Magia zăpezii

În loc să scriu două capitole de roman și, pe blog,  despre sexualitatea bătrânilor lui Marquez, am rânit la zăpadă. Pisicile și câinii se zbenguiau în jurul meu, nu simțeau frigul și mi-am dat seama că zăpezile, ca și cărțile sau pădurile, nu pot fi decât iubite.
Înseamnă că încă n-am îmbătrânit.
Ninge în continuare și voi avea și mâine de lucru, în aerul tare, venit direct din Scandinavia și din Rusia mea de suflet.
Regret doar că de când am pisici, au dispărut păsărelele din copaci.

Viscolul, tastatura și măreția morală

* Am scris ultimul roman la computer, cu un singur deget. Nu simțeam textul, nu-mi plăcea deloc ce ieșea  și l-am refăcut de vreo cinci ori, în doi ani și jumătate. Pe urmă am descoperit că numai ceea ce scrii cu stiloul sau pixul poartă amprenta ta energetică. Scriam textele de mână, apoi le culegeam la calculator. În sfârșit, dând să încep o povestire, am nimerit începutul unui alt roman care va fi mai valoros decât tot ce am scris. Puteam simți cartea prin medierea artificială a tastaturii și am înțeles afirmația lui Marquez cum că ar fi scris de zece ori mai multe cărți dacă ar fi avut, de la începutul carierei sale literare, o mașină de scris electronică, care i-a succedat celei clasice.
Adevărul este că suntem adesea nepăsători cu textele noastre. Cu mulți ani în urmă erau autori care scriau cu bâta, dar redactorii le rescriau operele și romancierii erau lăudați pentru... stilul lor. Acum, datorită lipsei de timp, cărțile nu mai sunt citite cu atenție. Ce zic eu ? Nici autorii nu corectează ce au produs. Cu puțin înainte de moartea sa, Ioan Slavici a fost vizitat de G. T. Kirileanu. Din vorbă-n vorbă, Kirileanu l-a întrebat pe Slavici cum își scriau articolele Caragiale și Eminescu, cu care bătrânul scriitor fusese coleg de redacție. Scriau, reciteau și rescriau, a răspuns Slavici. Erau atenți la fiecare virgulă. Niciunul dintre ei nu dădea „manuscriptul” la tipar înainte de a-l citi celuilalt și a-i cere părerea. Caragiale scria mai greu decât Eminescu. Tinerii din ziua de azi scuipă, în loc să scrie. Nu mai citesc nici ei ce-au însăilat. Când eram profesor, dădeam elevilor, ca temă de pedeapsă, să citească zece pagini din Nicolae Iorga și să-mi spună ce-au înțeles.
Sunt destul de neglijent cu ceea ce scriu pe blog. E doar un jurnal de idei. O revistă importantă mi-a solicitat câteva texte scurte sau un fragment de roman. Ca să nu mai repet experiența anterioară - mai multe publicații îmi solicitaseră același lucru, eu le-am trimis o jumătate de roman și toate au tipărit primul capitol ! -, am expediat niște texte scurte care le plăcuseră mult unor cititori ai mei. Printre ei, Claudiu Bolozan, supertalentatul ziarist. Am făcut greșeala să nu recitesc micile povestiri, iar redactorul-șef s-a arătat încântat de „operele” mele. Bucuros nevoie mare, am așteptat numărul respectiv al revistei și, când am deschis-o, ce să vezi ? Tabletele mele erau reproduse întocmai, dar cât de multe erori comisesem ! De ultima „contribuție” chiar mi-a fost jenă. Detalii semnificative omise, propoziții exclamative și puncte de suspensie la gros, o greșeală de perspectivă narativă etc. Mă întrebam cu groază ce va zice X sau Y despre prostiile mele ? Ce-ar fi gândit Valeriu Cristea dacă m-ar fi citit ? Din respect față de cititori,  trebuie să ne comportăm civilizat cu scrierile noastre.
* Specialiștii în diferite discipline domenii care țin de viața spirituală sunt de acord că viscolul și ninsorile țin, ca și alcoolul și cafeaua, de manifestările maleficului. Dar nu cunosc nimic mai frumos decât o ninsoare viscolită pe care să o simți în obraji. Dumnezeul nostru este, contrar opiniei lui Sartre, artist și se joacă atunci când se pornește ninsoarea ? Există un înger al zăpezii ?   Sau e vorba doar de un demon ipocrit ?
* Antrenorul portughez Jose Mourinho își dă din nou în petic, manifestându-și supărarea pentru faptul că Messi și-a revenit prea repede după o accidentare. Cât de mic trebuie să fii pentru a te bucura, la acest nivel, de răul altuia și a face scandal pe motiv că adversarul tău nu suferă mai mult ? Am citit că  Mourinho apelează la blesteme și la magie neagră, pentru a-și doborî competitorii.  Sportiv, nu glumă ! Noi, românii, suntem cumva rude apropiate cu portughezii ? 
Chiar dacă Mourinho va câștiga de zece ori la rând Liga Campionilor, pentru mine va fi tot un căcănar căruia măreția morală îi este interzisă. O dovadă că nu este un om mare : are la dispoziție cel mai bun lot din lume și nu se poate ține după Barcelona, o echipă din ce în ce mai umană, mai obosită, cu mai multe slăbiciuni.

Minunatul obicei de a fuma

Toată lumea condamnă fumatul.
E ucigător, te dărâmă, chiar dacă ești construit din oțel.
Dar câtă bucurie e în gestul de a inhala fum dintr-o coloană de tutun aprins !
Am fumat cu intermitermșă din 1977 până în 1992. Chiar dacă eram departe de performanțele prietenului meu Ion Stratan, care ducea patru sau chiar cinci pachete pe zi, obiceiul acesta mi-a făcut mult rău. Răgușeam, răceam ușor, transpiram. Citisem despre Octavian Goga, care ardea și el patru pachete și se intoxica, revenindu-și numai după ce mergea în Elveția, la tratament. După externare, înainte de a se urca în tren, își cumpăra alte papiroase și o lua de la capăt. Marquez fuma optzeci de bucăți de tutun negru, dar lui otrava cu pricina nu i-a adus mari prejudicii. Cel puțin așa considera el. A și scris : ”Să fumezi sau să nu fumezi este cam același lucru. ”Uluit, am aflat că Mihail Sadoveanu era un fin degustător de tabac. Îmi mai aduc aminte de un coleg italian, Luigi Cantrino, care ne împuțea perpetuu cu niște trabucuri care se stingeau din zece în zece secunde. Zeci de ani aflam de la poartă când primeam câte o carte de la Stratan. Un miros violent de cenușă aprinsă izvora din volumul respectiv umplând încăperile casei și curtea, destrămându-se apoi, după câteva săptămâni, pe străzile localității. Același lucru mi s-a întâmplat mai târziu, când regretatul Marin Anton îmi expedia, prin poștă, romanele sale.
Pe urmele lui Freud, aveam impresia că fumatul ne limpezea mintea. La Cenaclul de Luni, Nicolae Manolescu, însoțit todeauna de cea mai frumoasă femeie din sală - și, probabil, din tot orașul ! -, trăgea elegant din țigară și ideile îi veneau parcă în palme, supuse. Credeam că făcând gestul de a duce țigara la buze, ești în ton cu ceilalți și te integrezi în comunitatea intelectualilor : ”Uite, sunt de-al vostru, fac ce faceți și voi !” Pe atunci pufăiau și profesorii, și colegii noștri, indiferent de sex sau vârstă. Când ieșeam din sala de seminar, pe holul actualei Facultăți de Litere ne întâmpina o ceață deasă, albastră. Nu vedeam la doi pași și ne căutam ca orbii, prin neguri de nepătruns.
Țigările bulgărești BT erau cuminți și plăcute. Albanezele Arberia erau dulci și ușoare, ambalate în pachete de un galben strălucitor. Greceștile Papastratos erau albe, tari, mușcătoare. Franțuzeștile Gitane îți aruncau plămânii în aer. Cele produse în China erau puternic aromate.
Dar nu voi uita niciodată gustul acrișor, ușor parfumat, al Kent-ului american, ca și boarea inconfundabilă a Marlboro-ului. Era o bucurie să le miroși, să le pipăi, să le  aprinzi.
Regret că n-am avut ocazia să încerc produsele de specialitate rusești.
Acum câteva luni, un zidar tânăr și frumos, semănând cu Sacha Distel, m-a ajutat să pun un acoperiș nou pe garaj. Omul fuma mult. Am fost curios ce ținea în gură. Kent, mi-a răspuns el. I-am cerut un chentan să-l miros, mirat defaptul că fumul în care mă învăluia meșterul nu-mi spunea nimic. Am dus la nas micul sul de hârtie umplut cu iarba-dracului. Dezamăgire. Noul Kent mirosea a coceni.
Mai plăcută era mireasma frunzelor uscate pe care cineva le aprinsese în fundul grădinii.