*Din copilărie şi până hăt, la o maturitate încă vioaie, mă obişnuisem ca
după arsura duşmănoasă a primei brume să nu mai rămână nimic verde. Pământul
era negru, trunchiurile copacilor băteau, ca şi zarea, în cenuşiu, iar
vegetaţia rămasă căpăta nuanţe de maro : nicăieri nu este mai urâtă toamna
decât la şes. Cam ca în Pădurea
spânzuraţilor de Liviu Rebreanu : ’’ Urâtă ţară aveţi, muscale!
zise deodată caporalul, întorcându-se
spre gropari şi uitându-se cu necaz la ţăranul care se opreşte să răsufle.’’ Păi, să vedeţi poeme şi simfonii în galben, roşu şi portocaliu, prin zona
colinară! Şi asta e o pricină pentru care n-aş dori să mor aici, pe un gri
deprimant. Într-un singur an mai rămăsese puţină iarbă verde, la casa roşie pe
care am evocat-o de mai multe ori şi care a devenit motivul central al unui
roman. Atunci, pe 31 decembrie, am jucat
acolo fotbal, cu Florian Florea, fratele actualului primar, cu Ion Neagoe, Nelu
Stama, Badea Bătrânu, Nelu Florea – primarul -, Radu Manolache, Ion Pantazi Momoc,
Gioni Mortu, cu un băiat numit Zamfir, tot de pe uliţa Oltenilor, şi cu alţii
câţiva de care nu-mi mai amintesc. De mai mulţi ani constat însă că bruma e
neputincioasă în faţa sevei viguroase a ierbii. Aceasta din urmă rămâne verde
şi sub zăpezi, iar primăvara e gata crescută, grasă şi suculentă, deşi
temperaturile sunt mult mai scăzute decât în copilăria noastră. Probabil că e
un alt soi de iarbă ori poate că şi vegetaţia şi-a schimbat codul genetic. E un
semn de speranţă pentru întreaga viaţă de pe Pământ?
Sau e un semnal că lumea e dată peste
cap? În urmă cu un deceniu şi jumătate,
într-o primăvară, un ţăran îşi desfăcea
glugile de coceni rămase din iarnă şi înjura de mama focului, iar fiul său nu
mai prididea să lovească în dreapta şi-n stânga cu un ciomag. M-am apropiat şi
am văzut un morman de făpturi ucise. Nu erau şobolani. Păreau un fel de şoareci
de curse, alungiţi şi cu picioare înalte, dar specia era incertă.
─ Ce sunt ăştia? am
întrebat mirat.
─ Dracu’ ştie? mi-a
răspuns ţăranul, cu ochii bulbucaţi de uluială. S-a curcit şoarecii cu
şobolanii. Că nu e nici şoareci, nici şobolani.
Într-adevăr, erau
un fel de catâri printre şoareci.
Şi mă gândesc cu
îngrijorare dacă şi printre oameni nu s-or
fi curcit proştii cu deştepţii, anafabeţii cu oamenii
frumos educaţi şi a ieşit o rasă căreia, vorba ţăranului, nici dracu’ n-are ce
să-i mai facă.
*Visez ca atunci când
voi mai fi internat într-un spital, să fiu tratat ca Alexandru Arşinel. Şi să
ies de acolo fericit, cântând colinde.
