Horia Gârbea
Un
„artist al foamei”
Numele
lui Șerban Tomșa a devenit unul bine cunoscut după anul 2009, odată cu
publicarea romanului Ghețarul, pentru
care a primit premiul Asociației Scriitorilor București. Consacrarea a venit
relativ tîrziu,după vîrsta de 50 de ani, deși scriitorul a fost un optzecist în
modul cel mai strict, absolvent al al Filologiei bucureștene și membru al
Cenaclului de Luni, coleg de an sau în promoții apropiate cu Ion Stratan,
Alexandru Mușina, Bogdan Ghiu, Romulus Bucur, Doru Mareș, Daniel Pișcu și alții
care s-au afirmat la începutul anilor 80. A debutat cu poezie, dar sănătatea
fragilă l-a ținut un timp departe de literatură. Și împrejurarea de a fi mai
departe de epicentrul literar constituit de Capitală, ca profesor într-o comună
din nordul județului Teleorman, l-a făcut să rămînă un timp în rezervă. Și să
se definească drept „artist al foamei”.
Localitatea sa nu e mai departe de o oră de București, dar pare pierdută
într-un străfund anistoric. Amintirile din tinerețe și adolescență ale
scriitorului mărturisesc despre un timp în care meleagurile acelea echivalau cu
Pampasul sau Vestul Sălbatic. Oamenii descriși, unii dintre ei intelectuali sau
cu pretenții de inși „cu carte” sînt niște sălbatici, capabili de orice cruzime
și abjecție, fără a avea conștiința anomaliei lor. Liceul, adevărat cimitir al
tinereții, viitorul prozator l-a făcut la Bolintin, „un sat mai mare, plin de
noroaie”. În cămin nu se putea locui. Profesorul de matematică își bate elevii
și îi invită cu formula „La tablă, criminalilor!” Cel de filosofie îi arată
elevului fotoliul în care meditează la „operele lui” și îi prezintă mîndru
numitele opere. Acestea încep invariabil cu „Stimați colegi și îndoliată
văduvă”, fiind exclusiv discursuri funebre.
Odată absolvit liceul și trecută admiterea la Filologie, autorul Călugărului negru este luat la oaste
împreună cu alți filologi și artiști, între care Liviu Papadima și Tompa Gábor.
Viața cazonă, cu episoade din Spitalul Militar cu tot, este un fel de iad
vesel, superiorii și medicii sînt niște fiare. Pacientul, ca și soldatul în
unitate, este tratat „ca o sălbăticiune”.
Șerban Tomșa are un dar special de a observa în special scenele absurde, de
a memora, de la ceilalți, scenele grotești,cu umor negru, și replicile tîmpite.
Harul său de povestitor este inegalabil. Este foarte greu de înțeles, de
explicat și mai ales de reconstituit mecanismul de funcționare al acestui
talent. Povestitorul pur și simplu „duce cu vorba” cititorul. Tot ce relatează
este foarte simplu, perfect articulat și de un haz nelimitat.
Nu putem fi siguri că faptele povestite de Șerban Tomșa s-au întîmplat
chiar așa, parțial sau deloc așa cum apar în paginile sale. Desigur, lucrul
acesta nu are importanță. Ceea ce contează este reconstituirea aerului general
al epocii, indiferent că protagoniștii s-au afirmat ulterior în literatură sau,
ca profesori, au rămas în memoria generațiilor de studenți. Eu înclin să cred
că tot ce povestește autorul s-a petrecut întocmai, dar n-ar avea nicio
importanță fără înzestrarea specială a naratorului.
Amintirile de la Cenaclul de Luni sînt foarte vii. Și în ele, Șerban Tomșa
pune talentul lui de portretist, dar mai ales cel epic. Oamenii sînt surprinși
în acțiune, în faptele lor și în dialoguri. Autorul reușește crochiuri
excelente prin surprinderea (ne)mișcărilor sau a atitudinilor și atunci cînd,
destul de rar, face cîte-o caracterizare directă. El surprinde „inteligența
luminoasă” a lui Nicolae Manolescu, neclintirea
de „figurină de abanos” ca „veritabil mandarin” a lui Mihai Șora,
spectacolul vorbirii lui Nino Stratan, „strălucitor, incredibil”, capul de „zeu
grec” al lui Bogdan Ghiu și personalitatea de „Don Juan furtunos” a lui Doru
Mareș.
Amintirile lui Șerban Tomșa din acest volum se opresc, spre regretul cititorilor
săi, odată cu terminarea facultății. Prozatorul, atunci poet, n-a apucat să
debuteze la Cenaclul de Luni. Boala misterioasă care i s-a declanșat după ce,
la facultate, a participat la deszăpezirea clădirii, l-a făcut să absenteze din
literatură pînă în 2003, de fapt pînă în 2009, la apariția Ghețarului, cu ajutorul Mădălinei Ghiu. Din fericire, așa cum știm
de pe blogul său, apoi din postările pe facebook,
serialul continuă și așteptăm o nouă carte a acestui virtuoz al povestirii.
Cred sincer că el este născut pentru a povesti realitatea și nu pentru a
construi ficțiuni.
Șerban Tomșa Amintirile
unui nouăzecist întîrziat, Editura Tracus Arte 2022, 234 pag.
România literară nr. 3, 20 ianuarie 2023
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu