la p...? Nu e mai bine așa, natural, cu f...ci?” ” E mai sexi așa, dom' profesor!”, ar fi răspuns alea. „Mi-a tăiat directorul două zile, mi-a spus el într-o seară. Da' am tras niște sfori și nu m-am lăsat până nu l-au dat afară.” Colonelul moldovean, operat de bilă, era tăcut, de treabă. Chirurgul îmi spusese să spăl zilnic operația de câteva ori. N-aveam duș decât la robinetul chiuvetei. Cum aveam și depresie, uitam mereu apa conectată pe duș și, ca un făcut, colonelul se ducea regulat la baie în urma mea. Ieșea ud fleașcă, spre marea veselie a unuia, Popa, care era spintecat și el pe burtă ( avusese diverticuli) și nu putea să râdă. „Ce mai, zicea vesel omul, le ai cu udatul!” Eram atât de împrăștiat, încât abia peste ani mi-am dat seama că eu eram criminalul care îl făcea pe colonel să se scalde în pijamale. În alt salon era un alt colonel, cardiac, care se iubea cu fete crude, curve de meserie. Le aducea acasă la el, era prudent și nu se aventura prin locuri străine. „Lucrați bine!”, le complimenta el pe vânzătoarele de sex și le răsplătea cu bani mulți. Fusese surprins deseori de soția sa în culmile plăcerii, iar ea îl mustrase : „ Ai îmbătrânit și tot nu te potolești!” Dar nici gând să-l jignească ori să-i facă reproșuri. Îl vizita zilnic și se plimbau împreună, la braț, cu mare pompă, pe holurile spitalului. Aflând că scriu și văzând că nu dormeam deloc, colonelul începuse să țină prelegeri, în salon, despre febra creației și alte marafeturi.

M-a impresionat puternic drama unui tânăr care fusese campion mondial la judo sau la karate, în vremea junioratului. Îi nimicise pe toți, nu avusese adversar pe măsura sa. Asta l-a dus la o euforie care aproape că l-a distrus. Nu se mai ducea la cursuri - era licean - și o lua din cârciumă în cârciumă, ducând-o câțiva ani cu băutura. Se urca pe mese, ridica mâinile, beat fiind, și striga : „Sunt cel mai tare! Sunt stăpânul lumii! Sunt Dumnezeu pe pământ!” Se scula de dimineață și intra în primul local, unde se găsea totdeauna cineva care să-l cinstească. A tot băut până a ajuns să nu-și mai recunoască tovarășii de pahar și, în două rânduri, a fost pe punctul de a ucide pe câte unul. Ca să-și revină, se angajase voluntar în armată. Devenise antialcoolic convins. Îmi spunea că băutura ar trebui să fie folosită ca medicament și să se dea pe rețetă, ca benzodiazepinele sau antidepresivele. „Alcoolul îi adoarme pe soldații care reprezintă sistemul nostru imunitar, spunea el. Și atunci inamicii, adică microbii, intră nestingheriți în cetate.” Semăna cu John McEnroe, având o inocență autentică, simpatică, dar capabilă de explozii devastatoare. Băutura îi deshidratase tubul digestiv și necazurile sale nu se dădeau bătute. Pentru a scăpa de sporovăiala colonelului gagicar și vorbăreț, stăteam cu el la masă și țin minte că îi plăceau biscuiții cu ceai. Ceaiul era cel care se dă în mod obișnuit prin spitale, dar am uitat marca biscuiților, deși fuseseră aduși de fiica mea, căreia băiatul îi aducea des laude pentru felul în care arăta. N-am ținut legătura cu el, dar m-aș bucura enorm să aflu că a scăpat din Infern și că e bine.

O amintire cu Mitzura Arghezi

     Prin 1978, profesorul Valeriu Filimon a dus grupa noastră de studenți la Mărțișor, într-o vizită de lejeră cercetare. ( Valeriu Filimon făcea multe și interesante lucruri - l-a invitat, într-un rând, pe Ion Larian Postolache, să ne vorbească despre spiritul Orientului -, dar noi, în ignoranța noastră tinerească, nu eram în stare să apreciem, la adevărata lor valoare, inițiativele dascălului nostru. ) Am vizitat casa, grădina și mormintele familiei. Nu știu de ce camerele mi s-au părut înghesuite, meschine, ca aparținând cuiva care își drămuia fiecare felie de pâine. Activitatea s-a desfășurat în prezența Mitzurei Arghezi, proaspătă,  frumoasă, incredibil de tânără. Părea că are mai puțin de patruzeci de ani, dar, socotind acum, îmi dau seama că era mult mai în vârstă. Trăia și nea Ion, un om care a fost toată viața un fel de servitor al marelui poet. Cum citisem că Arghezi a avut o boală ciudată și era să moară pe la 68-70 de ani - o pungă cu puroi în zona inghinală, rezolvată de un medic faimos în epocă -, am profitat de ocazie și l-am întrebat pe nea Ion cum au stat lucrurile. Voiam să știu de la sursă ce s-a petrecut în realitate. ( Se spunea că medicul i-a extras puroiul cu o seringă, apoi a umplut cavitatea respectivă cu streptomicină). Pe atunci nu eram protocolar, ca astăzi, dar mă purtam tot civilizat.
- E adevărat, domnule Ion, că Arghezi a fost grav bolnav, pe la 68 de ani, și că doctorul X l-a vindecat cu o singură injecție?
- Cum? Nu, nimic nu-i adăvărat din ce spuneți. Domnu' Arghezi n-a fost bolnav dăloc, da' dăloc, niciodată. A fost sănătos tun toată viața. Astea e minciuni scornite de ziariștii d-atunci.
Valeriu Filimon a spus câteva cuvinte despre creația argheziană, a vorbit și Mitzura, iar câțiva studenți au citit niște așa-zise comunicări științifice, fiind înregistrați pe o bandă de magnetofon :  Rodica Zafiu, Liviu Papadima, Călin-Andrei Mihăilescu, Doru Mareș și subsemnatul.  Poate și Marin Neagu, dar nu sunt sigur. Cred că am fost al patrulea și am prezentat un scurt eseu despre Tablete din Țara de Kuty.
În încheiere, Mitzura ne-a pus o înregistrare cu tatăl ei, citind din propria operă. E adevărat că Arghezi n-a avut o voce de tenor, dar calitatea aparaturii făcea să-l auzim pe autorul Testamentului scoțând un fel de mugete înfiorătoare. Ne uitam unii la alții consternați. Scărpinându-se precipitat în barbă, Călin Ciubreag a spus îngrozit :
 - Oooo! Nu e adevărat ce auzim!
 Mitzura a observat reacția noastră, a oprit magnetofonul și a ținut să precizeze :
- Să știți că tata avea o voce frumoasă, dar nu-mi dau seama de ce a ieșit așa.

P.S. Aflu, de pe net, că Valeriu Filimon a murit în iulie 2004, la aproape 73 de ani. Dumnezeu să-l țină în lumină!

Daniel Pișcu

     Cine urmărește fenomenul literar știe că Daniel Pișcu este unul dintre liderii incontestabili ai generației '80. Îmi aduc aminte că atunci când citea la Cenaclul de Luni, era comentat cu entuziasm de Mircea Cărtărescu, iar Traian T. Coșovei, Ion Stratan, Radu Călin Cristea, Călin Vlasie și Florin Iaru îl umpleau de elogii.  Nicolae Manolescu, tatăl bun al acestei generații de poeți, a scris că Daniel Pișcu este precursorul tuturor optzeciștilor. Prin scânteietoarele sale  vorbe de duh, Pișcu îl eclipsa uneori pe Stratan, care nu accepta totdeauna cu fair-play înfrângerea și uneori se îmbufna la poantele scoase la foc continuu de Daniel. Totuși, atmosfera se destindea și simțeam că ne aflăm într-un loc civilizat, populat de mari poeți. Dintre sutele de calambururi pe care Daniel le improviza, îmi vine acum în minte una care a făcut să explodeze cenaclul. Cineva, într-o discuție, a folosit construcția „poeți nichiți”.

- De fapt, a întrebat unul mai cârcotaș, ce înseamnă „nichit” ?

- „Nichit” înseamnă a nu fi chit, a răspuns prompt Daniel, scuturându-și scrumul țigării într-o farfurioară pusă acolo chiar în scopul respectiv, iar toată sala a izbucnit în râs.

Atât în căminele studențești, cât și la facultate ori prin mediile literare, Daniel era îndrăgit de toată lumea. Și cum să nu-l iubești ? Își poate imagina cineva un tânăr mai naiv decât eram eu, mai altruist decât Stratan, mai tolerant decât Emil Mușat, mai blând decât Laurian Câmpeanu, poate chiar mai frumos decât Marinică Preda ( nepotul lui Marin Preda și fratele romancierului Sorin Preda ) și mai pus pe glume decât toți la un loc ? Un adevărat Mâșkin, dar cu simțul umorului și mai chipeș decât îmi închipui că era personajul lui Dostoievski. Era mereu bine dispus, fără să pună pe limbă niciun strop de băutură, și fredona tot timpul, în drum spre cantina din Grozăvești sau către facultate, melodii pe care le compunea pe loc. Oprea câte o necunoscută și îi cânta. Apoi o întreba :

- Cum ți se pare melodia compusă de mine ?

- Frumoasă, răspundea fata încântată.

Venea în cămin și-mi zicea :

- Bătrâne Chiar El, am compus o melodie mortală. Ce zici ?

Și mă delecta și pe mine.

Când bătea el la ușă, îl recunoșteam după felul discret în care atingea lemnul și întrebam cu vocea îngroșată :

- Cine e ?

- Bătrânul Daniel Pișcu, spunea el, chicotind.

- Chiar El ? întrebam eu.

- Chiar El.

A fost de ajuns să avem o dată acest dialog : de atunci încolo, ne spuneam unul celuilalt numai Chiar El !

Primul om pe care l-am văzut când am pășit în Căminul Studențesc Grozăvești a fost Laurențiu Dumitrescu, care răspunde, din partea ASC, de cămine. Al doilea, Daniel Pișcu. Era un bărbat înalt, cu mustața și părul negre ca pana corbului. Mi s-a părut un tip foarte grav și chiar nițel fioros. Avea mai multă prestanță decât un prinț, arăta ca un războinic arab și era, pe atunci, în anul al treilea de studii. Pe urmă, când a scos caietul cu poeme și mi-a citit fermecătoarele sale texte, m-am luminat. Avea sufletul unui copil mare și nimic nu avea să-i întineze vreodată această puritate spirituală pe care rar mi-a fost dat s-o mai văd și la altcineva. Scria poezie așa cum alții respiră. Stratan îi spunea Danino.

Într-o vreme i-a venit să se dea egiptean. Cunoștea câte o tânără, iar ea îl întreba, fascinată de înfățișarea lui virilă.

- Tu de ce naționalitate ești ?

- Egiptean, spunea el, fără să ezite.

- Ia zi, continua ea, la voi, acolo, mașinile au volanul pe dreapta ?

- Pe dreapta, pe mijloc... nu e o regulă precisă, glăsuia el, serios.

O vietnameză splendidă venea regulat la el, ca s-o ajute să-și pregătească seminariile. Era o frumusețe.

- Daniele, nu te dai, măi, la ea ? îl îmboldeau colegii.

- Sunteți tâmpiți, bă ? E o femeie serioasă, are bărbat, profesor universitar la Paris... Vrei să mă fac de râs ?

Până la urmă, a cedat insistențelor amicilor săi mai neciopliți și a prins momentul când ceilalți vietnamezi se lăudau, la masă, cu compatrioata lor :

- Doamna Li a noastră este foarte frumoasă. Noi ne mândrim cu ea.

Daniel a privit-o în ochi și i-a spus pe nerăsuflate, cu gura plină :

- Je suis tombé amoureux de vous !

Nu mai știu care a fost urmarea acestei declarații de dragoste.

Daniel Pișcu a scris un roman uimitor, Cel mai mare roman al tuturor timpurilor, în care evoca viața și dialogurile savuroase din cămin. Îmi pare atât de rău că nu eram încă student în perioada când el își concepea cartea ( a terminat-o cu o lună înainte de a ajunge eu în campusul studențesc! ) , fiindcă, mai mult ca sigur, m-ar fi făcut personaj, alături de Stratan, Mușina, Romulus Bucur, Vladimir Bălănică, Lasurențiu Dumitrescu și ceilalți !

În sesiunea în care lucra la carte, Daniel nu prea își pregătise examene, dar nu uita ca de fiecare dată să-i precizeze profesorului examinator :

- Știți, nu m-am pregătit prea grozav pentru această probă, fiindcă scriu Cel mai mare roman al tuturor timpurilor.

- Zău ? se mira dascălul. Foarte frumos ! Dar ce legătură am eu cu asta ?

- Aveți, spunea Daniel, că dacă mă picați, veți apărea acolo ca personaj negativ !

- În cazul ăsta, fiindcă nu vreau să apar ca un tiran care îi persecută pe creatori, ba chiar doresc să fiu personaj pozitiv în romanul dumitale, îți voi da nota dorită, râdea savantul.

O sesiune întreagă Daniel a folosit Lema lui Uryson, pentru a-și îmbuna profesorii. Îl văzuse pe un prieten al nostru maghiar, Miklos, că învață. Miklos era student la matematică.

- Ce înveți tu, Miki, acolo ?

- Lema lui Uryson, a ridicat ungurul capul din carte.

- Și cum vine treaba cu lema asta ?

Blajinul nostru amic i-a explicat lui Dany cum devenea problema.

A doua zi, la examen, după ce a tras biletul, Daniel a spus profesorului :

- Aici s-ar putea aplica Lema lui Uryson.

- Poftim ? Lema... ce.. ?

- Lema lui Uryson, sunt sigur că o cunoașteți, a spus Daniel. Merge de minune aplicată aici. Dacă luăm personajul... și...

- Sigur, sigur,  cum să nu! s-a precipitat profesorul. Uite ce idee frumoasă și originală  ! Zece, mulțumesc !

Recolta de note mari a fost, în vara aceea, peste așteptări.

Daniel Pișcu este unul dintre oamenii și poeții pentru care revelațiile și minunile se produc zilnic. Îmi este un dor sfâșietor de el.  Ultima dată l-am văzut în 1979, când a terminat facultatea, dar el m-a ajutat ulterior, de la distanță, într-o împrejurare foarte importantă pentru mine.

Chiar dacă în această existență pământească am trecut prin multe  necazuri, mă gândesc că am fost un om norocos, din moment ce am cunoscut miracole precum Daniel Pișcu, Valentin, Emil Mușat, Florin Pripoae, Nino Stratan, Marin Neagu, Călin Mihăilescu, Călin Ciubreag, Ovidiu Marian, Doru Mareș, Romulus Bucur, Ionică Banu, Marius Bădițescu, Adrian Radu și alții care nu-mi vin acum, din păcate, în minte. Ei mă fac să mă simt mândru că sunt om și scriitor român.

Dor de Cochirleni sau despre cum se păstrează prieteniile

       Am spus și mai demult că prieteniile se se leagă în copilărie, în liceu și în facultate, adică în vremuri când te poți iluziona că poți împărți totul cu altcineva. După aceea intri în faza frecușurilor, a rivalităților,a  invidiilor, a turnătoriilor, a decepțiilor. Nu-ți mai poți selecta oamenii cu care să comunici. Fac excepție de la această regulă, în opinia mea, prieteniile literare, alianțe trainice de principii nobile, adevărată solidaritate întru frumos. Înfloresc la orice vârstă, indiferent de distanțele care îi separă pe protagoniști. Motivul? Oamenii sunt de condiții culturale asemănătoare, ceea ce le induce și o morală specifică.
      Un prieten din tinerețe a vrut să organizeze o petrecere la care să participe veteranii de odinioară, colegi de serviciu și de suferințe. Ne legau amintiri vesele, dar și umilitoare, din anii a două regimuri care nouă ne-au mâncat viețile, iar pe alții i-au făcut nababi. În cele mai negre momente, foștii noștri colegi găseau timp să se mai întâlnească la o bere, la un fotbal, la o discuție. Acum au refuzat, stânjeniți, invitația. X îl detestă pe Y, care îi răspunde cu aceeași monedă. Amândoi nu-l suportă pe Z, care are antipatiile sale. Fiecare a zis despre ceilalți lucruri mai mult decât jenante, iar o întâlnire ar fi ca un foc pe un depozit de dinamită. Chiar dacă unul și-a văzut de treaba lui, a fost înțepat și provocat de alții până când a fost nevoit să răspundă. Și a făcut-o urât, pradă impulsului de moment. E cu adevărat urât că foștii coechipieri nu doresc o reconciliere. Nu voi înțelege niciodată ce-l determină pe un bărbat, față de care ai cele mai bune intenții și cele mai frumoase vorbe, să arunce cu noroi în tine. Se întâmplă ca, din senin, să te trezești cu un jet de venin aruncat drept în ochi! Frustrarea și propria nefericire nu sunt explicații plauzbile pentru răutatea care iese într-un asemenea mod la suprafață, ca un țiței murdar. Nu ne vom revedea niciodată în vechea formație, ca pe vremea când  programele unicei televiziuni țineau două ore, curentul se lua la ora 22, iar pâinea, uleiul și zahărul erau cartelate. Sunt caractere care nu-și dau la iveală omenescul din ele decât în condiții de pușcărie. Când le este bine, n-au nevoie de mofturi ca solidaritate, respect sau bucuria de a schimba impresii cu un semen. Am întrebat pe cineva cum se face că A și B, care aveau caractere nobile, mai frumoase decât al meu - eram convins de asta! -, au degenerat în asemenea hal, încât discută acum despre cunoscuții lor ca niște țațe de pe șanț.
- Bătrâne, mi-a zis vechiul meu tovarăș, sunt aliați lângă care nu trebuie să îmbătrânești. E periculos să fii coleg cu ei dacă ai necazuri, mai calci în străchini ori dacă reușești să-ți cumperi o bucată de pâine și să citești o carte. Ca să-i păstrezi la maturitate  pe unii tovarăși de drum, e necesar să pui câți mai mulți kilometri între tine și ei. Las la o parte că mulți sunt, de la bun început, un fel de dușmani acoperiți. Te laudă în față, iar după ce ai închis ușa în urma ta, își dau drumul la gură și te bălăcăresc după pofta inimii.
Nu știu dacă ăsta e un adevăr, dar cu camarazii aflați foarte departe am rămas în aceleași strânse și afectuoae raporturi. Visez la o reîntâlnire cu frații mei Valentin Emil Mușat,  Marinică Neagu, Ovidiu Marian, Doru Mareș,  Călin Ciubreag, Daniel Pișcu, Călin Mihăilescu, Bogdan Ghiu, Adrian Radu, Mircea Vasilescu, Romulus Bucur, Liviu Papadima,  Ionică Banu. Ordinea este întâmplătoare și sper să nu-l fi uitat pe vreunul. Unii  - Stratan, Florin Pripoae, Marius Bădițescu, Marinică Preda, Gheorghe Ivan, Vladimir Bălănică - s-au dus să moară puțin, iar alții, intelectuali cu răspunderi mari, nu vor avea timp pentru o revedere de două zile în 6 Martie, în Grozăvești sau pe malul Dunării, la ferma de struguri de la Cochirleni, în apropiere de Cernavodă. Dar sunt sigur că dacă aș fi fost zeci de ani vecin de apartament cu oricare dintre cei menționați mai sus, n-am fi întreținut defel supărări durabile, care să involueze implacabil.
Prietenia e și o afacere de vocație.