Inconfundabilele șoproane românești

  *Cauți cu disperare un film care se poate vedea. Dacă dai peste un cadru din Fellini, Wajda, Mihalkov, Konchalovski sau Luis Buñuel, îți înțepenește mâna și nu mai poți muta pe alt canal. Îți dai seama că ai privilegiul de a vedea o capodoperă. E un sentiment unic, inconfundabil. Așa s-a întâmplat când am descoperit Acel obscur obiect al dorinței sau Pianistul. ( Văzând Lista lui Schindler și Pianistul, pot spune că Spielberg este un mare cineast, dar Polanski este un geniu.) Dacă însă îți vor cădea ochii pe un șopron făcut din scânduri, ponosit și plin cu obiecte risipite aiurea, poți fi sigur că e cel mai bun cadru dintr-un film românesc prost. Când stau la masă, se plimbă sau se ceartă, personajele n-au pic de haz, iar scenelor le lipsește orice notă de inefabil. Așa învățăm noi : orice ficțiune trebuie să fie reportajul unei experiențe strict personale.  ( Sigur, când se manifestă un mare talent, orice produce acesta urcă imediat în cerul valorilor generale. Dar nu e totdeauna cazul.) Povestea se va prăfui, e deja ternă, dar noi avem tăria opiniunilor! Observația este valabilă pentru mai multe domenii artistice. Dacă ar fi fost români, Faulkner, Fellini, Buzzati, Canetti ar fi fost socotiți niște criminali de netolerat, artificiali și inautentici. Păi ce, ne jucăm? În multe privințe, mulți își închipuie că literatura/cinematografia e doar un șopron mirosind a cuie și a ciocane ruginite, a bălegar și a opinci sparte, dar cu etichete de firmă, vizibile de la o poștă. 

* Un eseu despre aroganță ar aduce multe revelații. Îmi plăcea un tânăr promițător, chiar dacă nu eram de acord cu opțiunile sale artistice. La un moment dat mi-am dat seama, fără dubiu, că omul e un amator în ale literaturii. Habar n-avea de una sau de alta. Ulterior, conformist și realist fiind, și-a schimbat din mers domeniul de activitate. Dar tot comentează cărți. E o treabă să-ți dai cu părerea, țanțoș, despre lucruri care îți vor rămâne pe veci străine.

 Aroganța duce la promovarea incompetenței și chiar la fraudă. Dacă ți se cuvine totul, poți face/scrie orice, nu-i așa? Ce mai contează ceilalți, etica și alte mofturi? Uneori însă îngâmfarea este expresia prostiei pure. Am avut un oarecare talent literar-actoricesc ( puțin a trecut și în paginile cărților mele!) și am influențat modul de a gândi al multor prieteni. Ei s-au prins în jocul meu și au acceptat să joace diferite roluri, purtând cu plăcere nume care nu erau ale lor. ( Cândva voi povesti mai multe pe această temă.) Unul dintre ei, sportiv de performanță, ajunsese să-l citeze pe Nichita Stănescu  când luau o pauză de antrenament și își mai trăgeau sufletul.

- Dă unde știi tu, mă? a auzit el, la un moment dat, replica unui prostovan cu mustăți.

Intonația era, ca și șoproanele, inconfundabilă.

- Am citit și eu niște cărți, a răspuns amicul meu, peste măsură de surprins.

- Ai citit... Astea e prostii dă... te doare capul

- Noroc că pe tine n-are ce să te doară.

P.S. Există și filme românești bune, sper că nu s-a înțeles că aș susține contrariul.

Luis Buñuel : "Acest obscur obiect al dorinţei"

      Mi se întâmplă, în anumite zile, să citesc o carte proastă şi totuşi să-mi placă. Sunt conştient că textul n-are deloc greutate artistică, dar merg înainte cu lectura. E cazul romanelor poliţiste care nu se ridică la nivelul lui Chandler sau Hammett. Sunt obosit şi îmi refac rsursele mentale. În schimb, nu mi se întâmpă aproape deloc să citesc o operă valoroasă şi să nu-mi placă. De aceea am oarecare încredere în gusturile mele literare.
Butonând la întâmplare cu telecomanda, am rămas uluit de frumuseţea unui film pe care nu-l mai văzusem. L-am recunoscut pe Fernando Rey, dar nu bănuiam nici pe departe că văd capodopera lui Luis  Buñuel Acest obscur obiect al dorinţei. Am aflat asta abia la sfârşit, dar îmi dădusem seama că iau cunoştinţă de o creaţie fără cusur. ( Toate romanele mele pot fi ecranizate cu succes şi de multe ori îmi spun că aş fi făcut lucruri frumoase în cinematografie. )
     Povestea iubirii răscoptului om de afaceri francez faţă de o foarte tânără spanioloaică, dansatoare în răstimpuri, cu urcuşuri şi coborâşuri incredibile, m-a fascinat. Destinul însuşi pare a-l chinui pe bătrânul întruchipat de Fernando Rey ( cu vocea lui Michel Piccoli ), scoţându-i-o în cale pe frumoasa femeie, chiar când îndrăgostitul nu o mai caută. Prestaţiile actorilor sunt memorabile şi nu m-am prins de prima dată că regizorul foloseşte două actriţe - Angela Molina şi Carole Bouquet -, uneori în aceeaşi secvenţă,  pentru personajul Conchita. Am crezut că visez cu ochii deschişi. E exact ceea ce am cerut mereu literaturii şi filmului şi, în definitiv, ceea ce ne oferă Cu ochii larg închişi al lui Stanley Kubrick sau Pulp Fiction de Quentin Tarantino.

P.S. Filmul lui Buñuel a făcut o impresie foarte puternică asupra mea, deşi nu prea mă mai interesează poveştile de dragoste, nici în literatură, nici în cinematografie.