Minunatul obicei de a fuma

Toată lumea condamnă fumatul.
E ucigător, te dărâmă, chiar dacă ești construit din oțel.
Dar câtă bucurie e în gestul de a inhala fum dintr-o coloană de tutun aprins !
Am fumat cu intermitermșă din 1977 până în 1992. Chiar dacă eram departe de performanțele prietenului meu Ion Stratan, care ducea patru sau chiar cinci pachete pe zi, obiceiul acesta mi-a făcut mult rău. Răgușeam, răceam ușor, transpiram. Citisem despre Octavian Goga, care ardea și el patru pachete și se intoxica, revenindu-și numai după ce mergea în Elveția, la tratament. După externare, înainte de a se urca în tren, își cumpăra alte papiroase și o lua de la capăt. Marquez fuma optzeci de bucăți de tutun negru, dar lui otrava cu pricina nu i-a adus mari prejudicii. Cel puțin așa considera el. A și scris : ”Să fumezi sau să nu fumezi este cam același lucru. ”Uluit, am aflat că Mihail Sadoveanu era un fin degustător de tabac. Îmi mai aduc aminte de un coleg italian, Luigi Cantrino, care ne împuțea perpetuu cu niște trabucuri care se stingeau din zece în zece secunde. Zeci de ani aflam de la poartă când primeam câte o carte de la Stratan. Un miros violent de cenușă aprinsă izvora din volumul respectiv umplând încăperile casei și curtea, destrămându-se apoi, după câteva săptămâni, pe străzile localității. Același lucru mi s-a întâmplat mai târziu, când regretatul Marin Anton îmi expedia, prin poștă, romanele sale.
Pe urmele lui Freud, aveam impresia că fumatul ne limpezea mintea. La Cenaclul de Luni, Nicolae Manolescu, însoțit todeauna de cea mai frumoasă femeie din sală - și, probabil, din tot orașul ! -, trăgea elegant din țigară și ideile îi veneau parcă în palme, supuse. Credeam că făcând gestul de a duce țigara la buze, ești în ton cu ceilalți și te integrezi în comunitatea intelectualilor : ”Uite, sunt de-al vostru, fac ce faceți și voi !” Pe atunci pufăiau și profesorii, și colegii noștri, indiferent de sex sau vârstă. Când ieșeam din sala de seminar, pe holul actualei Facultăți de Litere ne întâmpina o ceață deasă, albastră. Nu vedeam la doi pași și ne căutam ca orbii, prin neguri de nepătruns.
Țigările bulgărești BT erau cuminți și plăcute. Albanezele Arberia erau dulci și ușoare, ambalate în pachete de un galben strălucitor. Greceștile Papastratos erau albe, tari, mușcătoare. Franțuzeștile Gitane îți aruncau plămânii în aer. Cele produse în China erau puternic aromate.
Dar nu voi uita niciodată gustul acrișor, ușor parfumat, al Kent-ului american, ca și boarea inconfundabilă a Marlboro-ului. Era o bucurie să le miroși, să le pipăi, să le  aprinzi.
Regret că n-am avut ocazia să încerc produsele de specialitate rusești.
Acum câteva luni, un zidar tânăr și frumos, semănând cu Sacha Distel, m-a ajutat să pun un acoperiș nou pe garaj. Omul fuma mult. Am fost curios ce ținea în gură. Kent, mi-a răspuns el. I-am cerut un chentan să-l miros, mirat defaptul că fumul în care mă învăluia meșterul nu-mi spunea nimic. Am dus la nas micul sul de hârtie umplut cu iarba-dracului. Dezamăgire. Noul Kent mirosea a coceni.
Mai plăcută era mireasma frunzelor uscate pe care cineva le aprinsese în fundul grădinii.