Un geniu și un nesimțit

     Geniul este Eugen Ionescu, care m-a uluit, la recitirea volumului Nu, printr-o inteligență copleșitoare și printr-o rară artă a argumentației. Doamne ferește să-i fi intrat ăstuia în vizor, că te convingea în totalitate că ești un prost! Până la urmă, literatura este inutilă, fiindcă se poate demonstra orice, pornind de la o impresie sau de la un interes precis. Ce păcat că și aici operează jocurile politice : ierarhia literară este tot un fel de putere. Iată ce scrie viitorul inventator al teatrului absurdului :” Orice carte îți place dacă vrei.  Orice carte îți displace dacă vrei. Sunt convins de inutilitatea criticei literare, după cum sunt convins de lipsa de semnificație metafizică a literaturii. ”
Amin. E cazul să mai scriem ceva?
Roger Federer este cel mai mare jucător de tenis care a ținut vreodată o rachetă în mână. Dacă și-ar fi luat antrenor de la începuturile carierei, ar fi avut patruzeci de titlu de Grand Slam.
Novak Djokovic este de departe cel mai bun tenismen al momentului. Dar preparatorul său fizic, un nesimțit, ar trebui să fie împușcat, fiindcă l-a făcut să piardă finala de la Roland Garros, contra lui Nadal și l-a adus în pragul înfrângerii și la Wimbledon.
Aseară, plictisit de meciul Olandei cu Costa Rica, am dat pe TCM și am văzut capodopera lui Stanley Kubrick, Portocala mecanică, splendidă ecranizare a romanului lui Anthony Burgess. Regizor straniu, impresie foarte puternică. E interesantă corelarea decorurilor cu subconștientul dereglatelor personaje.

Luis Buñuel : "Acest obscur obiect al dorinţei"

      Mi se întâmplă, în anumite zile, să citesc o carte proastă şi totuşi să-mi placă. Sunt conştient că textul n-are deloc greutate artistică, dar merg înainte cu lectura. E cazul romanelor poliţiste care nu se ridică la nivelul lui Chandler sau Hammett. Sunt obosit şi îmi refac rsursele mentale. În schimb, nu mi se întâmpă aproape deloc să citesc o operă valoroasă şi să nu-mi placă. De aceea am oarecare încredere în gusturile mele literare.
Butonând la întâmplare cu telecomanda, am rămas uluit de frumuseţea unui film pe care nu-l mai văzusem. L-am recunoscut pe Fernando Rey, dar nu bănuiam nici pe departe că văd capodopera lui Luis  Buñuel Acest obscur obiect al dorinţei. Am aflat asta abia la sfârşit, dar îmi dădusem seama că iau cunoştinţă de o creaţie fără cusur. ( Toate romanele mele pot fi ecranizate cu succes şi de multe ori îmi spun că aş fi făcut lucruri frumoase în cinematografie. )
     Povestea iubirii răscoptului om de afaceri francez faţă de o foarte tânără spanioloaică, dansatoare în răstimpuri, cu urcuşuri şi coborâşuri incredibile, m-a fascinat. Destinul însuşi pare a-l chinui pe bătrânul întruchipat de Fernando Rey ( cu vocea lui Michel Piccoli ), scoţându-i-o în cale pe frumoasa femeie, chiar când îndrăgostitul nu o mai caută. Prestaţiile actorilor sunt memorabile şi nu m-am prins de prima dată că regizorul foloseşte două actriţe - Angela Molina şi Carole Bouquet -, uneori în aceeaşi secvenţă,  pentru personajul Conchita. Am crezut că visez cu ochii deschişi. E exact ceea ce am cerut mereu literaturii şi filmului şi, în definitiv, ceea ce ne oferă Cu ochii larg închişi al lui Stanley Kubrick sau Pulp Fiction de Quentin Tarantino.

P.S. Filmul lui Buñuel a făcut o impresie foarte puternică asupra mea, deşi nu prea mă mai interesează poveştile de dragoste, nici în literatură, nici în cinematografie.