O prejudecată puerilă este că nu te poți numi prozator dacă nu scrii cărămizi. Și se simte, la câțiva autori români, efortul nefiresc de a lungi povestea, de a se învârti la nesfârșit în jurul propriei cozi, chiar dacă epicul din îngroșatul op ar încăpea în două povestiri. În mod surprinzător, în unele dintre cele mai bune romane ale lui Breban - nu Îngerul de gips, nu În absența stăpânilor - se simt burțile și lungirea voită a textului. În schimb, Cronică de familie și, parțial, Cel mai iubit dintre pământeni își justifică dimensiunile, cum se întâmplă cu toate romanele lui Thomas Mann, unde materia epică este copleșitoare. Lungimea e un complex curios, fiindcă o carte lungă și proastă poate fi scrisă de oricine. În ceea ce mă privește, voi prefera în continuare Pana de automobil, Deșertul tătarilor și povestirile lui Borges oricărui chirpic descriptiv, situat în afara zonei de relevanță estetică și umană.
E. Lovinescu a venit cu altă prejudecată, preluată și susținută, printre alții, de Camil Petrescu și Petru Popescu : citadinismul este un pas înainte în evoluția literaturii, în vreme ce ruralismul este, în întregime, un fenomen desuet. N-am fi putut pătrunde în Occident, opinează Lovinescu, din pricina prozei sadoveniene, în care cuconu Gheorghieș stă pe prispă și ba trage din lulea, ba își amintește de vremurile trecute. E adevărat că personajele din mediul urban sunt, în general, mai complexe decât cele țărănești, dar e vorba de două tipuri de literatură complet diferite. Și cum rămâne cu Moromete? ( Vorba unui coleg de liceu, care mi-a zis, într-o pauză, după ce diriginta ne analizase Moromeții : ” Bă, al dracu', Ilie ăsta e complex rău, bă!”) În realitate, Sadoveanu n-are ecou în lume din cauza regionalismului mult prea pronunțat- n-am spus ”provincialism”! - de care e contaminată aproape toată opera sa și care se manifestă, dialectal, și la nivelul limbajului. ( Interesant e că, azi, unii critici au ajuns să judece romanele exclusiv după limbaj, operând cu concepte inadecvate, potrivite pentru textul poetic.) De această boală puține opere sadoveniene scapă, iar Creanga de aur este cea mai importantă dintre toate. Într-un roman contează stilul, dar limbajul are o importanță secundară și devine o piatră de moară legată de gâtul narațiunii, în cazul în care n-are o funcționalitate precisă, așa cum se întâmplă, benefic, în De veghe în lanul de secară sau în Scândurica lui Dan Miron. Dostoievski și Breban scriu neglijent, ultimul aproape prost, ceea ce nu-l împiedică să fie, într-adevăr, un romancier incomparabil în literatura noastră.
Întocmirea unor scurte liste e edificatoare în legătură cu faptul că întâietatea citadinilor e un moft literar. Faulkner, Steinbeck, Ștefan Bănulescu, Preda, Rebreanu, Fănuș Neagu, Nicolae Stan sunt rurali. Dostoievski, Joyce, F. Scott Fitzgerald, Hemingway, Malcolm Lowry, John Kennedy Toole, Mann, Camil Petrescu, Anton Holban, Mircea Eliade, Hortensia Papadat-Bengescu, Mihail Sebastian, Breban, Ivasiuc, Constantin Țoiu, Petru Popescu, Cristian Teodorescu, Petru Cimpoeșu, Augustin Buzura sunt citadini. Charles Bukowski, George Mihail Zamfirescu, Eugen Barbu și Radu Aldulescu sunt periferici, adică neîntrecuți evocatori ai mahalalei. E mai valoros Hemingway decât Faulkner? Mă îndoiesc. Una e tehnica literară, alta e decorul. În definitiv, marea grijă a scriitorului este ca personajele sale să nu se nască moarte. Și cum este Ovidiu Nimigean? El, alături de Petru Dumitriu, de Titus Popovici și de Augustin Doman, poate fi deopotrivă rural și urban. Ca și Tolstoi ori Cehov, de altminteri. Aceasta e ideea la care voiam să ajung. Puțini scriitori pot scrie despre lumile pe care nu le cunosc. Lui Preda și lui Rebreanu nu le-au reușit romanele cu problematică orășenească, în vreme ce Ivasiuc și Petru Popescu n-ar putea scrie niciodată despre țărani. ( Paginile rurale din Un om între oameni de Camil Petreescu nu intră în discuție.) Personajul principal din Janus de Eugen Barbu are stofă de semidoct incurabil și, oricâtă cultură și experiență de viață ar fi acumulat, rămâne un periferic, prin mentalitate, prin gusturi, prin limbaj. Dar e viu, respiră și se mișcă.
Ca scriitori, trebuie să ne cunoaștem limitele, fiindcă nu putem scrie decât despre lumea în care ne-am format. Mediul în care am fost cândva fericiți ne marchează nu numai viața, ci și scriitura.
P.S. Există și toposul provinciei, cel puțin la fel de interesant ca și orașul, cătunul sau periferia. Ar merita o carte întreagă.
Se afișează postările cu eticheta De veghe în lanul de secară. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta De veghe în lanul de secară. Afișați toate postările
duminică, 21 februarie 2016
Rurali, citadini, periferici. Fiecare (re)inventează doar lumea în care a trăit
Etichete:
Cel mai iubit dintre pământeni,
citadin,
Creanga de aur,
Cronică de familie,
De veghe în lanul de secară,
Deșertul tătarilor,
Moromeții,
Pana de automobil,
roman,
rural,
urban
Abonați-vă la:
Postări (Atom)