Se afișează postările cu eticheta prieteni. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta prieteni. Afișați toate postările

duminică, 26 noiembrie 2017

Lacrimi de câine

* Aproape toată lumea ia apă de băut de la fântâna boierească. Fac și eu drumul o dată sau de două ori pe săptămână. Mă duc după cursuri, așa că am la mine pâinea cumpărată de dimineață, pentru a da ceva și câinilor flămânzi pe care îi găsesc acolo. Periodic îmi fac printre ei un prieten fidel. Îmi recunoaște mașina și vine imediat la mine. După câteva săptămâni dispare și apare altul. Am și acum un asemenea amic, dar azi a lipsit de la întâlnire. Poate a sfârșit-o și el sub roțile unei mașini sau găurit de un vânător. La întoarcere opresc la farmacie, ca soția să-și ia medicamente. Rămas în mașină, zăresc un câine amărât, cu blana zdrențuită și cu burta lipită de coloana vertebrală cum intră în parc și îl traversează, amușinând prin frunzele uscate. Caută ceva de mâncare. Caută necontenit, însă nu găsește nimic, ca păsările marine ale lui Hemingway. Ies repede din mașină, îl strig și dau să mă reped la sacoșa cu pâine. Se vede treaba că nu este obișnuit să i se ofere ceva, în afară de lovituri și înjurături. Nu mă ascultă și merge înainte. Pe bicicletă apare secretarul primăriei, un bun prieten, cu care discut o vreme, fără a scăpa câinele din ochi. Animalul s-a oprit la capătul celălalt al parcului, într-o zonă încălzită de soare. Când mă despart de tovarășul meu, constat că maidanezul a dispărut. Urc în mașină și, fără mari speranțe, o iau pe fundătura din spatele primăriei. Mă gândesc că e posibil să-l revăd. Speranța mea nu e deșartă. Mă întâlnesc cu el chiar la cotitură și opresc în mijlocul străzii, incomodând o camionetă care venea din sens opus. Strig din nou câinele și văd că nici nu îndrăznește să mă privească. E slab, prăpădit și lăcrimează de frig, de foame, de umilință. Am văzut câini surâzând, dar niciodată n-am întâlnit un câine atât de amărât, care să plângă. E greu să spun ce simt. ( În drum spre priveghiul soției unui prieten văzusem, în plină noapte, un cățel cât ghemotocul mergând pe marginea drumului. Și atunci am vrut să opresc mașina și să iau animăluțul acasă. Dar NU POT, obiectiv vorbind, să adopt mai mulți câini și mai multe pisici decât am acasă.) Îi arunc pâinea și nu-i vine să creadă. O înfulecă imediat. Între timp, șoferul camionetei, care este un străin, cotește cu măiestrie și mă salută zâmbind amar, ca un semn de aprobare pentru gestul meu. 
Multă vreme nu voi avea liniște, chiar dacă voi mai căuta câinele. Ce înseamnă o firimitură într-un ocean de foame și de durere?
Dumnezeule mare, asta e viața pentru unele ființe?
În orașe sunt oameni care se prefac că adoptă câini, dar îi încarcă în dube și îi aruncă noaptea prin sate, unde sfârșesc în chinuri, de inaniție ori cu capetele sfărâmate de bâtele țăranilor. Orice s-ar spune, orășenii au un nivel superior de înțelegere a lumii. M-am convins în repetate rânduri de asta. Expulzarea câinilor din oraș este un lucru foarte grav. Aș da o lege extrem de dură pentru cei care duc animalele spre un sfârșit atât de crud. Și e atât de greu să fie sterilizate și întreținute cumva, pe cheltuiala statului sau a unor filantropi, animalele fără stăpân? Știu, creștinul Gigi Becali are chiar pasiunea de înfige furca în câinii de pripas. Dar nu e singurul om cu bani din țara asta. 

* Pentru literatură, nimic nu este prea târziu. Dar pentru un autor altfel stau lucrurile. E ca în Fetița cu chibrituri. Din motive care țin de o existență mult prea chinuită, pentru mine lucrurile bune au venit prea târziu, la pachet cu evenimente, eufemistic vorbind, neplăcute. Un poet i-a arătat prima mea cărțulie unui alt fost coleg de facultate, un om inteligent și talentat pe care l-am evocat în O minte frumoasă. ”Trop tard!”, a exclamat amicul nostru. Viața lui fusese deja dată peste cap de faptul că o editură i-a refuzat un prim roman. A devenit doctor în Celine, dar n-a mai scris și n-a mai publicat ficțiune. A fost găsit mort în urmă cu câțiva ani. Poetul a murit și el și l-am portretizat, cu emoție, într-un text care îi poartă numele. Viața nu m-a lăsat să scriu ce am vrut, cum am vrut, când am vrut și cât am vrut, însă de fiecare dată când am făcut-o, m-am gândit la prietenii mei și la faptul că ei au avut încredere în mine și s-au așteptat să fac lucruri frumoase. Visam să le arăt că nu le-am trădat încrederea. Aș fi dorit ca Nino Stratan să-mi poată citi ultimele cărți pe care le voi publica și să vadă că sunt ceea ce spunea el că voi fi. Dar n-a fost să fie. Mi-e teamă că nici eu nu voi apuca să public ce am scris. Tovarășii mei s-au dus și au mai rămas doi-trei. Alaltăieri am aflat că și cel mai bun prieten din liceu e mort de câțiva ani buni. Îl caut de multă vreme pe net. El era un tip special și nici nu avea alți prieteni, în afară de mine. A suportat rigorile unei Academii de Marină, pentru a ajunge comandant de navă și pentru a avea posibilitatea de a vedea operele lui Michelangelo. Fără asta, mi-a mărturisit el, viața sa nu avea sens. Încă din vremea lui Ceaușescu îmi trimitea ilustrate din toate colțurile lumii. Apoi s-a așternut tăcerea. Îmi dau seama că nu-mi voi revedea prietenii rămași în viață și că totdeauna scriem pentru cineva, chiar dacă o facem și pentru înseninarea spiritului nostru. Dar când partenerii de dialog au dispărut, ce mai putem face?

* Unii spun că ar trebui ca scriitorii clasici să fie scoși din programa școlară. Într-adevăr, pentru un copil sunt greu de abordat limba română mai veche și grafia cu „u” acela final, care nu se citește : „voiu”, „un puiu”, „Mateiu” ( Mateiu Caragiale!) etc. Dar ce te faci când, după ce le-am citit copiilor Popa Duhu, un elev slab la învățătură a înțeles geniul lui Creangă și îmi pomenea o propoziție de câte ori avea ocazia? Secvența cu pricina era aceasta : „unde-l aştepta sărăcia cu masa întinsă.”
Și ce spuneți de finalul acestei pagini scrise de Creangă?
”Şi poate că din această pricină, bolnăvindu-se greu, şi-a dat duhul, tocmai când ajunsese îngrijitor la biserica Nicoriţa din Tătăraşi; de unde, aproape fiindu-i ţinterimul Eternitatea, şi-a luat acolo casă de veci, fie-i ţărna uşoară! Şi de-atunci, ca' mai ba să-l vadă cineva bădădăind pe uliţile Iaşilor.”  

P. S. O doamnă pe care o admir mult, fostă elevă a mea, mă anunță că acel câine este hrănit de proprietarele unui recent deschis magazin cu mâncare pentru câini și pisici. Ele s-au oferit să cumpere și medicamente, câinele fiind bolnav, iar doamna despre care vorbeam și una dintre proprietarele magazinului, studentă la medicină veterinară, îl vor trata. Mă bucur nespus de mult că sunt atâția oameni buni pe lumea asta! Azi căutasem din nou câinele, fără să-l mai găsesc.

duminică, 22 februarie 2015

Dor de prieteni

         De foarte mulți ani trăiesc într-o izolare aproape totală. Serviciu, casă, cărți, net, muncă în grădină. După dezamăgiri crunte, când auzeam că amici buni mă discutau pe la spate, în mod repetat, din motive de nebăgat în seamă, iar eu n-aveam destulă tărie să ignor tâmpeniile respective și dădeam la iveală tot ce aveam mai urât în mine, mă obișnuisem cu ideea că în anumite medii nu există prietenie veritabilă, ci doar alianțe superficiale și vremelnice, făcute în vederea atingerii unor scopuri deseori derizorii. În fața oamenilor vorbesc cu decență despre colegii și cunoscuții mei și chiar îi laud, până ce câte un hâtru debordând de sinceritate îmi zice de la obraz :” Ia mai dați-l dracului, dom' profesor, și nu-l mai săltați în slăvi pe X, că n-ați vrea să auziți ce zice despre dumneavoastră! Și el, și nevastă-sa!” Cu macaroana tăiată în felul ăsta, pun nasul în pământ și îmi spun ca Fefeleaga : da, nu poți avea prieteni printre oamenii care nu deschid o carte. Nu-mi dau seama de ce, dar când mă gândesc la unele persoane din împrejurimi, mă năpădesc amintiri neplăcute, unele de-a dreptul penibile. Pe ăștia, îmi spun cu regret, n-aș vrea să-i mai văd.
       Iei însă mirosea a primăvară. Toată ziua am fost prins în casă, cu o activitate tare plictisitoare, în timp ce afară soarele strălucea cu putere. Abia spre seară am ieșit să văd pomii plantați recent și am văzut, pe cer, luna răsărită devreme, alături de o stea mare,  luminoasă. Cred că este Venus. Imaginea asta mi-a adus în minte, aidoma madlenei lui Proust, scene cu aceiași prieteni, petrecute în decorul cu pricina : o discuție veselă, un meci de fotbal, o farsă, un schimb de opinii în legătură cu un roman. Și m-a cuprins un dor teribil de toți prietenii : de cei cu care nu m-am supărat niciodată, dar stau acum în localități îndepărtate, de cei care au murit, de cei care m-au înjurat, de cei cu care am intrat în conflict. Într-un cuvânt, de toți. Aș vrea să-i revăd și să trăim din nou momente de bucurie din care să ne împărtășim ca nite copii.
       Ar trebui, pe cât putem, să ignorăm motivele care duc la neînțelegeri, fiindcă altminteri pierdem din vedere ceea ce este cu adevărat important : o viață trăită frumos.

luni, 11 februarie 2013

Conversație

Globalizarea este un bun prilej de a muri de grija altora. Un mare profesor și critic literar se minuna, în urmă cu mai mulți ani, în legătură cu oamenii care țipau ca din gură de șarpe că un anume dictator din Orient trebuie înlăturat, dar nu se plângeau deloc de problemele lor, deși erau înșelați de neveste, nu aveau ce să pună pe masă și adesea nu se bucurau nici de un acoperiș deasupra capului.
Sunt însă destui concentrați numai pe propriile probleme.
Merg cu mașina, împreună cu un cetățean. El conduce, eu privesc peisajul.
- Vă spun eu că toate merge prost. Nu mai ieșim din rahatul ăsta !
Îmi amitesc de Caragiale : „E o criză, monșer...”
- Ce părere aveți, schimb eu vorba, despre demisia Papei ?
- E, ce să zic ! D-aia nu mai pot eu, de Papa ! Niște oți și ăia ! E înțeleși ! Cineva are ceva de câștigat și din treaba asta !
- Și din nenorocirile noastre cine ar avea de câștigat ?
Mă gândeam la o reflecție a lui Tudor Vasiliu : „Cine o fi mulgând nenorocirile care ne pasc ? ”
- Cum cine ? Puterile europene ! Are nevoie de piață de desfacere, de materie primă și de forță de muncă ieftină.
Îmi vine să-l întreb dacă europenii n-au nevoie și de forță de furat.
- Nu vedeți că acum a zăpăcit și învățământul ? continuă omul, privind încruntat înainte. Are interesul să ne prostescă pe toți. Copiii e niște draci, iar profesorii nu mai fac nimic la școală.
Și îmi dă niște amănunte incredibile despre un liceu în care învață nepotul său.
- E posibil așa ceva ? Păi, pe vremea noastră ne bătea învățătorii până ne umpleau de sânge...  Chiar și în localitatea noastră e jale. X, bunăoară, nu...
- X e un profesor bun, îi tai eu macaroana.
Atentase la imaginea unui coleg.
- Ai că nu e bun ! N-a făcut nicio brânză, nu se descurajează partenerul meu. Iar Y...
- Y e, de asemenea, un profesor bun.
- De unde până unde ? sare ca ars omul.
Și iar îmi dă niște detalii aiuritoare.
- Domnule, îi explic, educația de acasă este hotărâtoare. La școală nu avem voie nici să ridicăm tonul în fața unui copil. Și pot spune că aprob acest principiu care exclude violența.
- Păi, vedeți că v-au prins slăbiciunea și d-aia nu mai învață ?
Se întoarce și mă privește cu ochii aprinși de mânie. Apoi îmi închide definitiv gura :
- Și nu-i mai lăudați atâta pe X și pe Y, că ei vă vorbesc de rău pe toate drumurile ! Și când nu latră ei, vă bălăcăre nevestele lor.
Mă gândesc că nu le-am făcut niciun rău lui Y și lui X.  Ba chiar îi consider prieteni.
Ne facem imaginea noi înșine, chiar dacă aceasta fluctuează în funcție de ochii celor care ne privesc.

P:S.  1. Spre dimineață am avut un vis ciudat cu prozatorul Cristian Teodorescu. El e mai tânăr și ne aflăm într-o casă care îmi este foarte familiară, deși în viața reală n-am locuit niciodată într-un asemenea loc. Suntem prieteni la toartă și trebuie să ieșim pe fereastră. Mă simt de parcă am mai făcut de mii de ori chestia asta. Îl las pe el să treacă primul, îi strig să se cațere cu atenție, dar scriitorul sare în stradă, de la o înălțime devenită amețitoare. Se aud un troznet și un urlet de durere. Și-a rupt piciorul și se târăște prin zăpada însângerată. Plec în căutarea lui, dar între timp celebrul autor a fost adăpostit și bandajat de niște cunoștințe ale mele.
       2. Nu voi înțelege niciodată de ce jucătorii de la Real Madrid și, în general, de la echipele pregătite de Mourinho joacă în dușmănie, ca niște frustrați, chiar și când au un avantaj de patru goluri. Am văzut cu consternare o intrare criminală a unui vârf de atac, într-o fază fără miză. De câte ori înscrie, superbul Cristiano Ronaldo nu se bucură cum s-ar cuveni, ci este preocupat să facă în ciudă suporterilor adverși. Mi se pare stranie, în secolul nostru, o asemenea mentalitate primitivă și conflictuală. La jucătorii Barcelonei simți bucuria chiar și în țesătura aceea interminabilă de pase, deseori plictisitoare. Totuși, echipa catalană mi se pare din ce în ce mai ștearsă.