Despre neajunsul de a deveni personaj

         Dacă ești scriitor, unul dintre cele mai triste lucruri este să te repeți. Să ne înțelegem bine : faptul că în romanele lui Balzac și Faulkner, unele personaje circulă fără restricții, trecând cu dezinvoltură dintr-o carte în alta, nu constituie un factor de repetare. E doar semnul unui imaginar foarte închegat, rivalizând cu lumea ”aievea”, cum ar spune un clasic. Să scrii volume aparent diferite, dar cu aceleași personaje ( ascunse sub felurite nume) surprinse în împrejurări asemănătoare, înseamnă a scrie variante ale unei singure opere. Să glosezi la nesfârșit asupra acelorași scene trăite de tine cândva este, iarăși, un semn de învârtire în jurul propriei cozi. De aceea e bine să ai o experiență de viață cât mai bogată. E util, eventual, să întocmești dosare de existențe, să cauți modele pentru personajele tale. Aici apare altă dificultate. Unii consideră că ficțiunile tale sunt chiar ei și că trebuie să le dedici ditirambi, cam cum făceau lăudătorii lui Ceaușescu cu idolul lor. Nu le surâde nici să-i pui să se scarpine sau să intre într-o cârciumă. Vor considera că îți bați joc de ei și se vor supăra. Alții sunt convinși că, dându-și acordul pentru a fi personaje, vor fi supuși automat unui ritual sadic, de ridiculizare.
       Dintre cetățenii civilizați, nimeni nu este scandalizat dacă îi propui să-l iei ca model pentru o ființă pe hârtie. Cei mai mulți nu te refuză. Există însă și meserii atât de delicate, încât cei care le fac sunt extrem de prudenți. Printre polițiștii foarte inteligenți pe care i-am cunoscut, există unul care a ținut, în fața elevilor mei, o prelegere despre pericolul reprezentat de droguri. Omul are preocupări intelectuale și un înalt nivel de înțelegere a lumii. E un tip puternic, plin de energie : mi-a mărturisit că, deși e foarte tânăr, doarme doar șase ore pe noapte. L-am întâlnit, după un an, pe străzile localității în care lucrează și l-am abordat. M-a recunoscut și am schimbat câteva vorbe. Mi-a venit ideea să-l iau ca model pentru un personaj, dar apărătorul legii s-a oprit din amabilități și m-a privit încurcat.
- Nu, m-a refuzat el abrupt. Luați pe altcineva ca model pentru personajul pe care vreți să-l construiți.
Nu i-am zis că vreau să creez niște detectivi și că-i mai am în vedere pe doi polițiști pe care îi prețuiesc foarte mult. Am mai vorbit două minute și ne-am despărțit cordial. N-avea rost să-i cer explicații pentru atitudinea lui. Și era exclus să creadă că voi face un personaj comic din el. Dacă ar fi fost așa, nici nu i-aș fi cerut permisiunea. Pe urmă m-am gândit că polițistului nu-i este îngăduit să se apropie de oameni decât până la un punct. Răspunzând unor chestionare, el ar fi putut intre în zone sensibile ale meseriei sale și s-ar fi complicat inutil. Cine știe în ce direcție ar fi deviat colaborarea noastră și o opinie politică exprimată lejer s-ar fi putut transforma într-un butoi cu pulbere! Tânărul nu știe că nu discut niciodată cu un amic ceea ce am parlamentat cu altul și că protejez intimitatea celor cu care intru în contact. Sau omul legii s-a gândit că e mai sănătos, din punctul de vedere al carierei sale, să se țină departe de un scriitor? Câți n-au regretat că nu și-au ținut gura în prezența lui Truman Capote? Mă gândesc, în primul rând, la Marlon Brando.
          Cu certitudine nu voi cunoaște niciodată adevăratul motiv al lipsei de cooperare manifestate de virtualul meu prieten. În orice caz, trebuie să mărturisesc că în viață sunt un om discret, iar ca scriitor încerc să nu mă repet. Niciun roman semnat de mine nu seamănă cu volumele publicate anterior.

P.S. Ca să nu ajungă repede la fundul sacului, e obligatoriu ca un scriitor să fie și un mare cititor. Lectura e chiar mai importantă decât experiența de viață. Dar asta e o altă temă.
 

Radiații cosmice și festivaluri literare

    Povestirile lui Bukowski - Cea mai frumoasă femeie din oraș și alte povestiri, Povestiri despre nebunia obișlnuită - mă reconfortează. Sunt invitat la un mare festival literar și sunt întrebat unde trebuie să mă învoiască organizatorii. La școală sau la primărie? Nicăieri, le răspund, fiindcă nu mă pot duce. Manifestarea cade într-o joi și aș pierde și orele de vineri. Asta e. Unii se duc la vernisaje, premiere teatrale, lansări de carte - mi-am refuzat atâția prieteni, că mi-e rușine de mine însumi -, iar eu stau agățat de o slujbă și de o casă, ca un câine legat de o cușcă dărăpănată. Între timp scutur hornurile, curăț sobele, montez o ușă, chem un meșter pentru niște reparații, plătesc rata la bancă, rezolv facturile nenumărate și mă duc la școală. În urmă cu trei săptămâni am stat două ore pe acoperiș, pentru că un horn se dărâmase parțial și m-am trudit, cu ajutorul unui vecin, să-l întăresc. Trei zile am avut fața arsă ca de la sudură, din cauza radiațiilor. Parcă aș fi fost ținut cu capul într-un cuptor de microunde. Și fusese o zi înnorată. Cum vor fi trăind păsările și insectele în atmosfera asta, ucigașă? Mă lupt cu roaba, cu lopata, cu pompa de udat. Dar nu m-am mai încumetat să sparg lemnele pentru iarnă.  Estimp, vorba lui Mateiu, sunt urmărit, evaluat, vânat. A îmbătrânit? Se ține bine? Mai e performant? Mai poate?  ( Am fost totdeauna de părere că în meseria mea e necesar să fii din ce în ce mai bun, să ai un comportament perfecționist și să nu lași niciun amănunt la voia întâmplării. Oricum, pe aici trebuie să te lauzi singur. Am avut elevi care au obținut note maxime pe baza metodelor mele de învățare. Uneori luau ochii examinatorilor cu noțiunile de gramatică, bine asimilate și cu comentariile scrise de mine, dar învățate de ei, din păcate, pe dinafară. Le-am explicat că asta  nu înseamnă să știi literatură, însă pe ei îi interesau notele. Acum vor performanțe fără să mai deschidă o carte, un caiet, nimic. Mă gândesc să elaborez o metodă prin care să-i mângâi pe cap și să-i descânt pe discipoli, iar ei să devină instantaneu erudiți și să spargă baremele de notare. )
Un tânăr critic literar scrie  că un prozator trebuie ”să spună o poveste sau să transcrie o experienţă”.  Textul mi-a fost trimis de un prieten romancier, dovadă că scriitorii îi citesc  pe critici mai mult decât îi citesc criticii pe scriitori. Ca și amicul meu, împărtășesc opinia cronicarului, că un romancier trebuie să spună o poveste. Cu mulți ani în urmă, scriitorii erau învățați că e bine să se tot învârtească în jurul cozii, iar dacă scriau bine, reușita era asigurată. 
 De pildă, aș putea scrie ca Bukowski, mi-ar plăcea, dar ce te faci cu urmăritorii? M-ar scoate din comunitate, m-ar denunța public, m-ar pune la stâlpul infamiei. Dar ce nu mi-ar face! Nu e plăcut, chiar dacă, trebuie să spun, de ani buni lucrurile astea nu mă mai afectează deloc. Uneori, destul de rar, reușesc să mă amuze.Tresar când găsesc într-o povestire de Bukowski o intuiție psihologică de zile mari. Un copil îl întreabă pe tată său de ce unii oameni îi urmăresc și vor să le facă rău, iar bătrânul îi explică, sfătos, că oamenii nefericiți încearcă să provoace suferință și  celorlalți. Când ai o părere foarte proastă despre tine, încerci să le faci belele altora. Adică ălora care dau impresia că le place la nebunie ceea ce fac, așa cum sunt personajele lui Bukowski.
Îl iubesc atât de mult pe acest neamț americanizat și îi invidiez personajele!
Să scrii ca el și să trăiești ca personajele sale, adică fără niciun scop.
Personaje, personaje, personaje! Ele sunt sarea și piperul prozei.

P.S. Câteva zile voi trăi fără telefon. Poate mă decid să renunț definitiv la obiectul cu pricina.

Recitind "Stepa" lui Cehov

        Ca de obicei, încep lecturile verii cu...câteva recitiri. Printre ele, Stepa şi Mănăstirea din Parma.
Sunt autori sortiţi să fie citiţi, iar alţii sunt meniţi să fie studiaţi în şcoli. În sfârşit, există a treia categorie, a celor care fac obiectul cercetărilor savante, dar vor fi şi urmăriţi cu multă plăcere de toate generaţiile de iubitori ai literaturii.
        N-am verificat dacă Stepa este cel mai întins text scris de Cehov, dar se pare că aşa este. Această "poveste a unei călătorii" ne dă o idee despre cum ar fi scris Cehov romane. Sau poate că nu.
Impresia mea este că scriitorii clasici, cei care au produs marile cărţi, au folosit o reţetă simplă pentru creaţiile lor. Întâi de toate, important este personajul, rotund sau bidimensional. Toate operele clasice sunt populate de oamenii vii, adevăraţi, vorbind fiecare limba sa şi având un comportament inconfundabil. Ei sunt imaginaţi cumva premergător întâmplărilor prin care vor trece. Acţiunea vine după aceea şi este cursivă. Stendhal scrie de parcă ar fi biograful personajelor sale şi istoricul unor evenimente petrecute în realitate. Atâtea capodopere au fost construite în jurul unor personaje. Ca exemplu, Moromeţii îmi vine imediat în minte.
        Mai târziu, pe măsură ce personajul unidimensional îşi trăieşte traiul şi  proza evoluează - uneori până la anemiere epică -, am început să fim atenţi la miza profundă a operei literare. Dacă primii autori pariau doar pe viaţă - cu dramele şi comediile ei -, modernii abordează teme mai subtile şi mai greu de descifrat. Dar Proust, Joyce, Musil, Dino Buzzati şi Elias Canetti sunt proprietarii unor personaje bine închegate.
       Pe urmă, personajele şi naraţiunile au fost pulverizate în tehnici narative sofisticate, iar prozatorii şi-au pierdut o mare parte din cititori, în aşa fel încât, în anumite perioade,  nu s-au mai citit nici măcar între ei. De zeci de ani, venerabilul şi, fizic, mereu tânărul Eugen Simion a strigat cât l-au ţinut puterile : "Reîntoarcerea la epic ! "
Ce ne va rezerva viitorul e greu de anticipat.

P:S. 19 iulie. Spre dimineaţă, un vis cu Alexandru Muşina. Venise în vizită, dar era foarte obosit şi l-am rugat să se întindă pe un pat, într-o cameră alăturată. M-am culcat şi eu pe un altul şi odaia părea salonul unui spital în care eram numai noi doi. Am pomenit de cineva drag lui, iar el a început să vorbească şi a făcut-o multă, multă vreme. Cuvintele sale mă învăluiau încet şi mă îmbrăcau într-o crisalidă albă, pufoasă.

Un personaj în căutarea cititorilor

Într-unul dintre romanele mele există un personaj episodic, Cabinetu Unu.

Patru cititori oneşti, proveniţi din medii sociale şi zone geografice variate, au identificat, în el, persoane diferite : un director de liceu, un secretar de partid, un primar şi un inspector financiar. Fiecare cetăţean recunoscut în volum este duşmanul celui care l-a semnalat.

S-au găsit binevoitori care i-au înştiinţat pe oameni că i-am încondeiat în cartea mea.

Două presupuse modele  s-au bucurat că i-am băgat în poveste, unul s-a prefăcut indiferent, iar ultimul s-a supărat rău.

Personajul meu este în întregime imaginat, dar unii citesc ficţiunile ca pe ziare. Cea mai aiuritoare confuzie a făcut-o un pictor care mă cunoaşte bine.

Şi atunci mă întreb cui îi mai servesc proiectele estetice.

P.S. Cât de absurdă este o asemenea lectură biografică se poate vedea şi din faptul că pe inspectorul financiar şi pe secretarul de partid nu i-am cunoscut niciodată ( al doilea a trăit în Bolintin ), iar primarul nu era în funcţie la data scrierii romanului meu, cu alte cuvinte nu era "şef" şi n-aveam cum să-l folosesc ca model. Cât despre directorul de liceu, am scris despre el o pagină cu caracter memorialistic : De ce nu am învăţat matematică.

Eroul, autorul şi personajul

       Patrick Dalzel-Job a fost modelul lui Ian Fleming pentru personajul James Bond. Veteranul, mort în 2003, a avut o viaţă extrem de palpitantă. De pildă, Job a acţionat contrar ordinelor primite şi a salvat 4500 de civili din satul norvegian Narvik, printr-o spectaculoasă acţiune cu bărci de pescuit. Job este eroul prin excelenţă. Mai cunoscut decât el, Bond este prototipul spionului şi este cunoscut de milioane de cititori. Eroul şi imaginea sa din oglindă, adică personajul, au încântat sufletele multor oameni, schimbându-le multora percepţia asupra vieţii. Eroul e Istoria, personajul este Legenda, dar ce se întâmplă cu autorul ?
În comparaţie cu cei doi, acesta din urmă are o viaţă săracă, cenuşie, neinteresantă, chiar dacă Fleming a fost el însuşi spion şi protagonistul multor isprăvi bune de povestit urmaşilor. Putem spune că autorul stă cumva în umbră, fiind un fel de ambasador al eroului la curtea Istoriei. Un preot slujind în templul legendelor. Poate că el, scribălăul, este tocmai cel care compune scenariul Istoriei. Stăpânul memoriei colective. Dacă la început Fleming era mândru că fusese coleg cu Job, la sfârşit Job se lăuda că a fost partenerul lui Fleming. Ce forţă miraculoasă are ficţiunea !
Mă întreb, cu amuzament, de ce autor ar avea nevoie antieroii de pe scena politică de azi şi ce fel de personaje ar inspira ei ?

Subterane şi situaţii penibile

Dacă veţi fi atenţi, veţi observa că foarte mulţi dintre cei care ies azi în faţă,  în diferite domenii, se cunoşteau, într-un fel sau altul, şi înainte de 1989, având legături trainice între ei. ( Se înţelege că de la această solidaritate de rozători sunt excluşi scriitorii, artiştii şi oamenii de ştiinţă, cărora vechiul regim nu le-a lăsat nicio moştenire. ) Ascultând întâmplător un fragment din trivialul dialog dintre Vadim şi Marioara Zăvoranu, am avut revelaţia adevăratei situaţii în care ne aflăm. Cetăţenii care formează păturile sociale avute sunt oamenii care trăiau în subteranele lumii construite de Ceauşescu. Atunci nu erau toleraţi la lumina zilei, acum au devenit vedete. Nu numai că nu construim un capitalism adevărat, dar suntem sub nivelul societăţii socialiste de odinioară : stegarii viitorului nostru sunt şobolanii ieşiţi din canalele trecutului. De aceea trăim sub semnul penibilului.
Acesta se adaugă ipostazelor jenante în care este pus deseori fiecare dintre noi.
O doamnă o blamează pe o alta, fără să-şi dea seama că aceea este de faţă şi participă la discuţie.
Unui bărbat îi este ruşine că a fost cândva îndrăgostit de o anumită femeie.
O grozăvie fără seamăn este ca un scriitor să fie acuzat pentru ceea ce spun sau gândesc personajele sale. E dureros, cum bine zice Cezar Paul-Bădescu, să fii nevoit să le explici ignoranţilor nişte lucruri elementare. I se întâmplă azi unui autor celebru, am păţit-o şi eu cu ani în urmă.  De asemenea, Marin Preda şi Sorin Stoica au avut de furcă mult timp cu nişte consăteni. Nişte neprieteni au luat spusele unui funcţionar dintr-o carte care îmi aparţine drept opinia mea despre o anumită categorie socială. Ulterior au găsit o metodă mai spectaculoasă pentru a stârni comunitatea împotriva subsemnatului : au început să identifice în textele mele, în mod aberant, persoane şi întâmplări reale : "Uite, aici râde de tine că bei. Aici râde de Gicu, că are mustaţă etc ".  S-ar părea că a stârni zâzanie între  vecini şi colegi este un obicei care ţine de creştinismul autohton, dar surpriza mare a fost când am descoperit că un prieten, care ar trebui să se priceapă cât de cât la literatură,  alimenta şi justifica prosteşte impresiile deplasate ale cititorilor de ocazie.
Şi ajung la cea mai stânjenitoare situaţie prin care trece un om : când descoperi că un bun amic, cel mai sincer şi cel mai deschis pe care crezi că îl ai, te destestă din tot sufletul şi pune umărul cu nădejde la acţiunile prin care unii încearcă să-ţi terfelească imaginea.
Este un mod de a muşca, provenind din subsolurile fiinţei noastre ori doar ale unei societăţi revolute.

De ce îl iubesc pe Kevin Costner

Într-o lume în care vedetele sunt confecţionate din hârtie, din plastic şi din silicon, Kevin Costner face figura unui lup singuratic, îmblânzit de o femeie frumoasă care a plecat să-şi cumpere o eşarfă şi nu s-a mai întors. Acum el stă în poarta casei de adopţie şi o aşteaptă. Calm, fidel, cu răbdare.
Când atâtea filme sunt infestate cu violenţă şi sete de răzbunare, Kevin Costner umple ecranul cu o umanitate adâncă, tulburătoare. El întruchipează un unic personaj, puternic şi fragil, timid şi curajos, sentimental şi dur,  cu o discreţie care mă lasă mut. Totuşi, poate că el nu şi-a găsit încă regizorul potrivit care să-l distribuie în roluri convenabile.
De câte ori îl văd pe Costner pe genericul unui film, o linişte ciudată mă cuprinde, fiindcă ştiu că voi lua contact cu întâmplări şi personaje care mă duc cu gândul la poienile copilăriei, acoperite cu flori de lavandă.
Numai Richard Gere îmi trezeşte un sentiment asemănător.

O întrebare

Vreau să aflu părerea prietenilor mei într-o problemă.
Este evident că un prozator nu trebuie să se lege afectiv de modelele reale ale personajelor sale. E ideal să nu le privească nici cu ură, nici cu dragoste.
Dar un poet ?
E obligatoriu ca el să fie îndrăgostit de femeia căreia îi dedică un poem ?
Eu cred că nu. Esteticul nu are treabă cu afectele. Sentimentele rămân apanajul cititorilor şi variază, în calitate şi intensitate, în funcţie de cultura şi de firea fiecăruia dintre ei.
Dar e posibil să mă înşel.

P. S.  Am terminat şi naraţiunea despre Dacia. 
Pentru romanul la care încep acum să lucrez am nevoie de întâmplări adevărate şi de modele pentru personajele mele. De aceea le-aş fi recunoscător prietenilor care mă citesc, dacă mi-ar trimite relatări ale unor momente din viaţa lor ori chiar autobiografii,  pe adresa serban_tomsa@yahoo.com, în condiţiile în care evenimentele relatate se leagă de următoarele teme :
- lumi acunse, misterioase ;
- accidente care au modificat destinul protagoniştilor ;
- scene cu demoni ;
- fapte din existenţa călugărilor ( în orice caz, nu porcării ; vreau ca întâmplările să ilustreze relaţia sfinţiilor lor cu Dumnezeu ) ;
- jocuri periculoase, cu finaluri neaşteptate.
Mulţumesc.