Destinul literar
al lui Șerban Tomșa (pseudonimul lui Ion Șerban) a avut o traiectorie mai puțin
obișnuită. Născut în 1956, aparținînd, așadar, din punct de vedere cronologic
grupului optzecist, a frecventat cursurile Literelor bucureștene, unde i-a avut
colegi pe liderii optzecismului, a participat la ședințele Cenaclului de Luni,
iar în perioada studenției a început să publice poezii și eseuri în diverse
reviste literare, sub pseudonimul George Vlăsceanu. Această activitate literară
ce se anunța promițătoare (autorul obținuse în 1974 Marele Premiu al
Festivalului Național de Poezie „Dimitrie Bolintineanu“) va fi însă întreruptă
brusc; o boală misterioasă îl obligă pe Șerban Tomșa să renunțe la scris. Timp
de mai bine de două decenii el va rămîne un bun profesor de limba română,
revenind în literatură abia în anul 2003, cu romanul Biblioteca lui Noe,
urmat apoi de Maimuțe în haremul nopții (2006), Ghețarul (2009),
care, încununat cu Premiul pentru Proză al Asociației Scriitorilor din
București, îi va aduce consacrarea deplină, Călugărul Negru (2013), Supraveghetorul
și alte povestiri (2017), Casa noastră cea de toate zilele (2019), Ninge
la Iasnaia Poliana (2020). În cărțile sale de proză de pînă acum,
Șerban Tomșa a cultivat un soi de realism magic (comentatorii au vorbit despre
anumite „ecouri marqueziene“), în dezvoltarea căruia observația realistă se
amestecă cu fantasticul, dar și cu absurdul de sorginte urmuziană.
Cu Amintirile
unui optzecist întîrziat, scriitorul trece de la proza de ficțiune la
memorialistică; Șerban Tomșa își rememorează aici copilăria, adolescența și
anii de studiu, respectiv primii 25 de ani din viață. „Practic, mărturisește
el, viața mea s-a încheiat la 25 de ani, cînd am absolvit facultatea. Pe urmă,
exceptîndu-i pe scriitorii care mi-au devenit prieteni și cărțile
scrise/citite, totul s-a redus la o pușcărie făcută în slujba învățămîntului
românesc. […] Un gol imens se întinde pe durata unor zeci de ani, în care n-am
mai publicat nimic. În acest volum, am încercat să-mi recuperez copilăria și
tinerețea.“
Copilăria
memorialistului nu are nimic idilic: se desfășoară într-un sat sărac din
Teleorman, în anii tulburi ai colectivizării, printre oameni abrutizați de
mizerie, unde scenele de violență sînt la ordinea zilei: educația se face cu
pumnii sau cu ciomagul („Învățătoarea ne bătea cu un ciomag, de nu mai puteam
deschide ușa cu mîinile umflate de atîta tăbăceală“), conflictele se sfîrșesc
violent, iar animalele sînt tratate cu o cruzime neobișnuită. În această lume
sălbatică, băiatul va descoperi de timpuriu bucuriile lecturii: prima carte
care îi place cu adevărat este Aventurile lui Tom Sawyer și
devine, în curînd, un cititor neobosit, de cărți, dar și de reviste literare,
pe care i le aducea tatăl său de la oraș. Memorialistul nu se referă însă decît
în treacăt la aceste lecturi, acordă prioritate experiențelor trăite sau
cunoscute numai din auzite, faptului de viață, pe care de obicei îl înfățișează
în realitatea lui nudă, fără să-l comenteze sau să-i atribuie vreo semnificație
morală, căci întîmplările evocate vorbesc prin ele însele și n-au nevoie de
comentarii.
Adolescența
memorialistului este la fel de sumbră precum copilăria: elev al liceului din
Bolintin, tînărul inteligent, iubitor de lecturi și pasionat de literatură
încape pe mîna unor profesori incompetenți, blazați sau alcoolici, al căror
comportament vizează uneori patologicului. Ora de matematică a profesorului
poreclit nea Fane, de exemplu, „se compunea din îmbrînceli, palme, pumni și
ghionturi zdravene suportate de elev. În răstimpuri, nea Fane îi trăgea
ghionturi nefericitului, lovindu-l cu bombeurile pantofilor în tibie. Îl mai
călca pe picioare cu tocurile pantofilor și le răsucea în așa fel încît să-i
zdrobească metatarsienele“. Asemenea apariții, desprinse parcă din lumea
marionetelor umanoide ale lui Alfred Jarry, nu sînt cîtuși de puțin singulare
în „profesoriada“ lui Șerban Tomșa. Ele se plasează sub semnul absurdului,
pentru că agresivitatea lor e lipsită de motivație, vine din lumea tulbure a
instinctelor și e semnul unei „barbarii“ native, care face ca lumea
memorialistului să semene uneori cu o junglă, în care cel slab e mereu la
cheremul celui puternic. Tînărul Tomșa se va simți ceva mai în largul său în
timpul studiilor universitare.
Acum (în ciuda
bătăilor care se mai încing uneori la sfîrșitul vreunei petreceri) eroul se
găsește într-o lume „civilizată“, printre oameni care îi împărtășesc gusturile
și preocupările, are profesori străluciți (Paul Cornea, Nicolae Manolescu,
Eugen Simion, Ioan Alexandru, Gelu Ionescu) și colegi sclipitori, dintre care
mulți (Mircea Cărtărescu, Florin Iaru, Traian T. Coșovei, Ion Stratan, Mariana
Marin, Romulus Bucur, Bogdan Ghiu) vor schimba, la începutul anilor ’80, fața
literaturii române, se bucură de cîțiva prieteni foarte apropiați, participă la
ședințele Cenaclului de Luni, unde păreau să dispară toate constrîngerile
ideologice și se inventa o nouă poezie, începe să se afirme ca poet și ca
eseist, are două iubite, de care se desparte de teamă că le-ar putea face
nefericite. Dar există și o față invizibilă a acestei lumi: libertatea de care
se bucură locuitorii ei e doar aparentă, ochiul vigilent al Securității e
prezent pretutindeni, iar autorul memoriilor se va simți în curînd amenințat:
află că e pe lista neagră a securiștilor din cauza legăturilor sale cu
studenții străini, e urmărit prin oraș de niște mașini negre și în cele din
urmă se îmbolnăvește de o maladie neobișnuită (bănuiește că a fost radiat),
trebuie să renunțe pentru moment la scris, iar după perioada luminoasă a anilor
de facultate îl așteaptă calvarul profesoratului.
Citită într-o
altă cheie decît cea memorialistică, cartea lui Șerban Tomșa ar putea fi
romanul (cu reminiscențe kafkiene) al unei existențe plasate sub semnul
absurdului. Protagonistul său e abătut de la destinul său firesc de o
întîmplare imprevizibilă, devine victima acelui „divorț“ dintre lipsa de sens a
lucrurilor și nevoia de sens a rațiunii despre care se vorbea în Mitul
lui Sisif, cade, dar redescoperă finalmente (poate pe urmele lui Camus)
singura soluție cu adevărat viabilă: aceea de a-și accepta condiția de „ființă
absurdă“ și de a reveni (ca un nou Sisif) la literatură. Cu sau fără aceste
ingrediente existențialiste, Amintirile unui optzecist întîrziat rămîn
o bună scriere memorialistică, deoarece Șerban Tomșa e un excelent povestitor,
care știe să-și dozeze bine efectele și să capteze atenția cititorului, dar și
un admirabil portretist, capabil să redea, de obicei din cîteva linii, o
fizionomie și să treacă dezinvolt de la portretul encomiastic la
caricatură.
2 comentarii:
Multă sănătate și putere.
Mulţumesc mult.
Trimiteți un comentariu