Umbra lui Marquez peste poveştile Caraibelor

Am profitat de faptul că Editura RAO reeditează opera lui Marquez şi am recitit câteva volume. N-am uitat nicio clipă că Un veac de singurătate este romanul care, alături de Suflete moarte, mi-a făcut cea mai puternică impresie la prima lectură.
Mai întâi Incredibila şi trista poveste a candidei Erendira şi a bunicii sale fără suflet ( aşa a tradus Tudora Şandru Mehedinţi!). Povestirile sunt scrise şi publicate cu mai mult de cincizeci de ani în urmă. Frazarea muzicală, impecabilă, a lui Marquez se simte peste tot. Un singur scriitor mai are o asemenea "dicţie" perfectă: Dino Buzzati. Dacă ne întrebăm de unde vine această mână uşoară ca o aripă de fluture, găsim repede răspunsul: cei doi au devenit celebri mai întâi ca ziarişti, făcându-şi stilul şi cizelându-şi îndelung orientarea pentru evenimentele de interes pentru public.
Povestirile lui Marquez rezistă timpului, deşi unele par uşor fanate tocmai din pricina influenţei pe care ziaristul a avut-o asupra scriitorului: foarte numeroasele superlative şi vânarea faptului excepţional:"Nu era doar cel mai înalt, cel mai voinic, cel mai viguros şi mai bine înzestrat din câţi le fusese dat să vadă vreodată..." Sau:"i-au făcut funeraliile cele mai fastuoase ce se puteau imagina pentru un înecat de pripas." (Înecatul cel mai frumos de pe lume). Cu zeci de ani în urmă am citit o traducere care suna diferit şi mai bine : Cel mai frumos înecat din lume. şi încă: un personaj vede un transatlantic fantomatic "mai mare decât orice altceva mare de pe lume şi mai întunecat decât orice altceva întunecat decât orice altceva întunecat de pe pămâmt ori din apă..."( Ultima călătorie a vasului-fantomă) Şi exemplele pot continua. ( Vasul-fantomă are "numele săpat în slove de fier halalcsillag". Halalcsillag înseamnă, în limba maghiară, Steaua Morţii!)
A doua trăsătură pe care ziaristul i-o impune scriitorului este tenta comercială a tuturor textelor marqueziene şi nu ştiu dacă până acum a remarcat cineva acest lucru. Chiar titlurile sunt sugestive în acest sens: Povestea târfelor mele triste. Către sfârşitul vieţii, artisticul devenise anemic în textele columbianului, dar sonoritatea comercială bătea puternic în urechile citirorilor săi. Marquez este unul dintre cititorii mei preferaţi şi mi-e greu să selectez care povestiri sunt mai frumoase: toate îmi plac, într-un fel sau altul.
Colonelului n-are cine să-i scrie ( şi aici textul e tradus mai puţin inspirat decât versiunea pe care am citit-o în tinereţe) este o mică bijuterie: un colonel care aşteaptă de peste o jumătate de secol( ce lungi sun perioadele marcate de columbian în textele sale!) o pensie care nu mai vine niciodată. Se intersectează zilnic cu poştaşul şi cu încă vreo două personaje. Face foamea, fiindcă n-are nicun venit şi trebuie să mai hrănească şi un cocoş de lupte, ţinut legat cu o sfoară de piciorul patului. Cocoşul acela şi pensia ipotetică sunt speranţele care-l ţin în viaţă. Are ocazia să vândă cocoşul, însă se răzgândeşte şi rămâne înfometat şi plin de o aparentă încredere.
Una peste alta, Colonelului n-are cine să-i scrie este, după cum spuneam, un text de o mare frumuseţe: mai mult o povestire extinsă decât un roman.
Gabriel Garcia Marquez este ultimul prozator de rezonanţă universală.

Sexualitatea bătrânilor lui Gabriel Garcia Marquez

      O parte din succesul cărților lui Marquez stă și în etalarea unei sexualități endemice. Erendira și Un veac de singurătate, titlurile cu care columbianul a explodat pe plan mondial,  sunt exemple edificatoare. ( Colonelului n-are cine să-i scrie se apropie de ideea de capodoperă și totuși e o carte care a trecut nebăgată în seamă, fiindcă nu e condimentată erotic.) Bărbații lui Marquez sunt dotați ca măgarii, femeile sunt insațiabile și, în plină acțiune, țipă isteric, partenerii au o tehnică desăvârșită și mâini experte. Actul sexual este exersat zilnic, cu îndemânare, deopotrivă natural și fabulos, fără pudoare, dar, în chip ciudat, și fără vulgaritate. Bărbații merg la bordel ca la club, se împerechează cu femeile fără fasoane și fără complicații. O amoralitate benefică bântuie paginile lui Gabo. Prin comparație, cubanezul Pedro Juan Gutierrez e dezgustător. Cărțile sale sunt înșiruiri de scene sexuale crâncene, potrivite pentru obsedați, coborând sub nivelul animalicului. Organele de reproducere sunt la vedere, partenerii fac amor chiar și pe stradă, în timp ce grupuri de onaniști se apropie și îi acompaniază, terminând simultan, ca într-o simfonie a mizerabilismului.
   În Dragoste în vremea holerei, Marquez reușește o performanță literară uluitoare. Florentino nu se poate căsători cu Fermina, din pricina împotrivirii părinților acesteia din urmă, dar o așteaptă 50 de ani, 9 luni și 4 zile, până ce soțul femeii, doctorul Juvenal, moare într-un accident stupid, la o vârstă înaintată. Între timp, Florentino are 622 de femei. Cu o minoră, de 13-14 ani, trăiește liniștit o vreme, până ce fata se sinucide din gelozie. Florentino e chel, poartă perucă, dar renunță la obiect, după ce falsele plete îi zboară de pe cap în cele mai nepotrivite momente. Savuroasă e scena în care chelul Florentino, aflat pe un vas de croazieră, e târât de o necunoscută, pe întuneric, într-o cabină și violat. Când merge apoi la masă, le studiază pe toate femeile prezente, încercând să-și dea seama care e cea care l-a călărit cu atâta sârg, dar nimic din comportamentul lor nu-i dă de bănuit. După decesul neașteptat al medicului, Florentino și Fermina reînnoadă dragostea lor și își petrec insolita lună de miere pe o ambarcațiune, arborând steagul galben-negru, al bolnavilor de holeră, pentru a nu fi deranjați.
     Iubirea la bătrânețe e reluată în Povestea târfelor mele triste. Să remarcăm că titlurile prozatorului devin din ce în ce mai comerciale. Personal, cartea mi se pare un eșec. Un nonagenar vrea să-și ofere o noapte de dragoste cu o minoră virgină, dar, ca și în alte romane, se mărginește să o privească în timp ce doarme. Stilul romancierului alunecă pe deasupra esențelor - Marquez n-a fost niciodată un psiholog -, iar volumul e departe de rafinata perversiune din Frumoasele adormite de Yasunari Kawabata și din Jurnalul unui bătrân nebun de Junichiro Tanizaki. Sigur, nici operele japonezilor nu sunt perfecte, însă se situează la un alt nivel.
    Închei cu o observație care se leagă și de intenția mea de a renunța la a mai scrie pe blog. Marquez a scris din ce în ce mai alert și din ce în ce mai superficial, ceea ce nu înseamnă că, pentru mine, nu rămâne ultimul scriitor de rezonanță universală. ( Sigur, lucrurile sunt discutabile : ar mai intra în discuție albanezul Ismail Kadare sau chinezul Mo Yan. Ba, sunt sigur, și românul D. R. Popescu.) Mă gândesc că fenomenul s-a produs din pricina publicisticii pe care a practicat-o columbianul și care l-a obligat să fie elegant și precis. Cunosc chiar un mare critic literar al cărui stil a devenit, din aceeași cauză, atât de subțire, de burghez, încât și-a pierdut ultimul strop de expresivitate.
Probabil că prozatorii nu trebuie să facă publicistică. Radu Aldulescu o face de nevoie. Marin Preda nici nu putea să scrie articole bine construite. Să fim bine înțeleși : ideile din Imposibila întoarcere au fost expuse lui Adrian Păunescu, nicidecum caligrafiate de mâna lui Preda. Păunescu le-a dat aspect de texte coerente, original articulate. Și, chiar dacă omul Păunescu nu mi-a plăcut, e corect să spunem adevărul. Frumusețea articolelor e datorată în mare parte talentului lui Păunescu de a fi ”prins”, redactând personal fiecare pagină, farmecul oralității prediste.

P.S. Titlurile din Imposibila întoarcere au fost concepute după același tipar. Inițial, Preda îl refuzase pe autorul Ultrasentimentelor. ”Du-te la prietenul dumitale, Barbu, că el se pricepe să scrie articole!” zisese autorul Moromeților. Dar olteanul nu s-a lăsat. Păunescu îl vizita la editură pe Marin Preda și stăteau de vorbă până noaptea târziu. Poetul întreba și lua notițe, Preda povestea. Pe urmă, prozatorul mergea să se culce, iar Păunescu se ducea la redacția revistei la care lucra, unde migălea toată noaptea la articol. Dimineața se întorcea, nedormit, la editură, pentru a supune textul aprobării unui Preda odihnit și binedispus. Când lucrurile erau încheiate, romancierul spunea :” Acu', monșer, să-mi dai și banii!”