Suntem nişte bieţi oameni

    Pe vremea când era ministru, Decebal Traian Remeş îmi părea un domn arogant, agresiv, mult prea sigur pe sine. Avea, adică, nişte trăsături pe care nu le agreez deloc. L-am văzut ieri la ştiri ieşind din puşcărie şi am avut un şoc emoţional. Nu mă bucur de răul nimănui, nici măcar nu rămân indiferent când cineva, fie el şi un duşman, trece prin momente dificile : sufăr împreună cu nefericitul, uneori chiar mai mult decât el. Un bătrân gârbovit, cu un caier de păr sub şapcă şi cu altul pe faţă, în chip de barbă, păşea pe trotuar, târându-şi cu greu bagajele. La un moment dat şi-a trecut mâna peste bărbie şi a întrebat răguşit :
- O crâşmă e p-aici ?
Nu i-a răspuns nimeni, iar fostul puşcăriaş şi-a continuat drumul. Lângă o maşină îl aştepta soţia sa.
- Doamne, tu eşti ? a întrebat femeia, consternată.
Nu-l recunoscuse. Oare nu-l vizitase deloc? Nu mai ştia nimic despre el?
    Şi atunci m-a cuprins o milă copleşitoare faţă de omul acela, faţă de toţi nefericiţii din lumea asta, faţă de noi, un popor, o adunătură de flămânzi sortiţi durerii. Doamne-Dumnezeule, chiar atât de nemâncaţi suntem, încât să nu ne putem opri din a întinde mâna către pâinea de la gura săracilor de lângă noi? Chiar aşa de vanitoşi şi de blestemaţi suntem, încât să nu ne putem ierta unii pe alţii nici în clipe de grea cumpănă?