Amestecate

 

*Marinică Preda, nepotul lui Marin Preda, îl întreabă pe scriitor:

- Ce părere ai despre Ion Lăncrănjan?

- Ăla, monşer? E un prost! Un prost şi un... Alatăieri m-am întâlnit cu el în curtea editurii. Era însoţit de un amic şi mă arăta cu degetul:

- Uite-l, bă, pe Marin Preda, zice. Hă, hă, hă, hă, hă, hă, hă!

Spune şi tu dacă ăsta e om!                                           

*19 iulie, 2013. Spre dimineaţă, un vis cu Alexandru Muşina. Venise în vizită, dar era foarte obosit şi l-am rugat să se întindă pe un pat, într-o cameră alăturată. M-am culcat şi eu pe un altul şi odaia părea salonul unui spital în care eram numai noi doi. Am pomenit de cineva drag lui, iar el a început să vorbească şi a făcut-o multă, multă vreme. Cuvintele sale mă învăluiau încet şi mă îmbrăcau într-o crisalidă albă, pufoasă.

*Îmi plac mult povestirile lui Nicolae Velea (1936-1987). Îmi pare a fi un Vasili Şukşin român. Ca şi scriitorul, actorul, regizorul și scenaristul rus, Velea a murit prematur.

 

*Jairzinho şi Tostao m-au făcut să ţin cu echipa de fotbal a Braziliei, în toate meciurile susţinute de aceasta, din 1970 încoace. Cruyff şi Maradona m-au determinat să pun Olanda şi Argentina, în preferinţele mele, imediat după Brazilia. În fine, Messi m-a convins să trec definitiv, cu arme şi bagaje, în tabăra argentinienilor. Păcat că, în afară de Messi, oamenii din pampa nu prea mai au fotbalişti de mare valoare. La ultimul mondial au fost penibili. Mă mir că acum au câştigat Copa America.

 

*Primul volum al lui Nino Stratan, Ieșirea din apă, apărut la Cartea Românească în 1981, a fost drastic cenzurat. Nino îmi arăta volumul și se minuna. Uite, bătrâne, mi-au schimbat „o ikebana de sexe” în „o ikebana”, pur și simplu. Ce vor spune cititorii? „Ăsta, săracul, a auzit și el de ikebana și s-a repezit să bage cuvântul într-o poezie.” Alte versuri i-au fost tăiate fără milă, fiindcă ar fi criticat, chipurile, nivelul de trai al românilor : „astă-seară la cină/ în farfuria albă/ ne vom mânca mâinile”. Era, de fapt, exprimată ideea barbiană de lume suficientă sieși: „Sfânt trup și hrană sieși, Hagi rupea din el.„

P.S. În cartea sa, Nino mi-a dedicat una dintre cele mai frumoase poeme : Între două respirații ale perdelei.

Am constatat că tot pierzându-mi vremea pe aici, am uitat să mai scriu pe blog. E bine, e rău?

 

*În familiile de ţărani, bătaia era principala metodă de educare. Dacă la şcoală te ologea vreun profesor, acasă te cafteau şi părinţii. Dascălului i se acorda credit total: "Te-a bătut el cu un motiv, n-a făcut-o degeaba. Ai minţit, ai furat, ai făcut ceva necuvenit." Aveam însă un prieten ( luat ca model pentru personaje din Nu există ţară pentru artişti şi Casa noastră cea de toate zilele) pe care nu reuşea să-l bată nimeni din familie. Se întindea repede pe spate şi începea să dea din picioare, făcând o adevărată morişcă. Pe taică-său l-a făcut k.o., cu un călcâi expediat în bărbie, pe bunică-sa a trimis-o la un vraci care i-a dat să bea pietre roşii, iar maică-sii i-a rupt nasul. Straşnic îi mai bumbăcea!

 

*La opera şi la valoarea lui, Nicolae Breban n-ar trebui să se mai ploconească în faţa nimănui. Un ziarist s-a dus să-i ia un interviu venerabilului scriitor. ( E un ziarist cult, cu gust literar infailibil. Mi-a luat şi mie un interviu pentru aceeaşi publicaţie.) Breban a cerut o mie de lei, drepturi de autor. Ziaristul l-a sunat pe şeful său şi i-a spus despre cererea romancierului. Radactorul-şef a refuzat să plătească. Atunci ziaristul i-a zis lui Breban:

- Dacă tot am venit, putem să stăm puţin de vorbă?

- Sigur, de ce nu? s-a arătat amabil prozatorul.

Rugat să numească un prozator (mai tânăr decât el) pe care îl apreciază, Breban a rostit un nume. Peste două luni, într-un interviu publicat în altă revistă, la exact aceeaşi întrebare, Nicolae Breban a dat numele unui alt autor, mai influent şi cu relaţii mai bine plasate. Ce să înţelegem din asta?

 

*În anii '60 ai secolului trecut, la liceul din Bolintin, un profesor care ţinea la disciplină îşi făcea ora. În ultima bancă, doi elevi jucau table. Unul dintre ei se numea Neagu. ( Mai târziu, când va deveni colegul meu de serviciu, el va avea alt nume.) Câştigând rapid confruntarea, Neagu a uitat unde se află, a sărit în sus, şi-a ridicat mâinile şi, în liniştea aceea de mormânt, a tras un urlet. Şocat, profesorul şi-a bulbucat ochii şi bâiguit precipitat:

- Tovarăşe Neagu...Tovarăşe Neagu... Fire-ai al dracu', tovarăşe Neagu!

 

*Unele cuvinte sunt purtătoare de energii negative. Când aud de "Portocala mecanică", am o stare de disconfort, gândindu-mă la romanul lui Anthony Burgess. În tinereţe nu puteam folosi cuvintele "prost" şi "prostie". Când le-am citit într-o revistă studenţească, am fost şocat. Autorul articolului era Sorin Şerban, un tânăr bolnav de poliomielită. ( Ce s-o fi ales de el?)

În şcoala gimnazială, dirigintele meu îşi bătea elevii cu o ură greu de imaginat. Îl snopea în special pe un prichindel, Bairam. Îl cotonogea şi dacă băiatul era bolnav şi lipsea câte o zi. Îl lua la palme şi îi spunea:

- Te căsăpesc!

Nu aveam dicţionare, dar cuvântul îmi suna sinistru, chiar fără să-i cunosc sensurile.

Am citit articolul lui Caragiale despre Eminescu, În Nirvana. Dramaturgul scrie că două versuri din Scrisoarea a II-a arătau, în prima versiune, aşa: "De-oi urma să scriu în versuri, teamă mi-e ca nu cumva / Famenii din ziua de-astăzi să mă înceap-a lăuda." Ulterior, la rugămintea unei doamne, Eminescu a schimbat "famenii" cu "oamenii". Mai găsisem cuvântul şi în alte lecturi şi bănuiam cam ce înseamnă, dar am vrut să-l pun la încercare pe dascăl şi l-am întrebat ce înseamnă "famen". S-a uitat atent la mine şi m-a întrebat unde întâlnisem termenul. I-am spus. Atunci el a ordonat:

-Toate fetele să iasă afară din clasă!

După ce uşa s-a închis după ultima elevă, s-a apropiat de mine şi mi-a spus cu un aer misterios:

- "Famen" înseamnă un om care n-are organe genitale.

Ce rămâne

         Nu i-am înţeles niciodată pe oamenii care sunt zbiri cu subalternii şi preş pentru şefi. Cu linguşeala e complicat. Îmi amintesc că în timpul liceului am stat două săptămâni la internat, unde erau condiţii de viaţă precare. Elevii din toţi anii de studiu dormeau într-o singură cameră, un adevărat grajd în care încăpeau patruzeci de băieţi. Nu puteai închide ochii din pricina diverselor activităţi în care erau prinşi studioşii, dar nici nu puteai respira, fiindcă aerul era, de fapt, un fum gros de ţigară pe care l-ai fi putut tăia nu cu cuţitul, ci cu un joagăr bine ascuţit. Te sufocai realmente. Internii făcuseră o echipă de baschet şi se tot hârjoneau pe un teren amenajat într-o sală mai mică decât dormitorul. Un elev din clasele mari, micuţ de statură, avea şi el un ideal : să ajungă în echipa care devenise între timp reprezentativă pentru liceu. Le tot întreba, cu ochii lucind de speranţă şi cu milogeală în glas, pe vedetele team-ului, doi vlăjgani chipeşi :
- Credeţi că am şanse să prind şi eu echipa?
Lunganii ăia erau nişte tipi binevoitori, dar cu piticul simţeau nevoia să fie ceva mai duri, poate fiindcă îi simţeau răutatea care îi ieşea şi prin porii pielii.
- De, nu ştiu. Să mai vedem! Mai antrenează-te!
Nu mă interesa baschetul, nu mă interesa echipa, dar într-o zi am făcut, de faţă cu toţi, o remarcă în legătură cu faptul că era un efort considerabil să te antrenezi zilnic, pentru a fi într-o formă acceptabilă în sportul cu pricina.
- Păi, cine te-ar băga, mă, pă tine în echipă? s-a schimonosit, cu venin, piticul către mine, fără nicio legătură cu conţinutul replicii mele.
I-am rânjit cu sadism. I-am spus, fără cuvinte, că îi înţeleg şi răutatea, şi frustrarea. Nu m-a pocnit. Îşi dăduse seama, putoarea, că i-aş fi întors-o, că afacerea s-ar fi putut încheia rău pentru el, fiindcă solizii săi camarazi nu i-ar fi sărit în ajutor şi ar fi încălcat regula nescrisă a oricărei asemenea comunităţi, aceea de a nu permite unui boboc să-l bată pe un veteran. Cât de reprezentativ este, pentru români, caracterul dulăului Samson, din fabula Câinele şi căţelul de Grigore Alexandrescu! Adevărul exprimat în textul ăla mi-a fost confirmat de sute şi sute de ori, de-a lungul unei vieţi de om.
Linguşeala poate fi expresia dorinţei de parvenire, a fricii sau, pur şi simplu, poate fi confundată cu o politeţe exagerată. Sigur, sunt oameni de toată mâna. Unii nu se înţeleg nici cu superiorii, nici cu cei mai jos puşi. Alţii sunt protocolari. Ideal ar fi să ne purtăm cu cordialitate şi bunăvoinţă cu oricine ne intersectăm. Am însă o simpatie secretă pentru cei care încearcă să-şi protejeze colegii sau pe cei aflaţi sub ei şi sunt mai îndrăzneţi cu şefii care încalcă regulile bunei-cuviinţe.
            Unde voiam să ajung? Că în literatură, linguşeala poate aparţine unor personaje, însă niciodată autorilor. Aţi observat că personajele negative sunt totdeauna mai vii şi mai convingătoare decât cele binecuvântate de prozatori cu toate virtuţile omeneşti? Omagiile interesate ale scriitorilor au viaţă scurtă. Literatura care rămâne este mai degrabă o negare a realităţii, deseori prin reinventare, şi chiar o bătaie de joc la adresa societăţii, a unor profesii, a unor tipuri umane. Să nu uităm că şi unele credinţe religioase au apărut ca nişte schisme în raport cu doctrina oficială. Cât de mult l-a mai batjocorit, în scris şi oral, Caragiale pe Eminescu! ( Poate de aceea, remarca un încă tânăr critic literar, a avut ulterior remuşcări şi a devenit unul dintre primii apologeţi ai poetului.) Nenea Iancu l-a parodiat cu voioşie şi pe prietenul Delavrancea. Dar e obligatoriu ca atât autorul, cât şi personajul luat peste picior să nu ia povestea personal, ceea ce nu e deloc uşor.  Când eram foarte tânăr şi terminam liceul, n-am avut nici măcar tăria de a accepta nişte adevăruri simple, legate de mine. La ultima oră de dirigenţie, diriginta noastră, neuitata Ani Şerban ( nu era ruda mea şi nu ştiu dacă mai trăieşte : ar trebui să aibă acum peste optzeci de ani), ne-a făcut câte o scurtă caracterizare şi şi ne-a dat sfaturi care să ne folosească pe viitor. În prostia mea, mă aşteptam să-mi spună că sunt un tip profund, genial, original etc. Citeam foarte mult, publicam poezii prin reviste de prestigiu şi ce altceva ar fi putut să-mi comunice? Surpriza a fost mare. În loc de elogiile visate de mine, doamna noastră, căreia îi aduc acum un omagiu foarte târziu, mi-a zis că sunt un ins prea singur, prea izolat, un neadaptat la realităţile vieţii şi că voi avea mult de suferit din această cauză. Sfatul ei era să ies mai mult în lume, să socializez, să mă implic în felurite activităţi. Parcă m-ar fi lovit cu o măciucă în moalele capului. M-am supărat pe dumneaei şi i-am purtat pică două-trei zile.
Dar a avut gura aurită. Aşa eram, aşa am fost şi aşa am rămas toată viaţa, spre paguba mea.

P.S. După instalarea noului windows, mă incomodează teribil poziţionarea caracterelor pe tastatură.

Marii rispitori

     * Într-un fel, destui oameni își risipesc cea mai mare parte a vieții, făcând lucruri care nu le plac, la care nu se pricep și care îi fac nefericiți. ( Numai politicienii fac o meserie în care se dovedesc incapabili, dar lucrul ăsta le aduce bani, fericire, notorietate.) Trist e însă că talente eclatante se irosesc în van, din felurite pricini. Nu contează domeniul, însă sunt dureros impresionat că oameni foarte înzestrați se rătăcesc de marile lor ținte artistice, sportive sau științifice. Puțini dintre ei se redresează în ultima clipă și lasă posterității ceva care să stea oricând mărturie că nu s-au ratat. Toată această categorie de oameni au însă o trăsătură comună : nu cunosc sentimentul invidiei, deși, omenește vorbind, ei ar avea justificarea psihologică de a-i privi cu mâhnire pe cei născuți, vorba unui dascăl, în zodia porcului. Ratarea este una dintre temele romanelor mele. În Ghețarul este elementul esențial. Literatura ca eșec al eșecului, ca temă literară, l-a bântuit, cred, și pe Stendhal. ( Ideea mea era că și Leonardo da Vinci întruchipează o formă a ratării. E una fericită, a celui care nu finalizează ceea ce nu va fi niciodată perfect. )
În tenis, lucrurile sar în ochi și pot fi mult simplificate. Lăsând la o parte ghinioanele unui Juan Martin del Potro, mereu accidentat și operat, mă încearcă părerea de rău că sunt tenismeni care ar fi atins culmi de neimaginat, dacă s-ar fi antrenat cu seriozitate și n-ar fi amestecat sportul cu altele : Ilie Năstase( îl vedeai deseori în tribună, asistând la meciurile adversarilor săi, cu țigara în gură), Marat Safin, Feliciano Lopez, Goran Ivanisevic, Ivan Ljubicic, Tsonga. În această categorie l-aș băga și pe Djokovic, nepăsător până la nesimțire cu darurile sale. Sârbul ne/și-o face când ne e lumea mai dragă. Au avut de câștigat marii truditori ai terenurilor frumos liniate : Borg, Guillermo Vilas ( reverul său îi plăcea mult lui Stratan!), Thomas Muster, Michael Stich, Ivan Lendl, Rafael Nadal, Andy Murray. Scoțianul va fi, dar nu foarte repede, viitorul nr. 1 mondial. Iată și o scurtă listă de fotbaliști care ar fi putut aduce mai aproape cerul, dacă nu le-ar fi fost...o sete atât de cumplită : George Best, Paul Gascoigne, Nicolae Dobrin, Mutu, Florea Dumitrache, Alexandru Boc, Constantin Zamfir. Oricum, ei au scris istorie într-un mod mai spectaculos.
      * Legea pensiilor e făcută pentru descurcăreții vieții. E imposibil să ajungi la 65 de ani, relativ sănătos și cu mințile întregi, în condițiile de muncă din România. Iar dacă te pensionezi anticipat, primești bani care nu-ți ajung pentru un covrig zilnic. Un lucru interesant este că artiștii, primesc, ca și minerii, drepturi neașteptate.
      * Ticăloșia merge mult prea departe într-o țară trădată de vârfurile sale politice. La Jocurile Olimpice, sportivii români s-au prezentat foarte slab. Ei reprezintă un stat care n-a făcut nimic pentru ei, cum nu face pentru nimeni care muncește. Oamenii noștri s-au trezit că poartă, la Rio, niște cârpe în loc de echipamente. Rușinea e tot așa de mare ca atunci când hrana destinată ostașilor care luptau în Războiul pentru Independență din 1877 ajungea pe piața neagră, iar soldații mureau în tranșee, mai mult de foame și de dezinterie  decât de gloanțele turcilor, la Plevna, la Smârdan, la Vidin. Eminescu a fost atât de scârbit de această situație, încât n-a scris nicio poezie pe tema respectivă. A publicat însă articole care i-au adus dușmani neîmpăcați. Apropo, știați că marele critic literar Titu Maiorescu era avocatul celui care deturna proviziile destinate frontului? Trădarea e o trăsătură intrată în genomul românesc.
      * Ce face în acest timp Parlamentul? Ce să facă? Se piaptănă. Și-a dat seama că a uitat să pună o coroană regală acvilei de pe stema țării. (Chiar și Klaus Iohannis și-a dat o palmă peste frunte, constatând cutremurătoarea omisiune!) Pe urmă, băieții își mai votează niște privilegii, mai numără câinii de la stânele ciobanilor și adorm pe scaune, răpuși de atâta muncă. Halal!

P.S. Sincer vorbind, nu am superlative pentru inteligența uluitoare a Prințului Radu, dar de la înlăturarea Prințului Nicolae de la o ipotetică succesiune la tron, ideea de monarhie a murit în România.

Acești oameni minunați și imposibila lor izbăvire

* La fotbal suntem jalnici. Dacă africanii primeau două meritate lovituri de la 11 metri, ne băteau măr. Am cunoscut cândva niște studenți congolezi, cei mai blânzi oameni de culoare care există. Trăiseră la marginea junglei, iar doctorul lor, un tip foarte nervos, le făcea injecții direct prin pantaloni. Aveau în sat și o vrăjitoare care îi transforma pe copii în spiriduși, adevărate păpuși în miniatură. De la negrii aceia am învățat cum să mă apăr de pitoni și de șerpii boa, dacă s-ar întâmpla să întâlnesc periculoasele reptile pe undeva. Ce mai putem comenta în aceste condiții?
* Am tot mai puține speranțe în specia pe care o reprezint. Fac un drum la Videle cu mașina. Când trec prin Mârșa, îl văd pe un bărbat în vârstă, Ioniță, cum își inspecta proprietățile. E un fost inginer, excelent manager care îi face să prospere pe cei din jurul său. A construit niște silozuri moderne, dar primărița din localitatea sa îi impune să folosească o podișcă peste care nu pot trece mașini cu gabarit mare. Așa că impunătoarele instalații stau nefolosite, strălucind în soarele sfârșitului de primăvară. La întoarcere văd ce-l interesa pe fermier. Cineva îi călcase cu mașina sau cu tractorul hectare întregi de grâu și de orz. Tarlaua arăta de parcă un nenorocit s-a plimbat toată noaptea pe acolo, strivind plantele cu un vehicul puternic. Cerealele sunt viguroase și promit o producție record, dar invidioșii au găsit modalitatea de a-i tempera omului bucuria, făcându-i semănăturile varză. Ce oameni minunați trăiesc azi și ce modalități sublime de a se împlini găsesc ei! Creștini adevărați, ce, te joci cu ei?
* ”Dară ochiu-nchis afară, înlăuntru se deșteaptă”. Cine are doar un ochi interior, cu care își explorează la nesfârșit intimitatea, rămâne pe veci poet, chiar când scrie proză. Cel mai bun exemplu e Eminescu însuși, care agonizează încă prin unele texte optzeciste. Cine are ochi și pentru ceilalți, iar uneori și o ureche ascuțită, poate deveni prozator. Cap de coloană e Caragiale, dar povestea nu se încheie cu Sorin Stoica. E fără sfârșit.
* Aflu că Lenin a fost homosexual. Alexandru cel Mare, la fel. Poate și alții care au pornit războaie, au nimicit milioane de vieți, au provocat suferință, prin acte de răzbunare și de cruzime. Nu orientarea sexuală a marilor războinici mă interesează aici, ci posibila natură monstruoasă a unui anumit tip de feminitate. Lui Napoleon i s-a descoperit parcă, în ultimii ani de viață, o boală care îl transforma treptat în femeie. Femeia e născută să fie regină și nu acceptă alterarea statutului său. Bărbatul e de la bun început resemnat să joace roluri discrete, de senior al minții. Bărbați au fost Hegel, Platon, Kant, Bach, Thomas Mann, Wagner, Leonardo, William Faulkner, creatori de lumi, izvoare de viață eternă. ( Vedeți ironia vieții? Unii dintre ei au fost pederaști sadea, însă n-au avut ambiții care să pună în pericol viețile contemporanilor. ) Pentru mine, Tamerlan și Genghis Khan au fost niște muieri ratate, sângeroase. Adevăratele femei sunt fascinante, misterioase, inteligente, ocrotitoare, cu înclinații materne față de copiii numiți bărbați.
* Două dintre romanele mele au totuși ceva în comun. Din durerea de a nu-l putea vedea pe El izbăvindu-ne, am introdus, în text, elemente de un fantastic grotesc și comic, care se insinuează în lumi absurde și inumane, imposibil de propus spre mântuire. O grimasă transformată într-un râs dement. Am făcut la scară mică un lucru care i-a reușit lui Bulgakov la dimensiuni mitice, în cel mai frumos roman scris vreodată de o mână omenească, Maestrul și Margareta.

Prieteni și dușmani

         M-am bucurat mult când am văzut că Messi și Ronaldo s-au comportat ca niște camarazi și au schimbat amabilități, cu ocazia decernării Balonului de Aur. Până acum se ignorau, iar Ronaldo făcea, în stilul său, afirmații necontrolate.
        Un coleg îmi spunea că devii cel mai bun prieten cu cineva după ce te bați sau polemizezi cu el. Și mi-a povestit, foarte savuros, bătăile cu cei mai buni prieteni ai săi.  S-ar putea să fie așa, însă am observat că prieteniile durabile încep în copilărie, în liceu ori în timp ce urmezi o facultate. Pe urmă, toposurile în care solidaritatea se adâncește și devine eternă sunt câteva : pe front, în școală, în spital sau la cârciumă. Adică acolo unde oamenii duc lupte grele - cu armate inamice, cu profesorii și cu manualele, cu bolile și cu ideile -, având mare nevoie de ajutor.  Puține sunt slujbele unde oamenii simt că formează o familie și se comportă în consecință. Există prietenii sinuoase, care trec prin momente de criză, renasc și se manifestă cu și mai multă intensitate. Alteori, după un conflict, relațiile continuă, dar nu se mai pot numi prietenii. Rău e când potrivnicii o țin lungă : cei implicați se fac de râs pentru un timp nedeterminat. Un cetățean civilizat își salută deopotrivă fârtații și vrăjmașii. Totuși, e regretabil că sunt momente când nimeni nu se poate abține să nu denunțe, cu furie, nedreptatea căreia crede că i-a căzut victimă. Alteori primim câte un jet de venin, direct în ochi, de la prieteni fideli.
        Am avut o copilărie plină de violență. Pentru perioada respectivă, îi dau dreptate colegului meu mai bătrân. Ne băteam la greu, nu chiar ca în nuvelele lui Marin Preda, cu ciomege și cu măciuci, însă primeam și dădeam pumni cu nemiluita. Ochi învinețiți, dinți sparți, coaste fisurate, degete rupte în maxilarele celorlalți. A doua zi redeveneam tovarăși și țineam, unii la alții, cu aceeași caldă voioșie.
       Chiar mai târziu, când mă mai cizelasem, am avut neînțelegeri minore cu Nino Stratan, Marin Neagu sau Romulus Bucur. Urmarea? După o oră ne purtam, unii față de alții, cu și mai mare respect, cu și mai multă atenție. În general, băieții citiți nu-ți devin niciodată dușmani și nu au cultul zâzaniei. Nu iau foc din orice și nu se comportă ca o muiere urâtă, căreia îi pui în față o oglindă. Cu un singur om nu m-am contrazis niciodată : Florin Pripoae. Dar Florin era un înger și, cum se întâmplă de obicei, a murit de foarte tânăr, la 26 de ani, omorât de un camion, pe o șosea de țară.
Dacă voi trăi suficient, voi scrie un eseu despre prietenie, încercând să evit banalitățile.
Unde voiam să ajung?
      Eminescu a fost un om care n-a făcut niciun compromis și de aceea putea intra ușor în dezacord cu toată lumea. Care va fi fost secretul apropierii sale de Creangă, om mai puțin școlit, dar dăruit de Dumnezeu cu geniu literar? Poate copleșitoarea bunătate a prozatorului care iubea nu numai petrecerile cu mâncare și cu băutură, ci și desfătările cu narațiuni unice, pline de haz și expresivitate. Creangă era foarte afectuos, îngrijind permanent o turmă de pisici. Cu Caragiale lucrurile au fost mai complicate, fiindcă în ecuație a intrat o femeie. În aceste cazuri, paraponul nu dispare mai niciodată și solidaritatea se irosește pe veci. Ba deseori, bărbații împrumută comportamentul sexului frumos și se amenință sau țin supărarea pe veci. Cam așa a procedat Eminescu cu Caragiale. Cunoscătorii știu că Titu Maiorescu l-a rănit greu pe poet, când acesta din urmă l-a anunțat că se va căsători cu Veronica. Criticul i-a explicat că Veronica e o femeie ușoară, dovada fiind că a avut-o și...Caragiale. Poetul a plecat din casa lui Maiorescu zdrobit, șuierând printre dinți : ”Canalia!” De atunci, nimic n-a mai fost la fel între cei doi, însă ei s-au prețuit în continuare ca scriitori, iar când Caragiale a aflat că Eminescu a murit, a izbucnit în lacrimi. Existase, într-adevăr, o relație amoroasă  între Veronica și autorul Năpastei. În urma partidelor de sex, Veronica i-a trimis lui Caragiale mai multe scrisori pasionale, iar el le citea amicilor, la cârciumă, amuzându-se copios. Veronica a aflat și, deși nu se mai afla în relații bune cu Eminescu, a apelat la autorul Lacului, pentru a-i recupera misivele. Mizase, desigur, pe simțul onoarei pe care îl avea Eminescu, dar care îi lipsea, se pare, lui Caragiale. Primul a intrat în cârciumă și l-a somat pe al doilea să-i dea scrisorile, pentru a i le înapoia Veronicăi. Caragiale l-a refuzat, persiflându-l pe fostul său prieten. Înfuriat, Eminescu l-a amenințat cu bătaia pe Nenea Iancu. Urâtă treabă, cum ar fi zis cineva. Până la urmă, într-un fel sau altul, Eminescu a obținut răvașele în discuție și i le-a înapoiat Veronicăi.
    Consider că, așa cum sângele apă nu se face, o prietenie adevărată poate supraviețui oricărei încercări, chiar dacă la inițierea unui scandal pun umerii și femeile.

Două fotografii

    De două săptămâni circulă, pe net, două fotografii în care ar apărea, se spune, Eminescu : Două fotografii de senzaţie cu Mihai Eminescu, necunoscute până în prezent. La început am avut suspiciuni. Individul smolit, cu păr negru şi mustaţă, scurt la trup şi viguros, care citeşte în prezenţa reginei, nu are acea aură celestă care să mă emoţioneze şi să mă facă să simt că este vorba, într-adevăr, de marele poet. Pe urmă pare neverosimil ca regina Elisabeta să stea cu spatele la un musafir atât de important. Pe atunci, valoarea omului era recunoscută, chiar dacă nu totdeauna şi recompensată corespunzător. Până la urmă am distribuit şi eu poza, fără alte comentarii. În sfârşit, o prietenă de pe Facebook, Violeta Niculescu - posesoarea blogului innuenda.blogspot.com - , a pus lucrurile la punct : 

”NU este Eminescu, ci secretarul Reginei Elisabeta, italianul EDGAR DALL'ORSO !! Fotografia este una CELEBRĂ în care apare… GEORGE ENESCU la pian, tânăr, cu mustață, prin 1898-1899.
Bietul Eminescu era, așadar, mort de vreo zece ani… !!!
Domnul cu mustață (confundat cu Eminescu) este, așadar, secretarul Reginei-Poete Carmen Sylva, italianul Edgar Dall'Orso, muzician, prieten și partener de muzică de cameră al lui Enescu.
Și în fotografia de sus, unde stă pe scaun, citind(...), tot pe Dall'Orso îl vedem.
(...)” (Raluca Stirbat · Works at President of the International George Enescu Society, Vienna)

   Ce comentarii ar putea face nişte băgători de seamă, aşa cum suntem şi noi ?

Iată două variante : 

1. Ignoranţa grobiană :   Sângele albastru se desfată. Nişte veleitari din înalta societate, mari amatori de artă, ascultă poezii, pe fond muzical.  Şi asta după ce, în urmă cu zece ani, Eminescu fusese lăsat să moară de foame etc.

2. Acuzarea prin comparaţie cu trecutul. : Conducătorii de altădată erau iubitori de artă, preţuiau muzica şi poezia, încurajându-le şi finanţându-le. Ei se înconjurau de oameni de valoare, uneori chiar de genii, dându-le acestora din urmă un gir moral de nepreţuit.  Astăzi, dimpotrivă, mârlanii care ne conduc se înconjoară de proşti care nu ştiu decât să mănânce, să bea şi să fure etc.

Ceea ce mi se pare ciudat este că regina, care scria poezii, şi-a ales un secretar care semăna cumva cu Eminescu.

Dar dacă secretarul care aducea cu Eminescu citea chiar poeme aparţinând lui Eminescu ?

Dostoievski în lectura lui Ion Stratan

Când deschidea o carte, Nino Stratan n-o lăsa din mână până n-o parcurgea până la ultimele rânduri.
Era un spectacol intelectual de neimitat.
Citea ziua şi noaptea, nu se culca şi nu mai mergea la cursuri.
Rostea tare anumite pasaje, subliniind prin intonaţie unele construcţii, se minuna de frumuseţea sau de absurdul acestora, le comenta şi ne lua ca martori la miracolele care i se revelau. De pildă, o zi întreagă a repetat, pe diferite tonalităţi, versul eminescian " Şi câmpiile asire".
"Îţi dai seama, bătrâne? Şi câmpiile asire ! Te apucă nebunia..."
Îmi amintesc că odată - locuiam în Căminul 6 Martie - era adâncit în lectura Amintirilor din casa morţilor. Se oprea, crucindu-se şi ne citea şi nouă :
"Auzi, mă !".
Şi cita : "X, un omuleţ , sfrijit, cu o faţă mică şi ascuţită, cât un pumn, apucase să comită cinci omoruri." "Auzi, mă ! Cu faţa mică şi ascuţită ! Şi apucase, mă, să comită cinci omoruri !" ( Citez din memorie, aşa că s-ar putea ca unele cuvinte dostoievskiene să fie, într-o proporţie neînsemnată, înlocuite. )
Tragedia ocnaşilor îşi pierdea orice urmă de sentimentalism,  prezentându-ne o cumplită faţetă grotescă, cu neaşteptate irizări comice.
Stratan ştia ca nimeni altul să te facă să vezi lucrurile într-o lumină cu totul nouă.
Era în firea lui Nino să creeze emulaţie printre colegi. Când intrau în camera sa, ei deveneau instantaneu mult mai inteligenţi şi mai talentaţi decât fuseseră vreodată în realitate
Aşa  se întâmplă de obicei când citeşti o capodoperă  ori te uiţi la o ecranizare rusească, după Cehov.

O moarte ciudată

Poate că moartea noastră dă măsura a ceea ce am fost în viaţă.

Daniel Defoe a murit în timp ce fugea de cămătari.

Mark Twain s-a născut odată cu cometa Halley, în 1835, şi a murit în 1910, la o zi după ce acelaşi corp ceresc ajunsese din nou la o distanţă apropiată de Pământ.

 În 1849, la 40 de ani, Edgar Allan Poe este găsit în stare de inconştienţă şi îmbrăcat în nişte haine care nu-i aparţineau. A murit câteva zile mai târziu. Nimeni nu ştie ce s-a întâmplat cu adevărat.

La 71 de ani, Tennessee Williams s-a stins înecat cu capacul unui flacon de somnifere.

Camus a murit în urma unui accident de maşină straniu.

St. O. Iosif a băut un litru de vin pe nerăsuflate şi a intrat într-o comă din care n-a mai ieşit decât în altă lume.

Eschil a murit după ce un vultur i-a aruncat o broască ţestoasă în moalele capului. Pasărea crezuse, probabil, că tigva dramaturgului era o stâncă. 

Hemingway s-a sinucis cu puşca folosită pentru uciderea porumbeilor.

Eminescu a pierit în spital, în condiţii mai mult decât suspecte.
I. L. Caragiale a fost găsit mort de familie, în locuinţa sa din Berlin. Peste ani, fiul său Mateiu va deceda la moşia soţiei sale, situată la Fundulea, în împrejurări asemănătoare.
Tânăr, inteligent şi talentat, Anton Holban a dispărut în mod absurd, în urma unei operaţii.
Când românii au întors armele împotriva nemţilor, Rebreanu a fost împuşcat, din greşeală, în ficat, de nişte santinele care au vrut să-i oprească maşina. A murit în chinuri, o săptămână mai târziu.
Tolstoi a murit de pneumonie, într-o gară, după ce, la 82 de ani, fugise de acasă în urma unui scandal în familie, fiindcă voia să împartă moşia mujicilor.
Dostoievski a ridicat un dulap greu sau s-a certat cu soţia, făcând un accident vascular.
Şi aşa mai de parte.
Se spune că Anton Pavlovici Cehov a avut cea mai frumoasă moarte. Grav bolnav de plămâni şi internat în spital fiind, rusul a renunţat la baloanele de oxigen şi a cerut să ciocnească un ultim pahar de şampanie cu soţia sa. Apoi şi-a dat sufletul. După câteva momente, dopul sticlei a sărit din nou, cu zgomot mare, înspăimântându-i pe cei prezenţi la căpătâiul prozatorului.
Mi-am amintit din întâmplare că, pe 25 noiembrie 1987, filosoful Constantin Noica a vrut să alunge un şoarece din camera sa, de la Păltiniş. S-a împiedicat de covor şi a căzut, fracturându-şi şoldul. A fost dus la spitalul din Sibiu şi a murit pe 4 decembrie, în urma unei embolii, după ce i se tot amânase operaţia. O rudă a constatat că abdomenul, mâinile şi picioarele gânditorului erau acoperite de vânătăi. Cât de mare va fi fost rozătorul vânat de Noica ?

P.S. Într-un comentariu pe Facebook, poetul Miki Vieru îmi reaminteşte de moartea lui Rilke. Acesta a avut leucemie, dar a spus că s-a îmbolnăvit grav, fiindcă s-a înţepat în spinii unor trandafiri. Superbă motivare pentru vremea aceea !

Poetul îndestulat

Sunt de acord că imaginea unui Eminescu sărac este jenantă din multe puncte de vedere. Ne face să ne simțim cumva vinovați.
Un mare critic literar, acum venerabil, pe care îl respect foarte mult, ne explica în facultate că, pentru vremea respectivă, Eminescu a dus o viață la standarde destul de înalte.
Într-adevăr, poetul n-a fost un boschetar.
N-avea nasturi la palton, nici bani să-și cumpere un bilet la teatru. De aceea portarul instituției respective îl ducea în brânci până în stradă.
Dar când își lua leafa, autorul Lacului achita chiria și își putea oferi câteva cărți și niscaiva tutun.
Avea chiar și pantofi în picioare, pe care, la beție, dorea să-i dăruiască, mărinimos, cerșetorilor desculți.
În comparație cu țăranii care mâncau mămăligă cu ciorbă de zarzăre verzi, Eminescu era îndestulat.
Iată și părerea lui Caragiale, care l-a cunoscut pe poet, nu-i așa, mult mai bine decât noi :
„Îmi vine destul de greu să contrazic niște autorități în materie literară, știind bine cât le iritează contrazicerea și cât de primejdioasă e iritația lor pentru soarta și reputația unor simpli muritori ca noi; dar trebuie să spun odată că poetul de care e vorba a trăit material rău; sărăcia lui nu este o legendă; a fost o nenorocită realitate, și ea îl afecta foarte. Ce Dumnezeu! Doar n-a trăit omul acesta acum câteva veacuri, ca să ne permitem cu atâta ușurință a băsni despre trista lui viață ! … A trăit până mai ieri, aci, cu noi, cu mine, zi cu zi, ani întregi… Pe cine vrem noi să amăgim ?”

Ziua lui Eminescu

 Nu știu dacă Eminescu și-a sărbătorit vreodată ziua de naștere.
Nu cred că a făcut-o, așa cum, din alte motive, n-a scris nicio poezie despre Războiul de Independență. Când trupele române au trecut Dunărea, Eminescu a consemnat elogios evenimentul în Timpul, spre supărarea unor conservatori, fiindcă la putere erau liberalii. Poetul și-a motivat gestul prin ideea că interesul național este mai presus de interesele de partid. Ulterior, când alimentele destinate trupelor se vindeau pe piața neagră pentru îmbogățirea unora, iar soldații mureau la propriu de foame în fața redutelor turcești, poetul a fost cuprins de scârbă. A fost un om de o moralitate desăvârșită și n-a împărțit cu nimeni masa lui de brad. N-a făcut compromisuri, n-a mințit și nu și-a trădat prietenii.
 Sunt sigur că dacă ar fi trăit azi, poetul național ar fi dus-o chiar și mai greu decât pe vremea aceea. Probabil că ar fi fost considerat un ins de nefrecventat și ar fi avut de-a face cu justiția.
 Moartea lui Eminescu este, oricum am da-o, suspectă.
Cât timp nu vom ști adevărul despre creatorul limbii române moderne, e ridicol să organizăm festivități în singura zi a anului când ne aducem aminte de el.

P.S. Astăzi este ziua de naștere și a lui Valeriu Cristea, unul dintre cei mai mari critici literari și prozatori din istoria literaturii române. Pentru mine, Valeriu Cristea este viu și ne veghează de undeva de sus. Nu știu dacă îi convine ce vede, dar este o certitudine că a fost un om de o moralitate comparabilă cu a lui Eminescu.

Viscolul, tastatura și măreția morală

* Am scris ultimul roman la computer, cu un singur deget. Nu simțeam textul, nu-mi plăcea deloc ce ieșea  și l-am refăcut de vreo cinci ori, în doi ani și jumătate. Pe urmă am descoperit că numai ceea ce scrii cu stiloul sau pixul poartă amprenta ta energetică. Scriam textele de mână, apoi le culegeam la calculator. În sfârșit, dând să încep o povestire, am nimerit începutul unui alt roman care va fi mai valoros decât tot ce am scris. Puteam simți cartea prin medierea artificială a tastaturii și am înțeles afirmația lui Marquez cum că ar fi scris de zece ori mai multe cărți dacă ar fi avut, de la începutul carierei sale literare, o mașină de scris electronică, care i-a succedat celei clasice.
Adevărul este că suntem adesea nepăsători cu textele noastre. Cu mulți ani în urmă erau autori care scriau cu bâta, dar redactorii le rescriau operele și romancierii erau lăudați pentru... stilul lor. Acum, datorită lipsei de timp, cărțile nu mai sunt citite cu atenție. Ce zic eu ? Nici autorii nu corectează ce au produs. Cu puțin înainte de moartea sa, Ioan Slavici a fost vizitat de G. T. Kirileanu. Din vorbă-n vorbă, Kirileanu l-a întrebat pe Slavici cum își scriau articolele Caragiale și Eminescu, cu care bătrânul scriitor fusese coleg de redacție. Scriau, reciteau și rescriau, a răspuns Slavici. Erau atenți la fiecare virgulă. Niciunul dintre ei nu dădea „manuscriptul” la tipar înainte de a-l citi celuilalt și a-i cere părerea. Caragiale scria mai greu decât Eminescu. Tinerii din ziua de azi scuipă, în loc să scrie. Nu mai citesc nici ei ce-au însăilat. Când eram profesor, dădeam elevilor, ca temă de pedeapsă, să citească zece pagini din Nicolae Iorga și să-mi spună ce-au înțeles.
Sunt destul de neglijent cu ceea ce scriu pe blog. E doar un jurnal de idei. O revistă importantă mi-a solicitat câteva texte scurte sau un fragment de roman. Ca să nu mai repet experiența anterioară - mai multe publicații îmi solicitaseră același lucru, eu le-am trimis o jumătate de roman și toate au tipărit primul capitol ! -, am expediat niște texte scurte care le plăcuseră mult unor cititori ai mei. Printre ei, Claudiu Bolozan, supertalentatul ziarist. Am făcut greșeala să nu recitesc micile povestiri, iar redactorul-șef s-a arătat încântat de „operele” mele. Bucuros nevoie mare, am așteptat numărul respectiv al revistei și, când am deschis-o, ce să vezi ? Tabletele mele erau reproduse întocmai, dar cât de multe erori comisesem ! De ultima „contribuție” chiar mi-a fost jenă. Detalii semnificative omise, propoziții exclamative și puncte de suspensie la gros, o greșeală de perspectivă narativă etc. Mă întrebam cu groază ce va zice X sau Y despre prostiile mele ? Ce-ar fi gândit Valeriu Cristea dacă m-ar fi citit ? Din respect față de cititori,  trebuie să ne comportăm civilizat cu scrierile noastre.
* Specialiștii în diferite discipline domenii care țin de viața spirituală sunt de acord că viscolul și ninsorile țin, ca și alcoolul și cafeaua, de manifestările maleficului. Dar nu cunosc nimic mai frumos decât o ninsoare viscolită pe care să o simți în obraji. Dumnezeul nostru este, contrar opiniei lui Sartre, artist și se joacă atunci când se pornește ninsoarea ? Există un înger al zăpezii ?   Sau e vorba doar de un demon ipocrit ?
* Antrenorul portughez Jose Mourinho își dă din nou în petic, manifestându-și supărarea pentru faptul că Messi și-a revenit prea repede după o accidentare. Cât de mic trebuie să fii pentru a te bucura, la acest nivel, de răul altuia și a face scandal pe motiv că adversarul tău nu suferă mai mult ? Am citit că  Mourinho apelează la blesteme și la magie neagră, pentru a-și doborî competitorii.  Sportiv, nu glumă ! Noi, românii, suntem cumva rude apropiate cu portughezii ? 
Chiar dacă Mourinho va câștiga de zece ori la rând Liga Campionilor, pentru mine va fi tot un căcănar căruia măreția morală îi este interzisă. O dovadă că nu este un om mare : are la dispoziție cel mai bun lot din lume și nu se poate ține după Barcelona, o echipă din ce în ce mai umană, mai obosită, cu mai multe slăbiciuni.

Prostia ca o formă de răutate

Iată câteva dintre perlele extrase din lucrările elevilor care au susţinut Bacalaureatul :
Cătălina nu avea probleme financiare pentru că tatăl ei era împărat.
Luceafărul dorea să coboare pe Pământ pentru a deveni moribund.
Luceafărul a coborât pe Pământ şi a făcut sex cu aleasa inimii lui. Cătălina l-a iubit şi i-a dăruit un copil din flori, apoi s-au căsătorit.
Luceafărul s-a transformat într-un hipiot şi i-a zis Demiurgului că-l face cântăreţ, să-l asculte toată lumea.
Luceafărul se duce la demagog, şi nu la demiurg, şi îi cere să-l facă muritor.
Fata de împărat nu se duce în lumea lui Hyperion pentru că îi e teamă să nu răcească.

Putem înţelege mai multe lucruri din aceste câteva rânduri :
1. Ignoranţa elevilor îmbracă forme comico-groteşti. Nu au idee despre Eminescu şi nu cunosc nici măcar sensurile unor cuvinte din vocabularul  de bază al limbii române.
2. Orizontul lor de interese se rezumă la bani, sex şi... răceală.
3. Fiecare afirmaţie e făcută cu o uluitoare siguranţă de sine, adolescenţii având o mare încredere în ei înşişi.
Sigur că rezultatele vor fi pe măsura prestaţiilor. Dar cine vor fi socotiţi vinovaţi ? În primul rând, profesorii, care sunt nişte proşti şi nu ştiu să predea. În al doilea rând, sistemul, fiindcă au fost introduse camere de supraveghere.
În această ecuaţie, minciuna, iresponsabilitatea şi răutatea sunt esenţiale. De ce nu recunosc ei, pur şi simplu, că nu au învăţat ?
Îi simpatizez pe elevi, sunt în excelente relaţii cu ei, sunt prietenul şi protectorul lor, dar trebuie să recunosc că asistăm la ticăloşirea unor generaţii, fiindcă părinţii nu mai ştiu ori nu mai pot să-şi impună, în faţa progeniturilor, un punct de vedere corect.  Chiar astăzi am auzit cum un elev foarte slab, care n-a deschis caietul şi cartea ani de zile, spunea cuiva că el a luat note mici la Testele Naţionale, fiindcă nici cei mai buni profesori nu ştiu materia şi nu au făcut nimic la ore. Ce ar mai fi de zis ?
În aceste condiţii îmi vine greu să separ prostia de răutate. 
Culmea culmilor este că nici dascălii care se pun în unghii să-şi pregătească discipolii nu sunt iertaţi pentru... binele făcut. Ştiu vreo două cazuri de părinţi ai căror elevi au luat zece la examen, însă nu ratează niciun prilej de a-l minimaliza şi a-l vorbi de rău pe profesorul care a făcut eforturi considerabile pentru a le duce odraslele la performanţa respectivă. Cunosc, de acum, placa : recunoştinţa creştin-românească !
Lumea în care trăim tinde să se transforme într-un coşmar în care unii trag ponoasele pentru distracţia dementă a celorlalţi. Încep să scred că însăşi ideea de OM suferă acum mutaţii morale fundamentale.

P.S. Autorul poeziei Să facem sex, publicată de mine pe blog, a luat 3,30 la limba şi literatura română şi 2,50 la matematică. El îi arată cu degetul, acuzator, pe profesorii săi care... n-au ştiut ce să-l înveţe. Orice comentariu este de prisos.

Muzică pentru cameleoni

Citesc cu delicii Muzică pentru cameleoni de Truman Capote. Sunt ultimele sale povestiri, plus un mic roman poliţist.  Frazarea e limpede şi de o simplitate dezarmantă, iar construcţia, impecabilă. Cum mai spuneam, este un cu totul alt tip de scriitor decât Faulkner, care mizează pe aglomerări epico-descriptive de mare forţă expresivă.
Când apare câte un scriitor de tip Capote, auzi şi reacţii de tipul : " A, e simpluţ rău ! Aşa aş putea să scriu şi eu ! "  În realitate este la fel de greu să scrii ca oricare dintre cei doi autori. Caragiale, care miza pe claritate şi concizie,  se chinuia mult până ajungea la o formă de care să fie mulţumit. Creangă, la fel. Acesta din urmă scria cuiva : " Scuză-mă că ţi-am scris mai lung, dar n-am avut timp să-ţi scriu scurt. " Prin comparaţie, proza lui Eminescu este descriptivă şi greoaie, iar paginile lui Iorga, care nu revedea niciodată ce aşternuse pe hârtie, sunt ilizibile.
Vreau să infirm prejudecata că este mai important să scrii un roman decât o carte de proză scurtă. Textele lui Truman Capote, Cehov, Salinger sau Saroyan stau mărturie în acest sens. Ne lasă visători ideea că Cehov ar fi putut scrie un roman. Cum ar fi arătat ? Nu cumva ar fi fost o dezamăgire ? Îmi place să cred că nu. Ca autor de nuvele, schiţe sau povestiri, e însă necesar să ai o rată de reuşită foarte înaltă. Dacă mai mult de jumătate din titluri sunt ratate, n-ai făcut numic.
Şi încă un lucru. Poate că expresivitatea este doar o zonă tranzitorie în activitatea unui scriitor şi nu atinge vârful realizărilor sale. Valoarea literară stă dincolo de podoabe artistice. Eminescu aflase şi el acest lucru în ultimii săi ani de viaţă, iar Nichita nota :
Matematica s-o fi scriind cu cifre,
poezia nu se scrie cu cuvinte !
Cucurigu !

Orbirea scriitorilor

"Am observat o incercare furisa de a-i pune in opozitie pe un anume domn Marcel Proust de aici si pe semnatarul acestei scrisori. Am citit cateva pagini de-ale lui. Nu-i pot remarca nici un talent deosebit, dar eu sunt un prost critic."
Sunt cuvintele lui James Joyce, reamintite de scriitorul T. O. Bobe pe Facebook.
Mi se pare de neimaginat ca un mare autor să nu recunoască meritele altuia. Să nu te bucuri de paginile reuşite scrise de altcineva mi se pare a fi semnul unui caracter meschin. Sau este vorba aici de o incompatibilitate structurală ? Dar, dacă este aşa, de ce este aceasta afirmată cu atâta violenţă ?
Lui Joyce nu-i plăcea Proust.
Elio Vittorini îl ura pe Giuseppe Tomasi di Lampedusa.
La fel Macedonski pe Eminescu.
Ion Barbu şi Arghezi nu se apreciau unul pe celălalt.
Mai mobil şi mai inteligent, Eugen Ionescu putea să demonstreze, cu acelaşi aplomb, că un contemporan este şi genial, şi tâmpit, în acelaşi timp.
Breban nu agrea literatura lui Preda.
Camil nu-i citea pe contemporani cu plăcere, considerându-se singurul scriitor român veritabil.
Preda şi Eugen Barbu nu se înţelegeau.
Cititor mai rafinat, Barbu devora poezia contemporanilor săi şi chiar scria despre aceasta cu o oarecare aplicaţie.
Şi mai grav este ca un critic să nu intuiască valoarea unui scriitor.
Este ştiut cazul lui Sainte-Beuve care n-a priceput noutatea poemelor lui Baudelaire.
Şerban Cioculescu scria că volumele de versuri ale lui Marin Sorescu sunt " proză curată" şi l-am auzit cu urechile mele pe bătrânul critic, la un festival de poezie "Dimitrie Bolintineanu", că "necuvintele" lui Nichita ar fi o găselniţă "demenţială", în sens piorativ.
Deşi conservator la nivelul principiilor artistice, Călinescu era genial şi deschis către toate formulele literare şi chiar şi către originalul, pe atunci, Marin Sorescu.
Poate că există însă şi o artă a admiraţiei şi sunt impresionat când un scriitor întinde mâna unui confrate ori scrie despre el cu empatie, deşi cei doi promovează tipuri de literatură total diferite.
Hugo votându-l pe Balzac pentru a fi primit la Academia Franceză.
Thomas Mann lăudându-l pe Knut Hamsun, care tocmai primise Nobel-ul
Malraux susţinându-l pe Céline pentru ca autorul Morţii pe credit să fie publicat.
Eminescu scriind cu pietate despre înaintaşii săi.
Jebeleanu şi Stancu ajutându-şi colegii din punct de vedere material şi recomandându-i călduros unor oameni cu relaţii.
Nichita Stănescu elogiindu-şi confraţii, fără deosebire de vârstă ori importanţă literară.
Prin asemenea gesturi, frumuseţea umană se manifestă plenar.

Vieţile şi chipurile unui om

O zi şi o noapte. Altă dimineaţă şi alt asfinţit. Un prieten şi-o femeie. O bucată muzicală. Un câine, un peisaj şi o scenă neplăcută.  O carte citită şi recitită.
 Uite măgarul, iată vaca, hop şi cocoşul ! A rămas fără pene, creasta e hărtănită, începe să semene cu o zdreanţă. Viaţa e un joc de cuburi. Din ce în ce mai uzate, ajung albe, către sfârşit.
Deşi purtăm de-a lungul anilor acelaşi nume, locuim o mulţime de trupuri. De la Eminescu ne-au rămas patru portrete. Un adolescent cu trăsături angelice, hermafrodite. Un prinţ oriental, smolit şi închis în sine. Un burghez viguros, gras şi cu mustaţă. În sfârşit, masca unui nomad care caută cu disperare lumina împuţinată de tenebrele care îl înconjoară. Ce legătură e între aceste personaje ? Creierul în veşnică efervescenţă şi cărţile fluturând în mintea lui nu se văd.
Îmi privesc fotografiile. Sunt, în mod cert, câteva persoane care parcă nu s-au cunoscut între ele. ( De aceea sunt surprins când cineva, care m-a cunoscut în adolelescenţă şi nu m-a mai văzut de atunci, mă opreşte pe stradă şi mă întreabă ce mai fac ! ) Când ajunsesem copilul cu mintea uitată în somn din primele cadre, jucasem deja câteva roluri. Fusesem un bebeluş cât lingura, apoi un micuţ care era zilnic orbit de lumină şi îşi punea ţărână în cap, pricină din care bunica îl lega cu o frânghie de un prun bătrân, aflat în curtea casei ţărăneşti. Mai târziu stăteam de bunăvoie acolo, aşteptând cuminte ca pomul să-mi dăruiască eugenii şi cuburi de zahăr. Mama le arunca pe sus, fprin crengile copacului, ăcându-mă să cred că bunătatea şi smerenia sunt răsplătite în fiecare clipă.
Pe urmă, în albume, apare un adolescent cu o ţinută sportivă - pe vremea aceea toate vânzătoarele din magazine mă întrebau ce sport făceam -, cu un chip armonios, izvorând lumină.  Eram fotogenic ! Privind instantaneele cu  tinerii de acum, sunt izbit de o transformare spectaculoasă : pe măsură ce fetele au devenit mai frumoase - să fie doar o iluzie ? -, băieţii s-au transformat în nişte masculi de o urâţenie bătătoare la ochi. Rareori poţi spune despre câte unul că e acceptabil. Trupuri sănătoase, dar chipuri colţuroase, dizarmonice, inexpresive, uneori oribile.
Apoi, în portretele mele din studenţie apar urmele nopţilor nedormite şi ale ţigărilor bulgăreşti şi albaneze. Dar încă sunt luminos, cum spuneau prietenii.
Nu merg mai departe, fiindcă vine o vreme când propriile imagini se întorc împotriva noastră. Apărem, în poze, de zeci ori mai bătrâni decât arătăm în realitate.
Mă gândesc dacă n-ar fi mai igienic să locuim separat, după anii trăiţi : copiii cu copiii, adolescenţii cu cei de-o seamă cu ei, iar băbătiile să fie închise într-un ţarc cu drugi groşi, de netrecut. Am evita astfel multa nefericire pe care ne-o aducem unii altora.
Dar una dintre grupele de vârstă ar fi precis Infernul, în care nu-şi doreşte nimeni să intre sau să rămână.