Profesorul de matematică

 

În revista Caligraf, august 2021, un fragment din Amintirile unui optzecist întârziat

Şerban Tomşa

                 Profesorul de matematică

 

                Cât timp locuisem în bojdeucă, îl avusesem tovarăş de joacă pe Momoc. Era un copil cu multă personalitate, nu respecta nicio regulă. Fura pepeni de la ţărani şi, lucru rarisim pe vremea aceea, fuma. Făcuse pneumonie din cauza fumatului. Acum, locul lui Momoc era ocupat de Badea, dar mai aveam trei fete cam de vârsta noastră, Mery Iuga, Aurelia Leafu şi Mariana Măican, plus Gioni, Tite Măican, Nelu Gheorghe, Marin Roşu şi Nelu Florea, devenit mai târziu medic veterinar şi primar al localităţii.

Mai era un băiat oarecum pervers, Bibiloi, care îi punea pe cei mai mici s-i facă felaţii şi umbla după femei măritate.

Era urât sufleteşte.

Crescut de bunici, lăsat la voia întâmplării de părinți ( cred că nici nu-și cunoștea tatăl), băiatul se afla într-o veșnică agitație. Fura tot felul de lucruri, aducea, se bătea, bea, era cu miliția mereu pe urmele lui și umbla după femei de la vârsta de paisprezece ani. Îmi aduc aminte o scenă halucinantă. Într-o noapte, Bibiloi se ținea după o femeie măritată ( destul de în vârstă, cu copii), ducând în mână o găleată plină cu vin. Ei îi plăcea să bea, iar el îi cerea, cu glas rugător, ceva la schimb. Au dispărut în noapte și cred că au căzut repede la învoială. Puștiul era dotat precum Terente.

Era vulgar și expresiv în limbaj. Trec cu vederea lăudăroșenia sa și minciunile pe care mi le înșira. Se întâmpla ca pe stradă să treacă un cunoscut care să întrebe de mine.

─ Măi, Gigi e pe acasă? întreba adolescentul, cu o afectare care-l deranja teribil pe Bibiloi.

─ Vorbește frumos, că te-ating peste bot! se răstea el.

─ Bine, dar ce ți-am făcut? se speria amicul meu.

─ Păi așa se vorbește? Măi, Gigi e pe acasă? Vorbește și tu ca un om normal : Bă, șmecheru-ăla dă Gigi o fi, bă, p-acasă?

─ Bine, dar...

─ Iar începi? A doua oară nu te mai iert!

Într-o zi, Bibiloi s-a decis să se ducă la un concert de muzică populară. Și-a luat la el și merinde, să nu facă foamea prin oraș : ouă fierte, brânză și un coltuc de pâine.

S-a întors de acolo foarte nemulțumit.

─ Păi, eu mă duc să-i văz pă Dolănescu și pă Maria Ciobanu cum cântă și să pupă pă scenă și ăia încearcă să mă păcălească?

─ Cum naiba să te păcălească?

─ Păi, la început a trimes pă unu' cu ochelari și c-o vioară la care a-nceput să scârțâie. Auzi la ei, muzică semfonică!

─ Păi, trebuie să trăiască și ăia, mă!

─ Ce să trăiască, bă, că dacă ieream mai aproape dă scenă, îl omoram! Cu pâinea nu l-am nemerit, da' l-am prins cu un ou p-o ureche și cu ălălalt pă ceafă, că o și luase la fugă. Îmi pare rău că nu i-am spart ochelarii! Și am rămas și nemâncat!

Pe Bibiloi nu l-am văzut de patruzeci de ani.

Recent am stat de vorbă cu niște oameni serioși care mi-au explicat că n-au cont pe Facebook. Pe lângă faptul că fiecare proprietar de cont e urmărit ( chiar și cei cu conturi false sunt monitorizați), din jungla miilor de necunoscuți te pasc pericole nebănuite. Oare pe acolo, prin bezna democrației, o fi pândind și un Bibiloi îmbătrânit și înrăit de viață?

Cum de pe atunci visam să devin scriitor, i-am spus că îl voi face personaj. Multă vreme mi-a ținut calea și mi-a cerut bani, dân drepturili dă autor. I-am explicat că nu scrisesem decât niște poezii și nu câștigasem nimic. Mi-a explicat că mai târziu, când îl voi pune într-o carte, s-ar putea să-i dau țeapă : ce-i în mână nu-i minciună. Până la urmă a sărit la bătaie și a încasat-o. A plecat înjurând și găsindu-și scuze  : ” Ce, bă, tu ești odinit și mă omori!” Abia după aceea s-a potolit.

 Există un avocat spelcuit, prezent în toate emisiunile în care se vântură mizerii omenești. Îmbrăcat, frezat, ras fără cusur. Smerit, protocolar, plin de înțelepciune. Este atât de fals în stilul său pretins civilizat, încât îți vine să-l strângi de gât. ( Noroc că mi-am mai luat un televizor și sunt scutit de chinul de a-i mai vedea mutra și apucăturile.) Pe ăsta chiar l-aș da pe mâna aprigului Bibiloi!

Printre profesori, în afară de doamna Lazăr, mai aveam unul foarte bun: Muscalu Octavian.

În multe comunități, profesorii sunt încă respectați. În  orașul Videle, câțiva dascăli ( printre care eminentul George Militaru, originar din Tămășești) au fost făcuți cetățeni de onoare și li s-au subliniat meritele în mod public. Mai discret, ca de obicei, matematicianul Manuel Angelescu a declinat propunerea primarului, deși ar merita toate onorurile.  Cu ani în urmă, în aceeași localitate, unui profesor i s-a publicat o carte pe socoteala primăriei. Volumul a fost lansat cu bani din aceeași sursă, organizându-se un zaiafet de pomină, iar autorului i s-a dat o sumă la care doar Cărtărescu poate visa. În altele locuri, lipsa de educație în familie îi face pe oameni să-i vadă pe călăuzitorii lor în viață ca pe niște dușmani. Oficialitățile se feresc de ei ca de foc, mai ales dacă respectivii au o brumă de merite. Ce mai e de spus atunci când părinți cu pretenții sunt mai puțin educați decât propriile odrasle? Ce să le spună ăștia copiilor? Să-i ia cu pietre pe învățătorii ajunși la mila statului, cu o pensie de mizerie? Profesorul a ajuns un fel de lucrător neplătit la salubritatea comunității, încercând din răsputeri să le ofere elevilor abecedarul unui comportament civilizat. Dar cum mizeria e prea mare, cei mai mulți mentori sfârșesc înecați în noroi ori împroșcați cu zoaie. ( După cum se știe, profesorilor de română li s-a scos o oră de la clasa a V-a, multora punându-li-se postul în pericol, dar li s-a introdus o oră suplimentară, obligatorie și neplătită, la clasa a VIII-a. Nu intră în norma didactică, dar e o corvoadă pe care n-o poți refuza. Același lucru li s-a impus și profesorilor de matematică. Trebuie să întocmești o planificare și, atenție, să scrii câte un proces-verbal pentru fiecare asemenea meditație gratuită făcută la școală! Sigur, e firesc ca un magistru să-și ajute discipolii, dar nu trebuie să fie constrâns ca un pușcăriaș cu drepturile limitate. În tinerețe făceam zilnic câte o oră de pregătire cu fiecare clasă, de la a V-a până la a X-a : ajungeam să fac săptămânal șase ore neplătite. Nu mi-a ridicat nimeni statuie - nici nu am pretenția să-mi fie recunoscute meritele de unii oameni -, ba chiar o doamnă care lucra în învățământ m-a reclamat directorului fiindcă... progeniturii sale nu-i convenea ora la care pusesem meditația! Spre onoarea lui, directorul a trecut sub tăcere această mârșavă intervenție. Ca să fiu sincer până la capăt, a existat o familie care a vorbit frumos despre munca mea : Ion Ulei. E necesar să lămuresc un lucru : nu nemulțumirile mele fac obiectul acestor rânduri, ci statutul umil al profesorului, care, nu-i așa, pregătește viitorul unui neam. În ceea ce mă privește, nu vreau să fiu lăudat și sincer nu mă interesează recunoașterea locală. E firesc să fii apreciat ca profesor, dar în alte privințe consider inutilă orice discuție.)

Să mi se ierte această lungă introducere, dar am făcut-o pentru a explica de ce moartea unui profesor trece, cel puțin în localitățile de câmpie, aproape neobservată. Cu nu multe zile în urmă a încetat din viață și a fost înmormântat fostul meu profesor Octavian Muscalu. Mi-a predat matematica și a fost, alături de doamna Maria Lazăr, cel mai bun dascăl pe care l-am avut în ciclul gimnazial. A funcționat o vreme ca director de școală, iar după 1989 a fost, pentru un deceniu, primarul localității. Era un exemplu de inteligență vie, scânteietoare, iubitoare de paradoxuri. A trăit intens și a avut o tinerețe agitată, petrecută alături de câțiva prieteni : un medic veterinar, un contabil și un asistent medical. Au trecut prin momente fabuloase. Îmi pare rău că nu cunosc prea multe isprăvi ale lor, pentru a le povesti. Dintre ei, el e ultimul muschetar care părăsește această viață. Mă impresionau toleranța sa ( pe vremea când elevul trebuia să fie un roboțel care să reproducă întocmai spusele omului de la catedră, înarmat invariabil cu un ciomag!), umorul, coerența și logica impecabilă cu care ne făcea accesibile teoremele cele mai nebuloase. Deși eram un copil, îmi dădeam seama că el era cu totul altfel decât colegii săi. Avea o mentalitate superioară, nu se punea la mintea copiilor. Era atins cumva de aripa geniului. Dacă aș fi avut și în liceu un profesor ca el, matematica mi s-ar fi părut un poem și aș fi apucat pe alte drumuri - bănci, afaceri?- decât pe cel deșertic al predării gramaticii, într-o lume vânătă de resentimente. Copiii săi, Adi, Ani și Iulian sunt, de asemenea, cadre didactice, Adi și Iulian fiind tot matematicieni. Nu-i bătea pe copii, cum era... metodica pe atunci ( cel puțin în Muntenia asta vicleană!), și nu l-am văzut vreodată cu tradiționalul băț, numit indicator, în mână. Scria într-o zi la tablă mai mult decât au făcut-o alții ( dintre care unii sunt acum nume de străzi) în patru ani, cât m-au învățat. În fine, o vreme am avut onoarea de a fi colegul său de serviciu.

Îmi vin în minte câteva scene. Pe vremea când era profesor, îl scosese la tablă pe un elev - om de afaceri acum - care înțelesese ceva din ce e cu axa de simetrie, dar nu știa să se exprime.

─ Ia zi, măi, a zis profesorul cu bunăvoință, cum trebuie să fie punctele simetrice?

─ Păi, a șovăit ignarul, trebuie să...fie... punt în punt.

Când l-a trecut la loc, profesorul a spus :

─ Nu-ți pun 2 sau 3, că nu e frumos din partea mea. Nici 5, că n-ai știut nimic. Îți pun 4, să fie punt în punt cu cunoștințele tale.

Ajunsesem colegul său, iar la televizor apăruse Nichita Stănescu, care glosase pe tema proverbului Nu mor caii când vor câinii. 

─ Domnule, s-a interesat un coleg, ce-a vrut să spună ăla? Adică asta nu înțeleg eu : ce înseamnă Nu mor caii când vor câinii?

Aici dl Muscalu a făcut un gest specific, inimitabil, ducându-și degetul mare al mâinii drepte către umăr, scoțând pieptul în față, într-o atitudine plină de degajare, care era numai a lui, și a răspuns :

─ Adică, dragă colega, câinii ăia voiau să mănânce și ei un cal mort!

─ Aaaa, acum înțeleg eu treaba! s-a entuziasmat celălalt coleg.

Într-o zi trebuia să ajungă în Bucureşti, la o anumită adresă. Cineva i-a spus:

─ Ţine-te şi tu după tramvaiul 15!

Profesorul s-a ţinut după tramvai două ore, până când l-a auzit pe unul că-i strigă:

─ Ce faci, bă? Eşti nebun? Nu vezi că tramvaiul intră în depou?

Într-o vreme, mentorul meu funcționa la altă școală. Acolo era un alt profesor de aceeași specialitate, care nici măcar nu se uita peste tezele copiilor și le punea note din burtă, după valoarea fiecăruia. (Peste ani, un ofițer mi-a relatat că îl avusese ca profesor pe Grigore Gheba și că matematicianul nici măcar nu se ostenea să le mai dea teze elevilor . Le punea direct notele în catalog, cu explicații pline de diplomație.) Într-o zi, în timp ce corecta tezele, dl Muscalu a fost surprins de X, colegul său, descins direct din cea mai apropiată cârciumă.

─ Ce faci tu, mă, acolo? a întrebat X.

─ Păi, tu nu vezi? s-a mirat dl Muscalu. Corectez tezele copiilor.

─ Dă-le dracu-ncolo, a strigat afanisitul, că mă pune pe urmă directoarea să le corectez și eu pe ale mele!

Și a luat toate caietele de teză de pe masă și le-a vârât în soba plină de jăratec.

Când eram încă elev, venise un inspector care se dădea mare prin școală. După ce-a intrat într-o sală de clasă, dl Muscalu l-a tras deoparte și l-a întrebat :

─ Ia spune-mi dumneata ce a spus Strabon! Dacă știi și asta, chiar mă vei impresiona.

Omul a întors ochii pe dos, a dat din umeri și a spus :

─ Dracu' știe, bă, ce a spus Strabon sau cum ziseși și cine a fost ăla?

─ Păi, uite, scrie pe peretele din fundul clasei.

Într-adevăr, încadrat într-o ramă frumoasă, pe perete se afla un citat din Strabon. Era vremea când fiecare metru pătrat de perete trebuia să fie acoperit cu ceva, adică pavoazat.

Avea prezență (și vorbe) de spirit în orice împrejurare. Pe când era primar, a mers cu directorul școlii în București, pentru cumpărături și au oprit într-o piață. Locul era ticsit cu munți de varză.

─ Să nu uităm să luăm mai întâi varză, a spus dl Muscalu. Că pe urmă nu mai apucăm.

Tot în perioada aceea, la magazinul sătesc fuseseră aduse niște șube gri, de postav, îmblănite, foarte ieftine. Cumpărase haine toată lumea din localitate. Întâmplarea a făcut că directorul școlii, Geo Drăgușin, fost coleg și un foarte bun prieten al meu, a vrut să-și cumpere un televizor color. Primarul s-a oferit să-l ducă imediat cu mașina la București, ba chiar a luat și un ajutor ( era iarnă și puteau rămâne înzăpeziți), în persoana unui bărbat brunet, veșnic băut. Erau toți trei îmbrăcați în șubele cu pricina, nebărbieriți și cu un aer întunecat. Au intrat într-un magazin și vânzătoarea a început să-i privească bănuitoare. Lui Geo i s-a părut că ar fi mai convenabil să cumpere televizorul în rate.

─ Știți, a spus vânzătoarea încurcată, vă trebuie niște acte, niște adeverințe că lucrați undeva...

─ O, asta nu e nicio problemă, a spus Geo. Scriu adeverința pe loc. Sunt directorul școlii.

Și a scos ștampila din buzunar.

─ Și eu sunt primarul localității, a glăsuit domnul Muscalu.

Și a scos și el ștampila care îi întărea afirmația.

De la ușă privea amenințător ajutorul de etnie romă, foarte supărat că n-apucase să bea nimic în dimineața cu pricina.

Înspăimântată, femeia s-a repezit la telefon, să sune la poliție. Abia au liniștit-o și au convins-o că sunt cu adevărat ceea ce spuneau că sunt.

Octavian Muscalu se pricepea să repare orice obiect, de la ceasuri la aparatem casnice, dar cel mai mult îl pasionau motoarele. Era un șofer împătimit. A fost de pomină când a dus, cu mașina, niște lăutari la o nuntă. Merita să-l asculți de multe ori povestind pățania. Cântăreții încăpuseră toți în automobil cu instrumente cu tot. Doar gâtul contrabasului a fost scos pe geamul automobilului, fiindcă era prea lung. La un moment dat s-au intersectat cu o căruță supraîncărcată cu ramuri de copaci și de afară s-a auzit : zbiiiiing! După câteva minute, contrabasistul a strigat enervat :

─ Oprește mașina, să cobor!

─ De ce? s-a mirat șoferul.

─ Păi, ce dracu' să mai caut la nuntă? Nu vezi că mi s-a rupt gâtul contrabasului?

Profesorul Octavian Muscalu a fost un om vesel. L-am văzut în primăvară, în preajma unei farmacii. Mi s-a părut că plesnea de sănătate. Am schimbat obișnuitele amabilități și mi-a spus că se simte cam singur, fiindcă cei mai mulți vecini din cartierul său muriseră.

Într-un moment sau altul, mai niciodată anticipat, coborâm și noi din automobilul fragil care ne poartă încoace și încolo. Important e să ne respectăm înaintașii și pe cei care ne-au îndrumat în viață : altminteri uităm cine suntem și o luăm pe arătură. Poate de aceea lumea de azi pare un imens spital de nebuni.

 

                  (Fragment din Amintirile unui optzecist întârziat)

 

Moartea unui profesor

    În multe comunități, profesorii sunt încă respectați. În  orașul Videle, câțiva dascăli ( printre care eminentul George Militaru, originar din Tămășești) au fost făcuți cetățeni de onoare și li s-au subliniat meritele în mod public. Mai discret, ca de obicei, matematicianul Manuel Angelescu a declinat propunerea primarului, deși ar merita toate onorurile.  Cu ani în urmă, în aceeași localitate, unui profesor i s-a publicat o carte pe socoteala primăriei. Volumul a fost lansat cu bani din aceeași sursă, organizându-se un zaiafet de pomină, iar autorului i s-a dat o sumă la care doar Cărtărescu poate visa. În altele locuri, lipsa de educație în familie îi face pe oameni să-i vadă pe călăuzitorii lor în viață ca pe niște dușmani. Oficialitățile se feresc de ei ca de foc, mai ales dacă respectivii au o brumă de merite. Ce mai e de spus atunci când părinți cu pretenții sunt mai puțin educați decât propriile odrasle? Ce să le spună ăștia copiilor? Să-i ia cu pietre pe învățătorii ajunși la mila statului, cu o pensie de mizerie? Profesorul a ajuns un fel de lucrător neplătit la salubritatea comunității, încercând din răsputeri să le ofere elevilor abecedarul unui comportament civilizat. Dar cum mizeria e prea mare, cei mai mulți mentori sfârșesc înecați în noroi ori împroșcați cu zoaie. ( După cum se știe, profesorilor de română li s-a scos o oră de la clasa a V-a, multora punându-li-se postul în pericol, dar li s-a introdus o oră suplimentară, obligatorie și neplătită, la clasa a VIII-a. Nu intră în norma didactică, dar e o corvoadă pe care n-o poți refuza. Același lucru li s-a impus și profesorilor de matematică. Trebuie să întocmești o planificare și, atenție, să scrii câte un proces-verbal pentru fiecare asemenea meditație gratuită făcută la școală! Sigur, e firesc ca un magistru să-și ajute discipolii, dar nu trebuie să fie constrâns ca un pușcăriaș cu drepturile limitate. În tinerețe făceam zilnic câte o oră de pregătire cu fiecare clasă, de la a V-a până la a X-a : ajungeam să fac săptămânal șase ore neplătite. Nu mi-a ridicat nimeni statuie - nici nu am pretenția să-mi fie recunoscute meritele de unii oameni -, ba chiar o doamnă care lucra în învățământ m-a reclamat directorului fiindcă... progeniturii sale nu-i convenea ora la care pusesem meditația! Spre onoarea lui, directorul a trecut sub tăcere această mârșavă intervenție. Ca să fiu sincer până la capăt, a existat o familie care a vorbit frumos despre munca mea : Ion Ulei. E necesar să lămuresc un lucru : nu nemulțumirile mele fac obiectul acestor rânduri, ci statutul umil al profesorului, care, nu-i așa, pregătește viitorul unui neam. În ceea ce mă privește, nu vreau să fiu lăudat și sincer nu mă interesează recunoașterea locală. E firesc să fii apreciat ca profesor, dar în alte privințe consider inutilă orice discuție.)
Să mi se ierte această lungă introducere, dar am făcut-o pentru a explica de ce moartea unui profesor trece, cel puțin în localitățile de câmpie, aproape neobservată. Cu nu multe zile în urmă a încetat din viață și a fost înmormântat fostul meu profesor Octavian Muscalu. Mi-a predat matematica și a fost, alături de doamna Maria Lazăr, cel mai bun dascăl pe care l-am avut în ciclul gimnazial. A funcționat o vreme ca director de școală, iar după 1989 a fost, pentru un deceniu, primarul localității. Era un exemplu de inteligență vie, scânteietoare, iubitoare de paradoxuri. A trăit intens și a avut o tinerețe agitată, petrecută alături de câțiva prieteni : un medic veterinar, un contabil și un asistent medical. Au trecut prin momente fabuloase. Îmi pare rău că nu cunosc prea multe isprăvi ale lor, pentru a le povesti. Dintre ei, el e ultimul muschetar care părăsește această viață. Mă impresionau toleranța sa ( pe vremea când elevul trebuia să fie un roboțel care să reproducă întocmai spusele omului de la catedră, înarmat invariabil cu un ciomag!), umorul, coerența și logica impecabilă cu care ne făcea accesibile teoremele cele mai nebuloase. Deși eram un copil, îmi dădeam seama că el era cu totul altfel decât colegii săi. Avea o mentalitate superioară, nu se punea la mintea copiilor. Era atins cumva de aripa geniului. Dacă aș fi avut și în liceu un profesor ca el, matematica mi s-ar fi părut un poem și aș fi apucat pe alte drumuri - bănci, afaceri?- decât pe cel deșertic al predării gramaticii, într-o lume vânătă de resentimente. Copiii săi, Adi, Ani și Iulian sunt, de asemenea, cadre didactice, Adi și Iulian fiind tot matematicieni. Nu-i bătea pe copii, cum era... metodica pe atunci ( cel puțin în Muntenia asta vicleană!), și nu l-am văzut vreodată cu tradiționalul băț, numit indicator, în mână. Scria într-o zi la tablă mai mult decât au făcut-o alții ( dintre care unii sunt acum nume de străzi) în patru ani, cât m-au învățat. În fine, o vreme am avut onoarea de a fi colegul său de serviciu.
Îmi vin în minte câteva scene. Pe vremea când era profesor, îl scosese la tablă pe un elev - om de afaceri acum - care înțelesese ceva din ce e cu axa de simetrie, dar nu știa să se exprime.
- Ia zi, măi, a zis profesorul cu bunăvoință, cum trebuie să fie punctele simetrice?
- Păi, a șovăit ignarul, trebuie să...fie... punt în punt.
Când l-a trecut la loc, profesorul a spus :
- Nu-ți pun 2 sau 3, că nu e frumos din partea mea. Nici 5, că n-ai știut nimic. Îți pun 4, să fie punt în punt cu cunoștințele tale.
Ajunsesem colegul său, iar la televizor apăruse Nichita Stănescu, care glosase pe tema proverbului Nu mor caii când vor câinii. 
- Domnule, s-a interesat un coleg, ce-a vrut să spună ăla? Adică asta nu înțeleg eu : ce înseamnă Nu mor caii când vor câinii?
Aici dl Muscalu a făcut un gest specific, inimitabil, ducându-și degetul mare al mâinii drepte către umăr, scoțând pieptul în față, într-o atitudine plină de degajare, care era numai a lui, și a răspuns :
- Adică, dragă colega, câinii ăia voiau să mănânce și ei un cal mort!
- Aaaa, acum înțeleg eu treaba! s-a entuziasmat celălalt coleg.
Într-o vreme, mentorul meu funcționa la altă școală. Acolo era un alt profesor de aceeași specialitate, care nici măcar nu se uita peste tezele copiilor și le punea note din burtă, după valoarea fiecăruia. (Peste ani, un ofițer mi-a relatat că îl avusese ca profesor pe Grigore Gheba și că matematicianul nici măcar nu se ostenea să le mai dea teze elevilor . Le punea direct notele în catalog, cu explicații pline de diplomație.) Într-o zi, în timp ce corecta tezele, dl Muscalu a fost surprins de X, colegul său, descins direct din cea mai apropiată cârciumă.
- Ce faci tu, mă, acolo? a întrebat X.
- Păi, tu nu vezi? s-a mirat dl Muscalu. Corectez tezele copiilor.
- Dă-le dracu-ncolo, a strigat afanisitul, că mă pune pe urmă directoarea să le corectez și eu pe ale mele!
Și a luat toate caietele de teză de pe masă și le-a vârât în soba plină de jăratec.
Când eram încă elev, venise un inspector care se dădea mare prin școală. După ce-a intrat într-o sală de clasă, dl Muscalu l-a tras deoparte și l-a întrebat :
- Ia spune-mi dumneata ce a spus Strabon! Dacă știi și asta, chiar mă vei impresiona.
Omul a întors ochii pe dos, a dat din umeri și a spus :
- Dracu' știe, bă, ce a spus Strabon sau cum ziseși și cine a fost ăla?
- Păi, uite, scrie pe peretele din fundul clasei.
Într-adevăr, încadrat într-o ramă frumoasă, pe perete se afla un citat din Strabon. Era vremea când fiecare metru pătrat de perete trebuia să fie acoperit cu ceva, adică pavoazat.
Avea prezență (și vorbe) de spirit în orice împrejurare. Pe când era primar, a mers cu directorul școlii în București, pentru cumpărături și au oprit într-o piață. Locul era ticsit cu munți de varză.
- Să nu uităm să luăm mai întâi varză, a spus dl Muscalu. Că pe urmă nu mai apucăm.
Tot în perioada aceea, la magazinul sătesc fuseseră aduse niște șube gri, de postav, îmblănite, foarte ieftine. Cumpărase haine toată lumea din localitate. Întâmplarea a făcut că directorul școlii, Geo Drăgușin, fost coleg și un foarte bun prieten al meu, a vrut să-și cumpere un televizor color. Primarul s-a oferit să-l ducă imediat cu mașina la București, ba chiar a luat și un ajutor ( era iarnă și puteau rămâne înzăpeziți), în persoana unui bărbat brunet, veșnic băut. Erau toți trei îmbrăcați în șubele cu pricina, nebărbieriți și cu un aer întunecat. Au intrat într-un magazin și vânzătoarea a început să-i privească bănuitoare. Lui Geo i s-a părut că ar fi mai convenabil să cumpere televizorul în rate.
- Știți, a spus vânzătoarea încurcată, vă trebuie niște acte, niște adeverințe că lucrați undeva...
- O, asta nu e nicio problemă, a spus Geo. Scriu adeverința pe loc. Sunt directorul școlii.
Și a scos ștampila din buzunar.
- Și eu sunt primarul localității, a glăsuit domnul Muscalu.
Și a scos și el ștampila care îi întărea afirmația.
De la ușă privea amenințător ajutorul de etnie romă, foarte supărat că n-apucase să bea nimic în dimineața cu pricina.
Înspăimântată, femeia s-a repezit la telefon, să sune la poliție. Abia au liniștit-o și au convins-o că sunt cu adevărat ceea ce spuneau că sunt.
Octavian Muscalu se pricepea să repare orice obiect, de la ceasuri la aparate casnice, dar cel mai mult îl pasionau motoarele. Era un șofer împătimit. A fost de pomină când a dus, cu mașina, niște lăutari la o nuntă. Merita să-l asculți de multe ori povestind pățania. Cântăreții încăpuseră toți în automobil cu instrumente cu tot. Doar gâtul contrabasului a fost scos pe geamul automobilului, fiindcă era prea lung. La un moment dat s-au intersectat cu o căruță supraîncărcată cu ramuri de copaci și de afară s-a auzit : zbiiiiing! După câteva minute, contrabasistul a strigat enervat :
- Oprește mașina, să cobor!
- De ce? s-a mirat șoferul.
- Păi, ce dracu' să mai caut la nuntă? Nu vezi că mi s-a rupt gâtul contrabasului?
Profesorul Octavian Muscalu a fost un om vesel. L-am văzut în primăvară, în preajma unei farmacii. Mi s-a părut că plesnea de sănătate. Am schimbat obișnuitele amabilități și mi-a spus că se simte cam singur, fiindcă cei mai mulți vecini din cartierul său muriseră.
Într-un moment sau altul, mai niciodată anticipat, coborâm și noi din automobilul fragil care ne poartă încoace și încolo. Important e să ne respectăm înaintașii și pe cei care ne-au îndrumat în viață : altminteri uităm cine suntem și o luăm pe arătură. Poate de aceea lumea de azi pare un imens spital de nebuni.

P. S.Am întâlnit o persoană care tocmai citea Călugărul Negru și era foarte încurcată, fiindcă nu recunoaște personajele. Romanul este, în proporție de 90%, pură imaginație. Cât de păgubos este pentru un autor ca romanele sale să fie citite, într-o comunitate restrânsă, ca niște ziare?

Pentru liniștea tuturor, mărturisesc adevărul : pe recent dispărutul profesor Octavian Muscalu încă nu l-am luat ca model pentru niciun personaj. Cineva îl identificase, chipurile, într-o carte publicată în urmă cu 14 ani. În fine, precizez că nu voi mai scrie necrologuri. Mă deprimă îngrozitor.Și poate, în urma acestei decizii, nici nu-mi vor mai muri prietenii.

De ce nu am învățat matematică

În ciclul gimnazial am avut un profesor de matematică strălucit. Se numea Octavian Muscalu și era, alături de Maria Lazăr, cel mai bun dascăl pe care l-am avut în acele vremuri. Relaxat, cu simțul umorului, cu o mentalitate superioară și tolerant atât cât trebuia pentru a face eficient actul didactic,  domnul Buti, cum îl numeau toți, făcea, în fața clasei,  niște demonstrații clare, logice, frumoase. Evident că nu-și punea mintea și mușchii cu noi, cum făceau alte cadre didactice care umblau numai cu bâta în mână.  Muscalu îndeplinea condiția esențială care face dintr-un specialist un profesor foarte bun : transforma cele mai complicate probleme în chestiuni ușor accesibile minții elevilor. Când preda domnul Buti o lecție, matematica devenea brusc simplă, ușoară și plină de poezie. Pot spune că era un profesor fără egal. Din păcate, nu i-a fost dat să mă învețe pe tot parcursul celor patru ani.
La liceu, în schimb, prima oră de matematică a fost un adevărat șoc. Ușa s-a deschis ca scoasă din balamale și peste noi s-a năpustit un bătrân galben la față, sprinten și pus la patru ace. Pe străzile din B. erau niște noroaie atât de groase, încât te puteai îneca în ele, dar matematicianul nostru avea pantofii curați și lustruiți, veritabile oglinzi care ne întorceau mutrele lungite a mirare. A fost o intrare în forță, așa cum făceau apostolii de modă veche. Un contact care să ne intimideze și să ne facă să știm cine este jupânul în clasă. Bâtrânul cu gura încrețită într-un rictus cinic, de neam prost, și-a smuls basca de pe cap și aruncat-o, cu o precizie de baschetbalist, direct în cuierul aflat în celălalt colț al sălii de clasă. Îndemânarea moșului ne-a luat piuitul.
- Băi, toa'și ( tovarăși - n. m. ) ! O să faceți matematica cu mine ! a spus cel căruia îi vom spune, convențional, nea Costică, deși în realitate îi ziceam altfel. Dar tot cu nea înainte.  Cu mine nu merge să spuneți că  Marea Neagră e albastră ! Nu vă ține ! Scoateți caietele și notați ! Ăăăă... la ora de matematică trebuie să fim....două puncte, liniuță de la capăt....cuminți...liniuță...atenți...liniuță...sârguincioși...liniuță...să ne facem temele... ăăă...Mi se pare mie, băiete, sau tu râzi ? s-a încruntat nea Costică.
- Nu, dom profesor, a zis un hâtru, mi-am amintit de ceva.
- Ți-ai amintit de ceva ? Și de ce, mă rog, ți-ai adus aminte ?
- De o prostie, nu pot să vă zic.
- Aha, în timp ce noi facem matematică de înaltă clasă, tu te gândești la prostii. Marș la tablă ca să-ți aduci aminte și de matematica pe care ai învățat-o !
Restul orei se compunea din îmbrânceli, palme, pumni și ghionturi zdravene suportate de elev. În răstimpuri, nea Costică îi trăgea șuturi nefericitului, lovindu-l cu bombeurile pantofilor direct în tibie. Îl mai călca pe picioare cu tocurile pantofilor și le răsucea în așa fel încât să-i zdrobească metatarsienele.
- Unde am rămas ? a întrebat nea Costică satisfăcut, după ce elevul a trecut la locul său, târându-se, de durere, de-a bușilea.
- Două puncte liniuță de la capăt, am sărit eu îndatoritor, iar nea Costică s-a uitat la mine chiorâș, bănuitor.
Dar n-a mai fost vreme de răfuieli : sunase de pauză.
- Atenție ! a urlat nea Costică. Acasă să mai frământați voi problema de pe tablă, apoi citiți următorul capitol și scrieți primele treizeci de probleme !
M-am chinuit toată noaptea să fac problemele.
A două zi, nea Costică a intrat după același ritual și a întrebat :
- Ce zi e astăzi, mă ?
- Marți, a răspuns unul.
- Eee, azi e zi de ascultat ! La tablă, criminalilor !
Și a scos în față patru-cinci inși pe care i-a jucat în picioare toată ora. Dar tot n-am reușit să facem măcar un exercițiu. Fiindcă nici nea Costică n-avea idee cum trebuie să procedăm. Cu zece ani înainte, îl învățase și pe prietenul și colegul meu de catedră, Geo. Pe atunci, mi-a povestit Geo, nea Costică dădea meditații unor fete. Printre elevi era un copil liniștit și silitor, care era mai bun la matematică decât ceilalți. Nea Costică îi purta pică elevului și îi spunea P. Nicolae. Era un lucru obișnuit ca fetele meditate să nu știe nimic. În schimb, P. Nicolae, chiar dacă nu era scos la tablă, ridica mâna și rezolva problema, scoțându-i pe toți din încurcătură. La notare, concluziile lui nea Costică erau clare :
- Fetele s-au străduit la tablă și mai muncesc și suplimentar, așa că o să le punem câte un 10. Iar lui P. Nicolae îi dăm 4, că nu vrea să mai munceacă !
Revenind la vremurile mele, trebuie să spun că mai ridicam mâna și rezolvam câte ceva. Nea Costică mă privea circumspect și mă întreba  :
- Tu ce vrei să te faci, mă ?
- .....
- Ești surd ? Ce vrei să studiezi ?
- Literatura.
- Aha, ești total dezorientat. Păi, în primul rând, trebuie să fii un geniu să iei la facultatea aia. În al doilea rând, află de la mine că o să mori de foame cu literatura ta. Oricum, află de la mine, cine nu gustă din viața de student degeaba trăiește pe pământ !
Au fost singurele lucruri pe care le-am învățat de la nea Costică.
Ne explica limita în matematică, izbindu-se violent cu umărul de tocul ușii.
- Limita e asta, toa'și ! Nu-mi dă voie să trec mai departe ! Uite, asta e !
Și se repezea ca nebunul în ușă, bubuind de credea tot liceul că ne-am apucat să demolăm.
 Abstracțiunile le elucida într-un mod straniu.
- Să zicem că x e Ion și y e Gheorghe. 2x înseamnă de două ori Ion și 3y de trei ori Gheorghe.
Și îi lua pe numiții Ion și Gheorghe și îi scutura și îi învârtea și îi amesteca până ne năucea pe toți !
- Băi, i-am anunțat pe colegi într-o zi, știți că nea Costică a scos o carte ?
- Ești nebun ? Ce carte ? au sărit ceilalți.
- Ion și Gheorghe. Culegere de exerciții și probleme.
Lecția se încheia invariabil cu aceleași cuvinte :
- Pentru acasă mai frământați problema de pe tablă, luați de citit următorul capitol și de scris primele treizeci de probleme.
- Păi, le-am făcut, dom' profesor, mințeam eu, sastisit.
- Atunci făceți-le de la sfârșit către început !
- Le-am făcut și așa, pulsam eu.
- Nu-i nimic, rezolvați-le din cinci în cinci !
Avea informatori și îi teroriza pe cei care își exprimau îndoielile în legătură cu capacitățile sale științifice. În mod neașteptat, de la o vreme am început să fiu răsfățat de nea Costică. Îmi băteam joc de el, dar o făceam într-un mod ironic, lăudându-l.
- Bă, al dracu prost, nea Costică ăsta ! Nimic nu știe, a spus un coleg, oprindu-se lângă banca mea, după o oră de matematică.
Rămăsesem așezat, încercând să-mi adun gândurile, după ce îmi dădusem seama că nu voi învăța niciodată matematică de la nea Costică.
- Ba e foarte deștept, am spus eu în bătaie de joc. N-ai văzut câtă filosofie are în cap ?
Chiar de a doua zi, colegul a început să fie dumicat mărunt, în timp ce mie, dacă ridicam o dată mâna, nea Costică îmi punea 10 ( el care nu dădea note peste 8, dacă nu făceai meditație cu el ! ) și preciza :
- Ăsta nu e un tembel ca voi, ceilalți ! E un element eminent și va ajunge departe ! Este exponentul vostru !
Am întrebat cu voce tare, într-o pauză, dacă știe cineva de ce l-a cuprins pe nea Costică dragostea față de mine. Și atunci s-a apropiat o fată și mi-a mărturisit că e nepoată-sa și că i-a povestit zbirului că îl laud la tot pasul !
Într-un rând s-a îmbolnăvit și câteva săptămâni a venit, în locul lui, o doamnă drăguță, micuță, blondă. Se numea Cornelia Neagu. În prima oră cu noua noastră profesoară am dat teză. Așa era planificată. Am luat, ca de obicei, cea mai mare notă din clasă : un 5 glorios, în condițiile în care nimeni nu depășise nivelul lui 2. A fost singurul 5 din cariera mea de elev.
Cornelia Neagu explica lecția în zece minute și mi se părea că matematica era cea mai frumoasă și cea mai ușoară disciplină. Era fascinație pură. Probabil că dacă aș fi făcut cu ea matematica, aș fi ajuns un alt Grigore Moisil ! Glumesc, desigur. Într-o zi mi-am uitat caietul de teme acasă și, întâmplător, am fost scos la tablă. Fără să stau prea mult timp pe gânduri, am înhățat caietul unui coleg și l-am prezentat ca fiind al meu. Profesoara ne dădea fix două probleme și în ziua următoare ne punea să le rezolvăm la tablă. În paralel, corecta și caietul. Am făcut imediat problemele, numai că lucrasem după o altă metodă decât cea utilizată de proprietarul caietului.
- Să vedeți că-l prinde pe Gigi cu cioara vopsită, și-au dat cu părerea cei din bănci.
Cornelia Neagu a terminat de examinat tema și și-a aruncat ochii pe tablă.
- Se vede că știi matematică, a zis ea. Poți să lucrezi problemele după metode variate. Zece, mulțumesc !
Am făcut umanul și din clasa a XI-a n-am mai dat ochii cu nea Costică.
Voi încheia cu două scene petrecute mulți ani mai târziu, cum ar spune Marquez.
Fostul elev P. Nicolae, devenit între timp un profesor de matematică foarte apreciat, l-a văzut la o coadă, în București, pe bătrânul dascăl nea Costică, ieșit la pensie și dornic să apuce niște adidași, cum li se spunea picioarelor de porc. P. Nicolae s-a apropiat de moșneag plin de respect și l-a salutat, înclinându-se până la pământ.
- Salut, a răspuns cu acreală nea Costică, întorcând capul în altă direcție.
- Dom' profesor, nu știu dacă mă recunoașteți, dar eu..
- Nu te cunosc, i-a tăiat-o, scurt, boșorogul.
-...dar eu sunt un fost elev de-al dumneavoastră...
- Și ? Ce e cu asta ? Vrei să-ți dau ceva ? Vax albina !
- Nu, nu, vreau să vă spun că datorită faptului că ați fost un profesor extraordinar și m-ați învățat matematică, am ajuns și eu profesor de aceeași materie !
- Rahat cu apă rece ! a zis băboiul didactic. Ce mare brânză e că ai ajuns și  tu profesor ? Ehe, unii dintre elevii mei au ajuns și inspectori, să știi !
Și i-a întors spatele discipolului său.
Prin 92 am văzut la tv o scenă care m-a făcut să tresar. Un bătrân, în care am recunoscut pe nea Costică, bestecăia din mâini și se agita pe o arătură. Era autorul unei invenții nemaiauzite, spunea reporterul. Desființase gardul dintre gradina sa și gospodăria  fratelui său, iar în spațiul respectiv putea să mai cultive două rânduri de ardei ! Epocală contribuție la dezvoltarea legumiculturii !
Mare om a fost nea Costică, Dumnezeu să-l ierte !  Dar eu, un prost incurabil, n-am reușit să învăț niciun pic de matematică de la el.

P.S. Același personaj apare în articolul Cu tristețe, despre mandalaci.