Vacanţa de iarnă

            Nu dormeam toată noaptea înainte de ultima zi de şcoală.
            Dacă nu era viscol, plecam singur către locul de supliciu al ţâncilor care nu învăţau pe dinafară definiţiile părţilor de vorbire şi anii în care au domnit Mihai Viteazul şi Ştefan cel Mare. Zburdam de fericire pe lângă garduri, fiindcă nu mai eram nevoit să repet, în timp ce păşeam, numeroasele şi lungile lecţii pe care le aveam de învăţat . Dacă ningea şi zăpada se pusese în strat gros, ne deplasam în echipă. În faţă, făcând pârtie pentru cei din spate, cu bocancii săi uriaşi, mergea finul Fănică, iar după el ne ţineam, în şir indian, ceilalţi : Celeran, Ion şi eu. După ce se lăsa frigul nu mai aveam de purtat bătăliile în care eram nevoiţi să ne comportăm ca nişte eroi. ( Toamna, primăvara şi la începutul verii, în drumul nostru ne  confruntam cu duşmani comparabili cu zmeii din poveste. Când ieşeam de pe uliţă, ne ataca gâscanul turbat al pădurarului Manole. Nu ştiu din ce rasă provenea, dar muşca mai rău decât câinii şi  tovarăşii mei aveau vânătăi pe picoare, făcute de ciocul său de oţel. După ce treceam de biserică, ne băteam amarnic cu roşcovanul Gioni, care ne ţinea calea în fiecare dimineaţă, cu o perseverenţă înspăimântătoare. În fine, după ce admiram faţada magazinului sătesc, făcând la dreapta şi luând-o în linie dreaptă către destinaţia zilnică, ajungeam în dreptul şcolii pentru clasele I-IV - acolo funcţionează azi dispensarul  -, unde aveam de trecut ultimul şi cel mai greu obstacol. În poartă ne aştepta, cu pumnii pregătiţi şi uneori cu bâta ridicată, viitorul cântăreţ Costică Boeru. Ne luptam pe viaţă şi pe moarte cu el, să ne salvăm pielea. Nu mai spun că la şcoală urma războiul nesfârşit şi fără speranţă, dus cu dirigintele nostru. )
Bătrânii cu care mă întâlneam şi pe care îi salutam cu respect mă întrebau dacă mi-am luat traista cu mine, ca să iau vacanţă în ea. Acum nici profesorii nu ne mai ascultau şi timpul trecea mai repede. Mă întorceam acasă fericit. Uneori răsărea soarele şi veneam agale prin peisajul cuprins de dezgheţ, pradă unor senzaţii stranii, inexplicabile, de adâncă melancolie, resimţită adesea ca o amorţeală ciudată, ca o moarte prematură a iluziilor .
          Apoi pierdeam şirul zilelor şi stăteam din zori şi până seara la săniuş. Ne dădeam cu săniile pe podeţurile construite în pantă, pe Lacul Briţii - în spatele conacului boieresc se afla o reţea de lacuri care îngheţau bocnă imediat ce dădea gerul - şi pe drumul transformat într-un lung patinoar. Nu ne deranjau jocul decât singurul camion care pleca din localitate ceva mai târziu, pe sub prânz, şi câte o sanie mare, trasă de cai. Seara făceam, împreună cu Ion Pantazi, oameni de zăpadă, pe care în ziua următoare îi găseam călcaţi în picioare. Intram în casă târziu şi adormeam îndată, fără să mai mănânc. Din abisul odihnitor al somnului auzeam, ca un cântec celest, vuietul furtunilor de zăpadă. Pe atunci locuiam într-o bojdeucă minusculă, de paiantă şi numai când viscolul era prea puternic, stăteam lângă soba de pământ, văruită şi citeam, aruncându-mi în răstimpuri ochii pe fereastră, la fulgii care se roteau într-o miraculoasă coregrafie, înainte de a îmbrăca pământul. Eram îndrăgostit de liniştea care cuprindea lumea după prima ninsoare.
         Un singur regret aveam : că nu puteam citi la timp numerele revistei Cutezătorii, apărute în timpul vacanţei.  Aşteptam cu mare nerăbdare să le primesc în prima săptămână a trimestrului următor.
         Mi-am amintit de toate acestea zilele trecute, când am constatat că niciun elev din şcoală nu ştia cine a fost Dimitrie Cantemir. Făcusem, la clasa a VI-a, Sobieski şi românii de Costache Negruzzi şi le explicasem copiilor că acţiunea se petrece pe vremea domnitorului Constantin Cantemir, tatăl lui Dimitrie.

Un artist strălucit de pe meleagurile mele : COSTICĂ BOIERU

Zilele trecute l-am revăzut pe Costică Boieru, cunoscut interpret de muzică lăutărească, artist autentic şi unul dintre prietenii mei din copilărie.
În primii ani ani de viaţă împărţeam cu Costică duzii uriaşi din curtea fostului conac boieresc, ajuns sediul CAP. Pomii erau groşi şi înalţi până la cer şi făceau nişte fructe imense, rozii, dulci şi zemoase. Nu văzusem până atunci şi nici n-aveam să mai văd aguzi mai mari decât aceia. Ne împărţeam judicios zonele şi ne căţăram pe crengi, până în vârful coroanelor verzi şi parfumate.
Cum se întâmplă deseori, prietenia noastră s-a transformat, cu timpul, într-un război copilăresc, care a durat vreo trei ani. Eram clasa a V-a şi locuiam în Fărcăşanca, aproape de prietenul mei Ion Pantazi, iar drumul nostru către şcoală era o adevărată epopee. Plecam cu Ion de acasă şi în fiecare dimineaţă aveam de înfruntat mai multe încercări. Mai întâi trebuia să scăpăm, prin fugă, de furia unui gâscan nebun, proprietatea pădurarului Ion Manole. Treceam de biserică şi ajungeam în dreptul lui Gioni Mortu, un băiat roşcovan cu care mai târziu m-am împrietenit. Dar atunci Gioni ne ţinea calea şi ne pumnuiam bine cu el până reuşeam să trecem.  Urmau CAP-ul, dispensarul veterinar, primăria şi făceam la dreapta pentru a urma, prin Ciurari, drumul către şcoala mare, cum îi spuneam noi. Şcoala mică, pentru clasele I-IV, funcţiona unde se află astăzi dispensarul uman. Acolo ne aştepta Costică Boieru, continuând un război zilnic şi matinal, care parcă nu se mai sfârşea. Ca în baladele populare, ne băteam amarnic şi cu Costică, iar în sprijinul nostru venea, din Gratia Mică, colegul meu de clasă Ion Teacă. Atunci Costică bătea în retragere şi răsuflam uşuraţi. Dar nu scăpam de bătaie niciodată, fiindcă, la destinaţie, intram în alte bătălii, cu dirigintele nostru, care ne aştepta cu bâta, la intrarea în sălile de clasă.
Mai târziu, Costică a devenit un tânăr înalt şi frumos, cu trăsături ceva mai fine decât ale lui Antonio Banderas. Juca tenis de masă şi, ca şi amicul său Casan, nu prea avea adversar.
Au trecut câteva decenii. Ducându-mă până în Cartojani, l-am văzut pe Costică la poarta cumnatului meu, care îi repara aerul condiţionat de la maşină. Am ezitat să mă duc la el, dar Costică s-a apropiat de mine şi mi-a zis :
- Eşti Şerban, nu ?
De mai multă vreme mi-am dat seama că memoria este unul dintre punctele forte ale artiştilor. Iar Costică Boieru este un cântăreţ de mare valoare, bucurând perpetuu sufletul nostru, însetat de frumuseţe.
Mă mândresc că am copilărit şi am fost prieten cu Costică Boieru.