Utopii și femei care-și folosesc pumnii

* E necesar să fac o distincție. Dacă scriitorii sunt în totalitate intelectuali - și chiar mai mult decât atât, din moment ce sunt creatori de cultură -, puține personaje se ridică la condiția de proprietari de idei. Am vrut să subliniez tocmai această stare de lucruri într-un articol postat anterior. Ștefan Bănulescu a fost un intelectual de marcă - dar se mai pune această problemă în cazul unui geniu literar? -, însă personajele sale sunt fie rurale, fie locuitori ai unor toposuri imaginare. Și ajungem la marii creatori de utopii, atât de puțini în lume, dar printre care avem și noi reprezentanți marcanți : Ștefan Bănulescu cu Cartea de la Metopolis și Mihail Sadoveanu cu  Creanga de aur, Divanul persian și Ostrovul lupilor. Îi reamintesc pe câțiva dintre cei care au imaginat utopii și distopii : Hesse, Junger, Canetti, Musil, Kafka, rusul Zamiatin, Orwell, Huxley, Burgess, Nabokov, Bradbury, Pierre Boulle, Kurt Vonnegut.
* Intuiție genială a lui Faulkner în Absalom, Absalom! : oameni care sunt plini de evenimentele celorlalți, ca niște saloane pustii  prin care trec cunoscuții. E un mod subtil de a vorbi despre sărăcia spirituală a celor care nu citesc cărți, n-au idei, n-au trăiri, pe scurt, n-au nimic în interiorul lor care să le aparțină și se umplu cu evenimentele mizere din existențele celorlalți, ca niște haznale încăpătoare.
* M-am întrebat deseori de ce noi n-avem mai multe romane cu personaje civilizate și rafinate, dar ne apropiem de cruzimea și de animalitatea estetică a sud-americanilor. Thomas Mann a scris mii de pagini fără personaje negative. În schimb, în Desculț, oamenilor li se pun botnițe  să nu mănânce strugurii boierului. Creațiile semnate de Preda, Rebreanu și D. R. Popescu mișună de ticăloși, specie frecvent întâlnită și în operele marilor citadini : Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Constantin Țoiu, Mihail Sebastian, Augustin Buzura. Răspunsul e simplu. Imaginarul fiind lângă noi, nu putem scrie romane cu lorzi și doamne rasate decât rareori, din moment ce în lumea în care trăim sunt, printre multe altele, femei și bărbați care se bat cu pumnii, jucând în piese de teatru comice. Oamenilor simpli, destinul le-a rezervat comicul. La tragic, ei au rareori acces. De aceea scriitorul nostru național nu putea fi decât Caragiale. Oameni ai compromisului, nu l-am putut inventa pe Shakespeare și nici nu avem organ pentru a-l percepe.  Ce personaje să imaginezi, când în jurul tău foiesc cetățeni rătăciți într-o lume amorală? Ce complexitate, ce finețuri? Trăiască triștii comedianți! În altă ordine de idei, cu jale o spun, violența vieții noastre de familie nu se compară cu cea întâlnită la alte popoare. Student fiind, îmi amintesc că am văzut, într-un magazin, o fată suavă și un tânăr frumos cum se uitau la niște produse.
- Fire-ai al dracu' dă bețiv, nu te mai uita la sticle, ca lupu' la oi! am auzit glasul îngerului, zicându-i însoțitorului său.
- Fire-ai a dracu' cu căpățâna ta, mă uitam la conservele alea, nu la sticle! a venit un răspuns șuierat și încărcat de ură.
Un student îmi povestea că a văzut cu ochii lui cum, în plină stradă, o băbuță îi aplica moșului ei croșee repetate, cu care îl trimitea la pământ. Loviturile erau însoțite de ocări groaznice. Bătrânelul se aduna cu greu de pe trotuar și o implora pe consoartă :
- Stai, fă, nu mai da, că ne vede lumea!
- Și ce dacă ne vede? brava pugilista.
Și-l cotonogea înainte, cu sârg.
Scene trase parcă la indigo mi-au fost relatate de un profesor. O femeie își altoia cu nădejde bărbatul în bărbie și-l dobora cu măiestrie, însă tot ea striga :
- Dă ce dai, mă, bețivanule, în mine? Dă ce?
- Păi, eu dau? mormăia de jos capul familiei. Mă bați tu, da banii mei e buni.
Într-o seară un vecin al dascălului s-a întors acasă beat mort. Profesorul a văzut, vrând-nevrând, ce s-a petrecut în continuare. Nevasta l-a întâmpinat pe soț cu înjurături și cu o ploaie de pumni bine țintiți, în față și în stomac. L-a făcut ferfeniță.
A doua zi, amicul meu l-a interpelat pe omul care avea capul umflat, nasul rupt și buzele sparte :
- Vecine, da' te-a bătut nevastă-ta, nu glumă!
- Păi... să știi că am și meritat-o, a chicotit cel snopit în bătaie și și-a continuat, șontâc-șontâc, drumul spre nicăieri.

P: S: Pe Eugen Simion l-am auzit vorbind pentru prima dată despre infernul conjugal din opera lui Marin Preda. Mie, sincer vorbind, scenele de isterie din romanele lui Dostoievski, ca și pasajele care îi au centru pe Matilda, Petrică Nicolau și Petrini, din Cel mai iubit dintre pământeni, mi se păreau neverosimile. Trebuie să vezi și să trăiești multe nu numai pentru a putea scrie, ci și pentru a înțelege, în calitate de cititor, anumite adevăruri.

Rurali, citadini, periferici. Fiecare (re)inventează doar lumea în care a trăit

    O prejudecată puerilă este că nu te poți numi prozator dacă nu scrii cărămizi. Și se simte, la câțiva autori români, efortul nefiresc de a lungi povestea, de a se învârti la nesfârșit în jurul propriei cozi, chiar dacă epicul din îngroșatul op ar încăpea în două povestiri. În mod surprinzător, în unele dintre cele mai bune romane ale lui Breban - nu Îngerul de gips, nu În absența stăpânilor -  se simt burțile și lungirea voită a textului. În schimb, Cronică de familie și, parțial, Cel mai iubit dintre pământeni își justifică dimensiunile, cum se întâmplă cu toate romanele lui Thomas Mann, unde materia epică este copleșitoare. Lungimea e un complex curios, fiindcă o carte lungă și proastă poate fi scrisă de oricine. În ceea ce mă privește, voi prefera în continuare Pana de automobil, Deșertul tătarilor și povestirile lui Borges oricărui chirpic descriptiv, situat în afara zonei de relevanță estetică și umană.
   E. Lovinescu a venit cu altă prejudecată, preluată și susținută, printre alții, de Camil Petrescu și Petru Popescu : citadinismul este un pas înainte în evoluția literaturii, în vreme ce ruralismul este, în întregime, un fenomen desuet. N-am fi putut pătrunde în Occident, opinează Lovinescu, din pricina prozei sadoveniene, în care cuconu Gheorghieș stă pe prispă și ba trage din lulea, ba își amintește de vremurile trecute. E adevărat că personajele din mediul urban sunt, în general, mai complexe decât cele țărănești, dar e vorba de două tipuri de literatură complet diferite. Și cum rămâne cu Moromete? ( Vorba unui coleg de liceu, care mi-a zis, într-o pauză, după ce diriginta ne analizase Moromeții : ” Bă, al dracu', Ilie ăsta e complex rău, bă!”) În realitate, Sadoveanu n-are ecou în lume din cauza regionalismului mult prea pronunțat- n-am spus ”provincialism”! - de care e contaminată aproape toată opera sa și care se manifestă, dialectal, și la nivelul limbajului. ( Interesant e că, azi, unii critici au ajuns să judece romanele exclusiv după limbaj, operând cu concepte inadecvate, potrivite pentru textul poetic.) De această boală puține opere sadoveniene scapă, iar Creanga de aur este cea mai importantă dintre toate. Într-un roman contează stilul, dar limbajul are o importanță secundară și devine o piatră de moară legată de gâtul narațiunii, în cazul în care n-are o funcționalitate precisă, așa cum se întâmplă, benefic, în De veghe în lanul de secară sau în Scândurica lui Dan Miron.  Dostoievski și Breban scriu neglijent, ultimul aproape prost, ceea ce nu-l împiedică să fie, într-adevăr, un romancier incomparabil în literatura noastră.
     Întocmirea unor scurte liste e edificatoare în legătură cu faptul că întâietatea citadinilor e un moft literar. Faulkner, Steinbeck, Ștefan Bănulescu, Preda, Rebreanu, Fănuș Neagu, Nicolae Stan sunt rurali.  Dostoievski, Joyce, F. Scott Fitzgerald, Hemingway, Malcolm Lowry, John Kennedy Toole, Mann, Camil Petrescu, Anton Holban, Mircea Eliade, Hortensia Papadat-Bengescu, Mihail Sebastian, Breban, Ivasiuc, Constantin Țoiu, Petru Popescu, Cristian Teodorescu, Petru Cimpoeșu, Augustin Buzura  sunt citadini. Charles Bukowski, George Mihail Zamfirescu, Eugen Barbu și Radu Aldulescu sunt periferici, adică neîntrecuți evocatori ai mahalalei. E mai valoros Hemingway decât Faulkner? Mă îndoiesc. Una e tehnica literară, alta e decorul. În definitiv, marea grijă a scriitorului este ca personajele sale să nu se nască moarte. Și cum este Ovidiu Nimigean? El, alături de Petru Dumitriu, de Titus Popovici și de Augustin Doman, poate fi deopotrivă rural și urban. Ca și Tolstoi ori Cehov, de altminteri. Aceasta e ideea la care voiam să ajung. Puțini scriitori pot scrie despre lumile pe care nu le cunosc. Lui Preda și lui Rebreanu nu le-au reușit romanele cu problematică orășenească, în vreme ce Ivasiuc și Petru Popescu n-ar putea scrie niciodată despre țărani. ( Paginile rurale din Un om între oameni de Camil Petreescu nu intră în discuție.) Personajul principal din Janus de Eugen Barbu are stofă de semidoct incurabil și, oricâtă cultură și experiență de viață ar fi acumulat, rămâne un periferic, prin mentalitate, prin gusturi, prin limbaj. Dar e viu, respiră și se mișcă.
      Ca scriitori, trebuie să ne cunoaștem limitele, fiindcă nu putem scrie decât despre lumea în care ne-am format. Mediul în care am fost cândva fericiți ne marchează nu numai viața, ci și scriitura.

P.S. Există și toposul provinciei, cel puțin la fel de interesant ca și orașul, cătunul sau periferia. Ar merita o carte întreagă.

Lupul de stepă

Am recitit romanul Lupul de stepă de Hermann Hesse. E impresionant, ca toate cărţile acestui auster şi elevat prozator. Imaginaţie, construcţie, luciditate, profunzime. Personajele sale sunt idei care trăiesc aievea, iar senzaţia de artificial este destul de puternică. Din ce a scris Hesse, nu-mi ascund preferinţele pentru Narcis şi Gură-de-Aur.
Mă gândesc ce figură ar fi făcut Hesse în peisajul literar românesc. Probabil că ar fi fost un marginal, ca şi Kafka, Buzzati, Canetti şi toţi autorii de utopii umaniste ori de distopii, din literatura europeană. Între mimesis şi phantasia, am preferat totdeauna prima categorie estetică. Verosimilul, conformitatea cu o realitate palpabilă şi fundalul social au fost, conştient sau nu, criterii de valorizare permanente în literatura română. Ion şi Moromeţii sunt romane recunoscute de publicul larg. În schimb, lui Bănulescu i se reproşa că are, în Cartea Milionarului, prea multe pagini descărnate ( Mihai Ungheanu, în Luceafărul ).  Sigur că una e cititorul obişnuit, alta e criticul literar, deschis către toate formulele artistice. Dar primul selectează numai anumite titluri pe care i le furnizează al doilea. Dintre cărţile lui Sadoveanu, Baltagul s-a bucurat de mai mare succes în rândul cititorilor decât Creanga de aur, iar Max Blecher şi Mircea Eliade stau în umbra marilor scriitori realişti români. Nu întâmplător un geniu indiscutabil, receptiv la nou,  precum G. Călinescu, era un partizan convins al balzacianismului. Popor inteligent şi cu mare putere de adaptare, noi am ales umorul şi echilibrul burghez, ocolind, în termenii lui Hesse, deopotrivă sfinţenia şi desfrâul, tragicul şi mântuirea. Încercăm să atingem un echilibru liniştitor şi împingem spre periferie ceea ce iese din acest cadru cartezian. Caragiale, stenic şi plin de haz, este scriitorul veşnic reprezentativ pentru noi.
Să nu se înţeleagă că dezavuez aceste ierarhii : e orizontul autohton de percepţie artistică. Căutările noastre trebuie să se îndrepte însă către găsirea unei soluţii pentru a depăşi bariele limbii române, în ideea unei recunoaşteri universale. Că valori avem, slavă Domnului !