Iarba creşte sub zăpezi

*Din copilărie şi până hăt, la o maturitate încă vioaie, mă obişnuisem ca după arsura duşmănoasă a primei brume să nu mai rămână nimic verde. Pământul era negru, trunchiurile copacilor băteau, ca şi zarea, în cenuşiu, iar vegetaţia rămasă căpăta nuanţe de maro : nicăieri nu este mai urâtă toamna decât la şes. Cam ca în Pădurea spânzuraţilor de Liviu Rebreanu : ’’ Urâtă ţară aveţi, muscale! zise deodată caporalul, întorcându-se spre gropari şi uitându-se cu necaz la ţăranul care se opreşte să răsufle.’’ Păi, să vedeţi poeme şi simfonii în galben, roşu şi portocaliu, prin zona colinară! Şi asta e o pricină pentru care n-aş dori să mor aici, pe un gri deprimant. Într-un singur an mai rămăsese puţină iarbă verde, la casa roşie pe care am evocat-o de mai multe ori şi care a devenit motivul central al unui roman.  Atunci, pe 31 decembrie, am jucat acolo fotbal, cu Florian Florea, fratele actualului primar, cu Ion Neagoe, Nelu Stama, Badea Bătrânu, Nelu Florea – primarul -, Radu Manolache, Ion Pantazi Momoc, Gioni Mortu, cu un băiat numit Zamfir, tot de pe uliţa Oltenilor, şi cu alţii câţiva de care nu-mi mai amintesc. De mai mulţi ani constat însă că bruma e neputincioasă în faţa sevei viguroase a ierbii. Aceasta din urmă rămâne verde şi sub zăpezi, iar primăvara e gata crescută, grasă şi suculentă, deşi temperaturile sunt mult mai scăzute decât în copilăria noastră. Probabil că e un alt soi de iarbă ori poate că şi vegetaţia şi-a schimbat codul genetic. E un semn de speranţă pentru întreaga viaţă de pe Pământ?

   Sau e un semnal că lumea e dată peste cap?  În urmă cu un deceniu şi jumătate, într-o primăvară,  un ţăran îşi desfăcea glugile de coceni rămase din iarnă şi înjura de mama focului, iar fiul său nu mai prididea să lovească în dreapta şi-n stânga cu un ciomag. M-am apropiat şi am văzut un morman de făpturi ucise. Nu erau şobolani. Păreau un fel de şoareci de curse, alungiţi şi cu picioare înalte, dar specia era incertă.

─ Ce sunt ăştia? am întrebat mirat.

─ Dracu’ ştie? mi-a răspuns ţăranul, cu ochii bulbucaţi de uluială. S-a curcit şoarecii cu şobolanii. Că nu e nici şoareci, nici şobolani.

Într-adevăr, erau un fel de catâri printre şoareci.

Şi mă gândesc cu îngrijorare dacă şi printre oameni nu s-or fi curcit  proştii cu deştepţii, anafabeţii cu oamenii frumos educaţi şi a ieşit o rasă căreia, vorba ţăranului, nici dracu’ n-are ce să-i mai facă.

*Visez ca atunci când voi mai fi internat într-un spital, să fiu tratat ca Alexandru Arşinel. Şi să ies de acolo fericit, cântând colinde.

Gloria ierbii

    Acesta este titlul unui volum de poeme, publicat de Gheorghe Tomozei în 1975, la Cartea Românească, dar despre altceva vreau să vorbesc.
    De mai mulţi ani am observat că iarba rămâne verde, pe alocuri, chiar după brume groase şi geruri puternice. M-am minunat. Prin 2006, un bătrân scrisese pe o carte de comentarii literare următoarele : " Anu ăsta a mers vacile la câmp până pe 31 decembrie." Bineînţeles, după ce se lăudase cu lectura lui : " Pe această carte am citito io toată."
     În copilăria mea, iarba dispărea complet la sfârşitul toamnei, pentru a reînvia, proaspătă, la începutul primăverii. Acum, după topirea zăpezii, am văzut că porţiunile de iarbă se păstraseră în totalitate : pare că niciun fir n-a dispărut în timpul iernii. Iarba a devenit, iată, perenă. Mă gândesc că este o modalitate de apărare a naturii în faţa iureşului distrugător al civilizaţiei nostre. De decenii întregi, omul dovedeşte că este hotărât să nimicească mediul care îl ţine în viaţă, asemenea paraziţilor din intestinele animalelor, ce proliferează până când organismul-gazdă cedează irevocabil. În jungla Amazonului se taie două-trei mii de copaci în fiecare minut. Din nefericire, chiar dacă ar deveni veşnici, arborii n-ar putea să anihileze acţiunea criminală, iresponsabilă, a celor care trăiesc numai pentru a-şi înmulţi banii. Cine ar trebui să apere natura ?