Amestecate

 

*Marinică Preda, nepotul lui Marin Preda, îl întreabă pe scriitor:

- Ce părere ai despre Ion Lăncrănjan?

- Ăla, monşer? E un prost! Un prost şi un... Alatăieri m-am întâlnit cu el în curtea editurii. Era însoţit de un amic şi mă arăta cu degetul:

- Uite-l, bă, pe Marin Preda, zice. Hă, hă, hă, hă, hă, hă, hă!

Spune şi tu dacă ăsta e om!                                           

*19 iulie, 2013. Spre dimineaţă, un vis cu Alexandru Muşina. Venise în vizită, dar era foarte obosit şi l-am rugat să se întindă pe un pat, într-o cameră alăturată. M-am culcat şi eu pe un altul şi odaia părea salonul unui spital în care eram numai noi doi. Am pomenit de cineva drag lui, iar el a început să vorbească şi a făcut-o multă, multă vreme. Cuvintele sale mă învăluiau încet şi mă îmbrăcau într-o crisalidă albă, pufoasă.

*Îmi plac mult povestirile lui Nicolae Velea (1936-1987). Îmi pare a fi un Vasili Şukşin român. Ca şi scriitorul, actorul, regizorul și scenaristul rus, Velea a murit prematur.

 

*Jairzinho şi Tostao m-au făcut să ţin cu echipa de fotbal a Braziliei, în toate meciurile susţinute de aceasta, din 1970 încoace. Cruyff şi Maradona m-au determinat să pun Olanda şi Argentina, în preferinţele mele, imediat după Brazilia. În fine, Messi m-a convins să trec definitiv, cu arme şi bagaje, în tabăra argentinienilor. Păcat că, în afară de Messi, oamenii din pampa nu prea mai au fotbalişti de mare valoare. La ultimul mondial au fost penibili. Mă mir că acum au câştigat Copa America.

 

*Primul volum al lui Nino Stratan, Ieșirea din apă, apărut la Cartea Românească în 1981, a fost drastic cenzurat. Nino îmi arăta volumul și se minuna. Uite, bătrâne, mi-au schimbat „o ikebana de sexe” în „o ikebana”, pur și simplu. Ce vor spune cititorii? „Ăsta, săracul, a auzit și el de ikebana și s-a repezit să bage cuvântul într-o poezie.” Alte versuri i-au fost tăiate fără milă, fiindcă ar fi criticat, chipurile, nivelul de trai al românilor : „astă-seară la cină/ în farfuria albă/ ne vom mânca mâinile”. Era, de fapt, exprimată ideea barbiană de lume suficientă sieși: „Sfânt trup și hrană sieși, Hagi rupea din el.„

P.S. În cartea sa, Nino mi-a dedicat una dintre cele mai frumoase poeme : Între două respirații ale perdelei.

Am constatat că tot pierzându-mi vremea pe aici, am uitat să mai scriu pe blog. E bine, e rău?

 

*În familiile de ţărani, bătaia era principala metodă de educare. Dacă la şcoală te ologea vreun profesor, acasă te cafteau şi părinţii. Dascălului i se acorda credit total: "Te-a bătut el cu un motiv, n-a făcut-o degeaba. Ai minţit, ai furat, ai făcut ceva necuvenit." Aveam însă un prieten ( luat ca model pentru personaje din Nu există ţară pentru artişti şi Casa noastră cea de toate zilele) pe care nu reuşea să-l bată nimeni din familie. Se întindea repede pe spate şi începea să dea din picioare, făcând o adevărată morişcă. Pe taică-său l-a făcut k.o., cu un călcâi expediat în bărbie, pe bunică-sa a trimis-o la un vraci care i-a dat să bea pietre roşii, iar maică-sii i-a rupt nasul. Straşnic îi mai bumbăcea!

 

*La opera şi la valoarea lui, Nicolae Breban n-ar trebui să se mai ploconească în faţa nimănui. Un ziarist s-a dus să-i ia un interviu venerabilului scriitor. ( E un ziarist cult, cu gust literar infailibil. Mi-a luat şi mie un interviu pentru aceeaşi publicaţie.) Breban a cerut o mie de lei, drepturi de autor. Ziaristul l-a sunat pe şeful său şi i-a spus despre cererea romancierului. Radactorul-şef a refuzat să plătească. Atunci ziaristul i-a zis lui Breban:

- Dacă tot am venit, putem să stăm puţin de vorbă?

- Sigur, de ce nu? s-a arătat amabil prozatorul.

Rugat să numească un prozator (mai tânăr decât el) pe care îl apreciază, Breban a rostit un nume. Peste două luni, într-un interviu publicat în altă revistă, la exact aceeaşi întrebare, Nicolae Breban a dat numele unui alt autor, mai influent şi cu relaţii mai bine plasate. Ce să înţelegem din asta?

 

*În anii '60 ai secolului trecut, la liceul din Bolintin, un profesor care ţinea la disciplină îşi făcea ora. În ultima bancă, doi elevi jucau table. Unul dintre ei se numea Neagu. ( Mai târziu, când va deveni colegul meu de serviciu, el va avea alt nume.) Câştigând rapid confruntarea, Neagu a uitat unde se află, a sărit în sus, şi-a ridicat mâinile şi, în liniştea aceea de mormânt, a tras un urlet. Şocat, profesorul şi-a bulbucat ochii şi bâiguit precipitat:

- Tovarăşe Neagu...Tovarăşe Neagu... Fire-ai al dracu', tovarăşe Neagu!

 

*Unele cuvinte sunt purtătoare de energii negative. Când aud de "Portocala mecanică", am o stare de disconfort, gândindu-mă la romanul lui Anthony Burgess. În tinereţe nu puteam folosi cuvintele "prost" şi "prostie". Când le-am citit într-o revistă studenţească, am fost şocat. Autorul articolului era Sorin Şerban, un tânăr bolnav de poliomielită. ( Ce s-o fi ales de el?)

În şcoala gimnazială, dirigintele meu îşi bătea elevii cu o ură greu de imaginat. Îl snopea în special pe un prichindel, Bairam. Îl cotonogea şi dacă băiatul era bolnav şi lipsea câte o zi. Îl lua la palme şi îi spunea:

- Te căsăpesc!

Nu aveam dicţionare, dar cuvântul îmi suna sinistru, chiar fără să-i cunosc sensurile.

Am citit articolul lui Caragiale despre Eminescu, În Nirvana. Dramaturgul scrie că două versuri din Scrisoarea a II-a arătau, în prima versiune, aşa: "De-oi urma să scriu în versuri, teamă mi-e ca nu cumva / Famenii din ziua de-astăzi să mă înceap-a lăuda." Ulterior, la rugămintea unei doamne, Eminescu a schimbat "famenii" cu "oamenii". Mai găsisem cuvântul şi în alte lecturi şi bănuiam cam ce înseamnă, dar am vrut să-l pun la încercare pe dascăl şi l-am întrebat ce înseamnă "famen". S-a uitat atent la mine şi m-a întrebat unde întâlnisem termenul. I-am spus. Atunci el a ordonat:

-Toate fetele să iasă afară din clasă!

După ce uşa s-a închis după ultima elevă, s-a apropiat de mine şi mi-a spus cu un aer misterios:

- "Famen" înseamnă un om care n-are organe genitale.