Ploile sunt lucruri de care nu ne amintim

                   Îmi amintesc de toate ninsorile din viaţa mea. Dese ori rare. Viscolite sau liniştite. Cu fulgi microscopici, ca pudra, dar şi cu alţii cât ceştile de cafea.  Evantaie de zăpadă prăbuşindu-se din cer.
Viscolele copilăriei nu mă lăsau să merg la şcoală. Acopereau geamurile şi mă blocau în casa încălzită bine cu paie de grâu.
Câmpul alb, din jurul râului Jirnov, îmi vindeca depresia pricinuită de o iubire nemărturisită.
Avalanşele de nea din liceu mă făceau să mă închid în camera mea din Bolintin şi să îi citesc pe Faulkner şi pe Dostoievski. Pe atunci visam ninsoarea cu o noapte înainte ca aceasta să vină. Mergeam în clasă şi îmi anunţam colegii : "Astăzi va ninge ! " Şi, într-adevăr, puţin mai târziu se pornea minunea.
În schimb, nămeţii din ultimii ani sunt sâcâitori şi mă împiedică să ies din curte.
Îmi amintesc şi de vânturi. Pe la zece ani, când citeam Viaţa lui Alexandru Macedonski de Adrian Marino, o săptămână a fost o furtună uscată, ciudată.
Un an întreg, o vijelie matinală mă întâmpina când trebuia să plec la şcoala din Cartojani, în primul an de apostolat. Împingeam în pedalele bicicletei şi înjuram tot drumul. Ajungeam la destinaţie epuizat, lac de transpiraţie, dar cu speranţa că la întoarcere voi zbura ca o corabie cu zefirul în pânze. Numai că pe la prânz, curenţii de aer îşi schimbau direcţia şi înotam, către casă, tot cu ei în faţă. Într-o zi, plin de lehamite, m-am întors înapoi şi am lipsit de la datorie.
În mod ciudat, nu-mi amintesc decât de două ploi. Una prin '69, după ce aselenizaseră americanii, când mă scăldam în râu şi acesta s-a umflat cu mine, devenind un adevărat fluviu ce ameninţa să mă înghită. Alta, când jucam fotbal la şcoala din Fărcăşanca şi s-a produs o viitură care a acoperit şoseaua care venea dinspre Corbi şi Troiţă.
Mi-au rămas în memorie şi tunetele năprasnice care bubuiau pe cerul Bolintinulul, pe când eram licean. Trebuie să recunosc că nicăieri n-am mai văzut un cer mai sonor, mai înspăimântător decât cel din Bolintin-Vale.
Altceva, nimic.
Viscolele sunt chefuri cu poeţi tineri, o ploaie e ca un pahar cu apă băut când nu ţi-e sete.

Un artist strălucit de pe meleagurile mele : COSTICĂ BOIERU

Zilele trecute l-am revăzut pe Costică Boieru, cunoscut interpret de muzică lăutărească, artist autentic şi unul dintre prietenii mei din copilărie.
În primii ani ani de viaţă împărţeam cu Costică duzii uriaşi din curtea fostului conac boieresc, ajuns sediul CAP. Pomii erau groşi şi înalţi până la cer şi făceau nişte fructe imense, rozii, dulci şi zemoase. Nu văzusem până atunci şi nici n-aveam să mai văd aguzi mai mari decât aceia. Ne împărţeam judicios zonele şi ne căţăram pe crengi, până în vârful coroanelor verzi şi parfumate.
Cum se întâmplă deseori, prietenia noastră s-a transformat, cu timpul, într-un război copilăresc, care a durat vreo trei ani. Eram clasa a V-a şi locuiam în Fărcăşanca, aproape de prietenul mei Ion Pantazi, iar drumul nostru către şcoală era o adevărată epopee. Plecam cu Ion de acasă şi în fiecare dimineaţă aveam de înfruntat mai multe încercări. Mai întâi trebuia să scăpăm, prin fugă, de furia unui gâscan nebun, proprietatea pădurarului Ion Manole. Treceam de biserică şi ajungeam în dreptul lui Gioni Mortu, un băiat roşcovan cu care mai târziu m-am împrietenit. Dar atunci Gioni ne ţinea calea şi ne pumnuiam bine cu el până reuşeam să trecem.  Urmau CAP-ul, dispensarul veterinar, primăria şi făceam la dreapta pentru a urma, prin Ciurari, drumul către şcoala mare, cum îi spuneam noi. Şcoala mică, pentru clasele I-IV, funcţiona unde se află astăzi dispensarul uman. Acolo ne aştepta Costică Boieru, continuând un război zilnic şi matinal, care parcă nu se mai sfârşea. Ca în baladele populare, ne băteam amarnic şi cu Costică, iar în sprijinul nostru venea, din Gratia Mică, colegul meu de clasă Ion Teacă. Atunci Costică bătea în retragere şi răsuflam uşuraţi. Dar nu scăpam de bătaie niciodată, fiindcă, la destinaţie, intram în alte bătălii, cu dirigintele nostru, care ne aştepta cu bâta, la intrarea în sălile de clasă.
Mai târziu, Costică a devenit un tânăr înalt şi frumos, cu trăsături ceva mai fine decât ale lui Antonio Banderas. Juca tenis de masă şi, ca şi amicul său Casan, nu prea avea adversar.
Au trecut câteva decenii. Ducându-mă până în Cartojani, l-am văzut pe Costică la poarta cumnatului meu, care îi repara aerul condiţionat de la maşină. Am ezitat să mă duc la el, dar Costică s-a apropiat de mine şi mi-a zis :
- Eşti Şerban, nu ?
De mai multă vreme mi-am dat seama că memoria este unul dintre punctele forte ale artiştilor. Iar Costică Boieru este un cântăreţ de mare valoare, bucurând perpetuu sufletul nostru, însetat de frumuseţe.
Mă mândresc că am copilărit şi am fost prieten cu Costică Boieru.