Paradisul tatălui meu

Tatăl meu s-a stins pe 26 august, la ora nouăsprezece. Am fost martorul ultimelor sale clipe de viață și nu mai dau doi bani pe zbuciumul oamenilor pentru mărunțișuri care sunt atât de străine de misiunea noastră, încredințată de Dumnezeu. Am văzut cum spiritul părăsește trupul și trece treptat dincolo, cum membrii dispăruți ai familiei celui care pleacă îl așteaptă, iar viitorul mort îi identifică și le spune pe nume, arătând spre ei cu mâna dreaptă, ca în primii ani ai copilăriei : mama, tata, Ion. Ion a fost fratele tatei, decedat în copilărie.

   Până acum nu l-am visat pe tata. Ar fi putut să-mi apară în astral și să-mi arate încă o dată zăpada, așa cum tatăl lui Aureliano Buendia i-a arătat într-o zi fiului său gheața. Cred că nu împlinisem un an, eram înfășat și așezat lângă sobă, când afară s-a pornit un viscol de poveste. Tata m-a luat în brațe, a mers cu mine pe prispa casei bătrânești, a luat cu mâna dreaptă puțină zăpadă, a strâns-o în pumn și mi-a dat bulgărele acela să-l țin și eu în palmă câteva secunde, pentru a cunoaște una dintre minunile vieții de pe pământ. De aceea Ștefan Bănulescu mi-a fost mai apropiat decât Marin Preda și  Cartea Milionarului îmi este cel mai drag roman din literatura română, alături, desigur, de prozele lui Vasile Voiculescu. ( Exclud din percepția mea orice judecată de valoare.)  Din același motiv, textele lui Juan Rulfo, Marquez, Manuel Scorza și Miguel Angel Asturias exercită asupra mea o vrajă perpetuă.

Dar n-ar mai fi putut să mă încălzească din nou, ca atunci când mă ținea într-o mână, ca pe o păpușă,  în fața cuptorului din focarul tradițional amenajat în partea din spate a casei bunicului. Într-o noapte de iarnă, puști fiind, m-am trezit înfrigurat și m-am urcat pe pieptul său, sub plapumă, și m-am încălzit ca pe o sobă caldă.

N-ar mai fi putut să elibereze câinele legat, fiindcă nu tolera captivitatea animalelor, așa cum nici eu n-o fac și nu suport să văd păsări în colivii și cai înhămați la căruțe și trăgând poveri.

N-ar mai fi putut să-mi aducă tot felul de jucării de care se minunau tovarășii mei din copilărie : sfârleze, lanterne, jocuri de cuburi. Toate mingile colorate, cu care încingeam meciuri disputate pe viață și pe moarte, erau ale mele. Deși foarte sărac, am fost primul pui de țăran din școală,  care a avut un pix ( cehoslovac!) și un creion chinezesc, cu gumă în capăt și cu imagini colorate pe suprafața-i rotundă și lucioasă. Tot el mi-a adus, la rugămintea mea, primele exemplare ale revistei România literară.

N-a ridicat vocea la nimeni și nu m-a lovit niciodată. A fost un soldat supus și a avut un salariu mic și o pensie mai mult decât modestă. A trudit la conacul nașului nostru din Udeni, a muncit cu palmele decenii în șir, la o fabrică de cărămidă, iar în ultimii ani a fost mecanic motopompist la Uzina de Mașini Electrice București, unde a petrecut mii de nopți fără somn. Era fascinat de ideea de a apuca pensia : „ Ce frumos ar fi! spunea el, care muncise ca un rob toată viața. Să stai acasă și să primești totuși niște bani.” Era tăcut, dar avea, ca și bunicul, un umor adânc, moromețian. Ca și mine, era fundamental o fire veselă, însă viața îl chinuise îndeajuns de mult, încât să nu-i mai ardă de glume. A apucat niște ani în care a stat, în sfârșit, în ograda casei părintești și și-a muncit pământul, după un program pe care și-l făcea singur. Neînțelegeri absurde au făcut să nu-i fiu alături în ultimii treizeci de ani și asta ne-a marcat pe amândoi. De altminteri, absența tatălui este unul dintre lucrurile care m-au măcinat interior. El trudea la oraș și venea doar sâmbăta, parcurgând cu bicicleta cei șaizeci de kilometri care despart Gratia de București. Mă cuprindea o bucurie de nedescris când îl vedeam deschizând poarta și intrând în curte. Iarna venea pe jos mai mult de zece kilometri, iar câinele nostru îl simțea și îi ieșea înainte la jumătatea drumului. În timpul studenției îl vizitam la uzină și niciodată nu mă rătăceam pe aleile întortocheate ale fabricii. Eu, care mă rătăcesc în toate visele pe care le am în puținele ore de somn de care am parte. Într-o sâmbătă mă aștepta în fața garajului ( se numea remiză) pentru mașinile pompierilor.
- Am ceva bun să ne cinstim, mi-a zis el, bucuros, când am ajuns.
Apoi m-a dus la vestiarul său, l-a descuiat și a scos de acolo o sticlă de bere Grivița, de jumătate de litru. N-am uitat nici acum tristețea care i s-a așternut pe față când, privind în lumină clondirul, a văzut că lichidul se făcuse borș. Ținuse recipientul încuiat câteva zile, în căldurile începutului de vară.
Prin 1978, când scriam niște povestiri ( am inclus două în Supraveghetorul și alte povestiri), intra din când în când în camera în care lucram și îmi propunea să mai ies la aer. Scrisul însemna plecare, îndepărtare de el și asta nu-i convenea. Într-un fel, de aceea m-am și întors. Dar ghinioanele care m-au urmărit toată viața au făcut să plec din nou, nu foarte departe. S-a întâmplat ceea ce nu-și dorea niciunul dintre noi. Nu i-am spus niciodată că am scris niște cărți etc., așa cum în general nu fac, pe aici, caz de condiția mea de scriitor. El a murit fără să știe că mi-am realizat un vis. Și observ bucuros că destui cetățeni din zonă cunosc doar faptul că sunt un profesor și atât. Asta ar trebui să-mi asigure o liniște necesară și de aceea mă prefac, în fața celor mai mulți, că n-am scris în viața mea nimic, exceptând lecțiile pe care le predau elevilor. 
Era discret, retras și semăn și aici cu el. Dar se pricepea la multe : repara circuite electrice, confecționa unelte și chiar pantofi, altoia pomi și își făcuse o mică prisacă. Albinele au pierit înaintea lui, dar cred că stupăritul a fost tot ce i-a plăcut mai mult.

   O vecină l-a visat la trei zile după moarte. Era îmbrăcat în combinezonul apicol și trebăluia la stupi. Fagurii erau aurii în lumina soarelui și el îi privea îndelung. „Să-mi dai și mie nițică miere, nea Ilie”, i-ar fi zis vecina. „Îți dau, cum să nu-ți dau?”, ar fi răspuns tatăl meu. „Că, uite, toate ramele sunt pline!” Când femeia mi-a relatat scena, am avut revelația că tatăl meu a ajuns în paradis.  Propriul paradis. Face în astral ceea ce i-a plăcut să facă aici, în viața pământească. Și m-am gândit că tragedia noastră este că ne găsim abia în moarte paradisul la care visăm toată viața. Pentru Borges, raiul este o Infinită Bibliotecă. Amerindienii credeau că după moarte vor ajunge pe Plaiurile Veșnicei Vânători. Fantoma lui Richard Burton bântuie și acum o cârciumă în care marele actor s-a simțit bine. Apare acolo din senin, stingând și aprinzând luminile.

Încerc să mă împac cu gândul că tatăl meu și-a găsit  liniștea în paradis. Poate că fiecare are un paradis al său. Pentru mine, sunt deopotrivă de ademenitoare pădurea lui Knut Hamsun și biblioteca lui Canetti, deșertul lui Dino Buzzati și muntele lui Thomas Mann. Nădăjduiesc să găsesc propriul munte care să reunească într-o lume coerentă tot ce am scris.

Și acolo, într-o prisacă, îl voi reîntâlni pe tatăl meu.

Despre o anumită fericire

Întâlnirea cu paradisul se produce înainte de treizeci de ani.
Îi vezi când și când porțile.
Un prun bătrân, cu fructe dulci ca mierea. Când mama voia să stai liniștit, din pom cădeau dulciuri, răsplata lui Dumnezeu pentru faptul că ești cuminte. De același prun, bunica te legase cu o sfoară, cu ani în urmă, să nu mai ieși în șosea și să-și arunci țărână în cap. Mai târziu, acolo vei citi cărțile lui Mark Twain.
O poiană cu flori de lavandă și cu mulți fluturi, având ca fundal sonor zumzetul albinelor. Nimeni nu mai știe despre existența acelui loc. Învăluit în miresme, citești nuvelele lui Negruzzi.
Curtea unei căsuțe mici, de paiantă. Ți se părea cât un imperiu, cu un salcâm, o tufă de soc și un dud minuscul, în care te cățărai de o sută de ori pe zi. Nu citești nimic, dar înveți să asculți cum se scurge timpul pe la streașinile colibei și încerci fericirea de a fi singur.
Grădina de flori a bunicului și locul din spatele casei, unde nu pășește nimeni și unde te refugiezi uneori.
Cimitirul acoperit de stânjenei, crini, liliac și salcâmi înalți. Te joci de-a haiducii, îl citești pe Dino Buzzati.
Fundul unei grădini cu plopi și sălcii subțiri. Ești îndrăgostit și îl citești pe Faulkner.
Camera din centrul Bolintinului, în care aveai un pat, un godin, o măsuță și o găleată cu apă. Dădea direct afară și în fiecare iarnă îți îngheța, peste noapte, apa de băut. Încă îl citești pe Faulkner, dar îi ții la capul tău pe Bănulescu și pe Breban.
Holul Facultății de Litere și Amfiteatrul Odobescu. Doamne, căte miracole cărturărești s-au produs în umbra aia, răcoroasă!
Camerele din complexele studențești Grozăvești și 6 Martie. Îi parcurgi, fericit, pe marii autori ai lumii și cunoști oameni de toate rasele și naționalitățile. Înțelegi ce înseamnă prietenia.
Malul unui rău. Te scalzi în fiecare zi a verii și îi citești pe Raymond Chandler, D. R. Popescu, Hemingway și Caldwell.
Curtea ultimei case locuite. Ai o fetiță și faci pentru ea oameni de zăpadă. O plimbi cu sania, iar când intri în casă, îi citești pe Gogol, Cehov și Dostoievski. Inventezi pentru copilul tău, povești cu motani, păduri întunecoase și zâne.
Imperiul iernilor trăite până la o anumită vârstă. Ninsori, viscole, plimbări, reverii. Te simți personaj în cărțile lui Knut Hamsun.
Pe urmă începe purgatoriul.
O viață de om.