Subterane şi situaţii penibile

Dacă veţi fi atenţi, veţi observa că foarte mulţi dintre cei care ies azi în faţă,  în diferite domenii, se cunoşteau, într-un fel sau altul, şi înainte de 1989, având legături trainice între ei. ( Se înţelege că de la această solidaritate de rozători sunt excluşi scriitorii, artiştii şi oamenii de ştiinţă, cărora vechiul regim nu le-a lăsat nicio moştenire. ) Ascultând întâmplător un fragment din trivialul dialog dintre Vadim şi Marioara Zăvoranu, am avut revelaţia adevăratei situaţii în care ne aflăm. Cetăţenii care formează păturile sociale avute sunt oamenii care trăiau în subteranele lumii construite de Ceauşescu. Atunci nu erau toleraţi la lumina zilei, acum au devenit vedete. Nu numai că nu construim un capitalism adevărat, dar suntem sub nivelul societăţii socialiste de odinioară : stegarii viitorului nostru sunt şobolanii ieşiţi din canalele trecutului. De aceea trăim sub semnul penibilului.
Acesta se adaugă ipostazelor jenante în care este pus deseori fiecare dintre noi.
O doamnă o blamează pe o alta, fără să-şi dea seama că aceea este de faţă şi participă la discuţie.
Unui bărbat îi este ruşine că a fost cândva îndrăgostit de o anumită femeie.
O grozăvie fără seamăn este ca un scriitor să fie acuzat pentru ceea ce spun sau gândesc personajele sale. E dureros, cum bine zice Cezar Paul-Bădescu, să fii nevoit să le explici ignoranţilor nişte lucruri elementare. I se întâmplă azi unui autor celebru, am păţit-o şi eu cu ani în urmă.  De asemenea, Marin Preda şi Sorin Stoica au avut de furcă mult timp cu nişte consăteni. Nişte neprieteni au luat spusele unui funcţionar dintr-o carte care îmi aparţine drept opinia mea despre o anumită categorie socială. Ulterior au găsit o metodă mai spectaculoasă pentru a stârni comunitatea împotriva subsemnatului : au început să identifice în textele mele, în mod aberant, persoane şi întâmplări reale : "Uite, aici râde de tine că bei. Aici râde de Gicu, că are mustaţă etc ".  S-ar părea că a stârni zâzanie între  vecini şi colegi este un obicei care ţine de creştinismul autohton, dar surpriza mare a fost când am descoperit că un prieten, care ar trebui să se priceapă cât de cât la literatură,  alimenta şi justifica prosteşte impresiile deplasate ale cititorilor de ocazie.
Şi ajung la cea mai stânjenitoare situaţie prin care trece un om : când descoperi că un bun amic, cel mai sincer şi cel mai deschis pe care crezi că îl ai, te destestă din tot sufletul şi pune umărul cu nădejde la acţiunile prin care unii încearcă să-ţi terfelească imaginea.
Este un mod de a muşca, provenind din subsolurile fiinţei noastre ori doar ale unei societăţi revolute.