Cât timp durează iubirea?

   Voiam să scriu despre medicul Andrei Bâlbâie și despre isprăvile mele din studenție.
   O prietenă mult dragă mie mi-a amintit însă că am spus, într-un interviu luat de Constantin Piștea, că dragostea nu e veșnică, cum credea Marquez. Se știe că, în Dragostea în vremea holerei, Florentino o așteaptă pe Fermina cincizeci de ani și se căsătorește cu ea, la adânci bătrâneți, după ce soțul ei, doctorul Juvenal, moare, căzând dintr-un copac în timp ce încerca să-și recupereze papagalul scăpat din colivie. Florentino și Fermina au fost îndrăgostiți, unul de celălalt, în tinerețe. Și-au scris zeci de scrisori înflăcărate, dar tatăl fetei nu l-a acceptat pe tânăr din cauza sărăciei acestuia și a obligat-o pe Fermina să se mărite cu doctorul Juvenal. Florentino n-o uită pe iubita sa și așteaptă o jumătate de secol ca medicul să moară, pentru a-și reînnoi propunerea de căsătorie. În acest timp, el are 622 de femei, deși este chel și urât. Trăiește chiar și cu o minoră, dar memorabilă e scena în care e violat de o necunoscută, în cabina întunecoasă a unui vapor. Iubirea adevărată n-ar ține, sugerează Marquez, doar de plăcerea fizică și rămâne nealterată de timp.
      În ceea ce mă privește, am avut o experiență atipică. ( Cam așa a fost toată viața mea : nu se încadrează în niciun tipar cunoscut.) Am fost îndrăgostit, în liceu, de o fată căreia n-am îndrăznit să-i mărturisesc sentimentele mele. Am văzut-o ultima dată în 1976, dintr-un troleibuz care mă purta către Universitate, unde urma să dau admiterea. Se plimba pe trotuarul de la Cotroceni, însoțită de un coleg de clasă al nostru, care purta, în mod straniu, un nume asemănător cu al meu. El trecuse, în fiecare an, clasa la matematică, datorită cecității profesorului care mă asculta pe mine și îi punea lui o notă maximă. Mai încălța apoi note de patru cu duiumul, dar avea acces în anul școlar următor. Am visat-o pe M. fix douăzeci și cinci de ani. Alexandru Mușina a fost cel care a remarcat că fata mi-a paralizat viața, un sfert de veac. Și m-am trezit, într-o zi, jefuit în mod barbar de timpul nostru cinic, nemilos. Chipul ei era difuz și nu-mi mai aminteam nuanțele glasului cu care își citea temele. M-am simțit sărac și singur. Trăiam nefericirea de a nu mai fi torturat de gândul că, în unica mea viață trăită pe pământ, o văzusem pe femeia visurilor mele și nu îndrăznisem să întind mâna. Sălile castelului pe care îl gândisem pentru M. erau acum pustii. Apoi s-au șters și decorurile. Am scris unul dintre cele mai... marqueziene texte ale mele, Timpul e un mare hoț, inclus în romanul Călugărul Negru. În aceeași carte, personajul Ioana mi-a fost inspirat de iubita mea platonică. Am aflat mai târziu că s-a măritat cu un bărbat dintr-o localitate vecină cu cea în care am copilărit și că are doi copii. Cu unul dintre ei sunt prieten pe Facebook. Iubirea, mă refer la treapta erosului, nu e veșnică, din nefericire, așa cum nu suntem nici noi. Alte zile, alte culori, alte ape care curg ne ispitesc perpetuu. Și va veni o vreme când vom fi niște vulcani stinși, cu mult înainte de a închide pentru totdeauna ochii.
      Straniu ori logic e că sentimentele pentru altă iubită, cunoscută în facultate, căreia nu i-am fost în cele din urmă alături, s-au păstrat și s-au nuanțat, deși n-au fost, la vremea respectivă, la fel de intense ca obsesia pe care o aveam pentru M. Dacă n-ar fi o imensă banalitate, aș spune că sentimentele ancorate prea mult în aspectele fizice durează mult mai puțin decât realele afinități spirituale.

P.S. Am uitat multe, dar nu și ziua de naștere a celei care mi-a inspirat romanul Călugărul Negru : 22 noiembrie. ( Pe ea, fostă colegă de liceu, n-am mai văzut-o, cum spuneam, din 1976.) De obicei, în ziua aceea începea să ningă, iar în noaptea de dinainte visam ninsoarea.