Călugărul Negru. Synopsis

         Romanul evocă o lume care trăiește în civilizația textului.  Tema ar fi magia Cuvântului sacru, creator, și impactul pe care îl are în existența noastră cuvintele vulgare, ordinare, pe care le folosesc toți oamenii. De fapt, e o înșelare  a destinului cu ajutorul Textului.

        Prima parte a romanului, Sărbătoarea Călăului, are opt capitole. Un tânăr îndrăgostit de o colegă de liceu e marcat puternic de acest sentiment și merge să petreacă o vacanță în orașul de pe malul mării, unde făcuse școala împreună cu fata.  Tânărul se numește Oreste Șerbănescu.

            Oreste locuiește câteva zile la hotel, dar, la un moment dat,  este confundat de un arheologul Erhan  cu băiatul dispărut al unui prieten din oraș. Localnicul cu care seamănă personajul principal se numește Oskar Omer, iar Oreste, amețit de băutură și de afecțiunea noilor săi prieteni, intră în pielea lui Oskar din inerție și din lipsa unor perspective de viitor.  Personajul începe să trăiască acum după un alt text. Locuiește acum la presupusul său unchi, un surd uriaș, preocupat să dea gata mâncărurile pe care bătrâna sa soție i le pregătește fără oprire. Hrana bună îl face pe bătrân să aibă dese accese de priapism.  Oreste / Oskar nu o întâlnește pe Ioana, ci pe o localnică, Sevghin Omer, copie identică a Ioanei. E încă un semn că Oreste / Oskar trăiește în alt text, după alt scenariu, diferit de cel care i se hărăzise de Creator. „ Venisem în urmărirea unui cuvânt…  Aveam să dau însă, aici, de alte nume și de alte cuvinte”, mărturisește el.

          Șeful lui Oreste , poreclit Attila, scrie poezii în cinstea amantei sale și i le recită acesteia în birou, în pula goală. El își regulează subordonatele după modelul, istoric și livresc, al tatălui lui Armand Călinescu, care își dezvirgina toate supusele și le înzestra cu avere, când ele se căsătoreau. Un oarecare Teodorescu, amic cu personajul principal,  se deghizează în Vlad Țepeș și îi atrage pe turiști.  Pytia, nebuna orașului, vinde la colțul străzii minerale care îi dau protagonistului niște vise ciudate. În cea mai importantă piață a orașului este amplasată o sculptură, Ochii lui Allah, care îi intimidează și îi pune pe fugă pe toți locuitorii, în așa fel încât piața rămâne pustie. Parcurile și zonele mărginașe ale orașului sunt bântuite de un mongol înalt și bărbos care violează fetele și femeile. Bărbatul are o sculă imensă, în formă de obuz, iar în timpul actului sexual se transformă într-un iepuroi uriaș care lucrează cu o viteză uluitoare.Ideea e că acțiunea romanului se desfășoară la granița dintre lumi, în zona părelnică unde viața se află în imediata apropiere a morții.

         În oraș se petrec lucruri stranii. O mulatră numită Tehura, vecină cu familia la care stă acum Oreste / Oskar, îi tratează pe bolnavii din oraș -  și în special pe primar -  cu lecturi care au efecte miraculoase. Oamenii se pun pe picioare și încep să prospere într-o manieră nemaivăzută. Periodic, toți bărbații cad bolnavi, la pat, iar Tehura nu mai prididește să le citească din cărțile ei. În fiecare seară, Oskar își hrănește pisicile, citește din autori faimoși – Dostoievski, Cehov, Platonov, Gogol - și introduce capul într-un șifonier pe care îl păstrează din copilărie. Când deschide șifonierul, îl revede pe băiețelul de odinioară în diferite ipostaze. Înainte de culcare, personajul citește, pe mail, mesajele de inițiere pe care i le trimite Ni Ma, femeia misterioasă, pe care nu o cunoaște și care l-a salvat de la moarte prin puterile ei spirituale. Oskar constată că este urmărit de doi necunoscuți și e nevoit să suporte teroarea instituită de Attila la serviciu.

       În romanul Iosif și frații săi de Thomas Mann, Oreste / Oskar găsește începutul unui eseu despre Casa Esterei, o organizație misterioasă, cu rădăcini în antichitate, care are menirea de a-i pedepsi pe bărbații care comit abuzuri față de femei. Eseul vorbește despre existența unui manuscris / pergament misterios care modifică viața celui care îl citește sau scrie în el. Pergamentul a fost în posesia unor mari oameni, inclusive scriitori.

        În oraș începe Sărbătoarea Călăului, o variantă a sărbătorii Țapului Ispășitor. Primarul, domnul Rusos, a cărui carte preferată era Rodul pământului, organizează anual zilele orașului, după un scenariu care amintește de mitul Țapului Ispășitor. E materializarea unui text arhetipal care nu este prezentat ca atare. De Sf. Ilie se desfășoară concursul pentru ocuparea postului de Călău al Orașului. Este decretată Ziua Porcului, se mănâncă și se bea peste măsură. Următoarea zi este a Țapului. Sunt numiți trei judecători dintre cei mai nesimțiți mâncăi și bețivani din ziua precedentă, iar aceștia îl numesc pe Virtuos, vinovatul de serviciu, în persoana cizmarului Picioruș. Se aruncă toate păcatele asupraVirtuosului, care este condamnat la moarte, dar în locul său este sacrificat un ied.  Prin intermediul lui Sevghin, Oskar îl cunoaște pe Richard Simionescu, o copie fidelă a lui Richard Gere. E și acesta un semn că personajul trăiește în locul altcuiva. Ricky este paznic de far și îi arată lui Oreste / Oscar un Magazin al diavolului. În glumă, eroul îi cere lui Ricky  speranță, o viață bogată în evenimente și puțin noroc. I se dau toate fără niciun ban, în virtutea faptului că este prietenul lui Sevghin. Ricky îi mai oferă protagonistului o carte legată în roșu, „singurul roman scris de Cehov”, dar, probabil, manuscrisul misterios despre care era vorba în eseul dăruit Căpcăunului. Ricky pare un mediator între lumi, un Charon care îl trece pe erou Acheronul.

 Chiolhanurile continuă,  pentru că urmează Ziua Peștelui. Printr-o intervenție misterioasă, Oreste / Oskar este transferat la Biblioteca Orășenească, unde îl are ca șef pe Toma Vasiliad, un fost combatant în războiul din Afganistan. Acesta e alt tip de șef : povestește, dă sfaturi, face planuri și îi lasă lui Oskar mult timp liber. La un moment dat, Vasiliad îi spune lui Oreste / Oskar că orice acţiune trebuie să fie făcută în cunoştinţă de cauză, după anumite lecturi.

          Ricky îl duce pe Oreste / Oskar la un palat situate în afara orașului și îi prezintă șapte prieteni care formează o organizație ocultă : Elțân, Nixon, Clinton, Gorbaciov, Kennedy, Putin și Azavel. Ricky însuși este numit de tovarășii săi  Savonarola.  Cei  opt îi spun lui Oreste / Oskar că formează un club al justițiarilor și se interesează de unde a aflat el de ei. Justițiarii cred că Oreste / Oskar a scris eseul înmânat Căpcăunului.  Bărbații îi oferă lui Oreste  / Oskar unul dintre cele trei posturi de secretar ale Fundației în care vor să transforme clubul. Oreste / Oskar acceptă.

          Odată cu Noaptea Dropiei și a Zimbrului cu care se încheie zilele orașului. E un fel de carnaval în care femeile poartă costume și măști de pasăre și animale, iar bărbații sunt deghizați în în păstori, cavaleri, prinţi, regi şi oameni ai cavernelor. Ceremonialul reia vânătoarea primordială, a întemeierii, întâiul gest civilizator pe care descălecătorii l-au săvârşit pe pământurile virgine ale neamului românesc. E fecundarea originară făcută primul vânător-prinţ asupra firii originare. Mascații beau și se urmăresc prin pădure. Oskar urmărește o dropie albă și are impresia că este urmărit, la rândul său, de doi cavaleri și un om al cavernelor. Oreste / Oskar este lovit în cap și se prăbușește în nesimțire. Se trezește la palatul noilor săi prieteni și vede că în ziare se anunțase că fusese ucis cu bâta, în pădure, alături de alte trei victime : Liviu Birtaşu ( Attila ! ), Şeitan Ticulescu şi Mielu Pepenescu . Ultimii doi sunt un ziarist și un paparazzo care căutau subiecte de scandal. Oreste / Oskar e nevoit să se dea la fund.

 Partea a doua se numește  Călugărul Negru și este un fel de jurnal al perioadei petrecute de Oreste / Oskar pe munte, într-o cabană izolată, un fel de spațiu de acces către alte lumi.  Acolo  își ia cu el șifonierul din copilărie și continuă să primească mesaje de inițiere de la Ni Ma.   

           În afara orașului, Erhan face descoperiri peste descoperiri. Oskar deschide cartea primită de la Ricky și găsește povestea unui om care citește un fel de carte care nu are sfârșit. Îşi întâlneşte destinul, dar nu are puterea de a comunica şi celorlalţi revelaţiile sale. Ştie că nu va muri niciodată, pentru că nu va termina de citit cartea. Într-un pasaj, personajul, vorbind în numele său, povesteşte ceva despre destin care ar semăna cu o femeie care îi scrie povestea vieţii. O femeie capricioasă. O femeie care nu-l iubeşte. Reiese că el chiar a întâlnit-o sau o va întâlni pe această femeie care i-a spus sau îi va spune lucruri capitale despre existenţa sa. Eroul citește o carte în care personajul principal citește el însuși o carte. „Poate că în cartea pe care o citea ăla mai era unul care citea o carte. Și tot așa, la nesfârșit.”, se gândește el.

           La un moment dat, Oskar deschide un volum de povestiri de Cehov și recitește legenda Călugărului negru, din povestirea cu același titlu. În paralel, în manuscrisul lui Ricky, Oskar citește că personajul numit Călugărul negru a existat în realitate și s-a întâlnit cu oameni importanți, printre care câțiva mati scriitori. Erhan continuă să facă descoperiri arheologice senzaționale. Sculptura Ochii lui Allah este furată de pe soclu și este arestat, ca suspect, Mehmet, soțul Tehurei.

     Pe munte, Oskar îl cunoaște pe Sordoni, un fermier ciudat și dă peste câteva familii nobiliare reintrate în posesia pământurile strămoșești. Oamenii sunt organizați într-un fel de falanster. Petrece o noapte la ei.

      Erhan descoperă palatal și mormântul unui mare han mongol. Cei opt îl vizitează pe Oskar la cabană și îi vorbesc și ei despre Călugărul negru. Îi confirmă și ei că acesta există. Îi dezvăluie că el, Oskar, este Succesorul, adică alesul căruia Călugărul îi va înmâna, la solstițiul de iarnă, un pergament în care este scrisă istoria pe următoareasută de ani. Organizația celor opt, un fel de Casă a lui Solomon, corectează erorile făcute de Casa Esterei. Misiunea lui Oskar va fi să primească din mâinile călugărului neprețuitul pergament.

        Între timp, orașul se bucură de o prosperitate fără precedent. Compania Petrolieră de Sud ajunge la profituri scandaloase.  Clinton și Nixon îi aduc lui Oskar un motan.

Prietenii îl scot pe Oskar în oraș, unde ei au un local, Curcanul sălbatic, în care cei opt reușesc să obțină informații care îi interesează, folosind anumite tertipuri. În drum către palat, justițiarii îi pedepsesc crunt pe niște violatori, îl bat pe un intelectual și îi dau bani pentru a-și îmbunătăți traiul. De asemenea, e bumbăcit un patron de magazin care își abuzează angajatele.

     La palat, cei opt au amenajat o pușcărie în care sunt închiși politicieni, violatori, profesori, medici, polițiști și șefi care sunt mai mult sau mai puțin culpabili. Lui Oskar i se prezintă spectacolul unui flagrant și al torturării unui medic, profesor universitar, devenit senator și ministru. Acesta este surprins în timp ce încearcă să abuzeze de o tânără pe care o consultă la domiciliu. Este dus la palat și judecat.  În timp ce cabana de pe munte este un Purgatoriu, palatal foștilor președinți este o imagine a Infernului.

    La televizor se anunță că tezaurul descoperit de Erhan a fost furat de niște călăreți medievali. Oskar află că el însuși este dat în urmărire generală, cu numele său adevărat, Oreste Șerbănescu, pentru crimă și impostură.

      Bine afumați, justițiarii-demoni îl vizitează din nou pe Oreste / Oskar, iar Azavel îl numește oficial pe tânăr Succesorul Călugărului Negru. Azavel îi explică gazdei că în nopţile de echinocţiu sau de solstiţiu, Călugărul Negru îşi face apariţia în diferite părţi ale lumii şi transmite Cartea Vieţii unui Ales. La solstiţiul de iarnă, Călugărul va veni pe marginea lacului din vârful muntelui. Oreste / Oskar va urca sus , la solstițiul de iarnă, pentru a-l întâlni.

       Mongolul-iepuroi își face din nou apariția în preajma orașului,  într-o troică încărcată cu femei, iar arheologul Erhan îl vede. Mehir, șeful comunității din munți, îi vorbește lui Oreste Oskar despre Hristos și îl inițiază în lectura Bibliei.

Clinton și Kennedy îl mai iau o dată pe Oskar la plimbare prin oraș. La palat, vinovații au fost pedepsiți și pușcăria desființată. Comunitatea continuă să prospere.

Clinton îi dă lui Oreste ultimele indicații legate de întâlnirea cu Călugărul. Eroul încearcă să răsfoiască manuscrisul primit de la Ricky-Savonarola, dar constată  că nu mai poate citi : „Apoi m-am apucat să răsfoiesc din nou manuscrisul misterios, dar n-am putut citi niciun rând. Nu mai înțelegeam nimic.  Prea multe cărți. Cărți în cărți. Cărți din cărți. Cărți peste cărți, cărți oglindite în alte cărți.”

     Întâlnirea cu Călugărul are loc, dar Oreste / Oskar își pierde cunoștința și nu primește nimic. Călugărul Negru și-a dat seama, probabil, de impostura lui Oreste. Cei opt sunt ei înșiși niște impostori care au jucat la cacealma cu El și au pierdut.  Oreste / Oskar nu simte că s-a întâlnit cu miracolul și află că manuscrisul pe care urma să-l primească este unul al Puterii. Ideea e că nu numai realitatea se transformă într-o narațiune, ci și poveștile pot învia, se pot îmbrăca în hainele vieții, așa cum Cuvântul Lui a creat Universul. Cei opt se declară ca fiind niște artiști ambulanți care schimbă soarta oamenilor. Ei cred, ca și Oreste / Oskar, în cuvinte. Ei spun :„ În lumea în care ne aflăm acum, cuvintele sunt stăpâni de drept. Lumea a fost creată prin Cuvânt. Acum este mereu recreată prin cuvinte. Gândim în cuvinte și după aceea acționăm. Ne mișcăm după cum sunt așezate vorbele în propoziții. Ca și banii, cuvintele nu au stăpân. Ele înrobesc lumea. ” Cuvintele însă, ca și banii, și-au trădat menirea sacră și au trecut de partea prostovanilor. Fiind un om obișnuit, Oreste / Oskar va rămâne cu vila de pe malul mării și cu banii celor opt. Cuvintele creează toate lumile posibile, dar  îi și salvează protagonistului viața.

      După ce demonii pleacă,  toate firmele din oraș, în frunte cu Compania Petrolieră de Sud, dau faliment și nouă oameni de afaceri se sinucid. Printre ei se află domnul Rusos, tatăl lui Sevghin.

     Eroul petrece sărbătorile de iarnă în singurătate. Ajunge la concluzia că nu va trebui să termine niciodată de citit cartea primită de la Ricky, adică să procedeze exact ca personajul din op.  Oreste / Oskar se îmbogățește peste neașteptate și cumpără întreg orașul. E senator, respectat și admirat. Îi revede pe stradă, din mașină, pe Erhan, Haraminu și Pitic, cei care îl confundaseră cu adevăratul Oskar și îl vârâseră în întreaga poveste. Trece și pe la presupusul său unchi, unde locuise o vreme, dar acesta nu-l recunoaște și spune că nepotul său nu a locuit niciodată acolo.

   Căpcăunul dispare, iar Gușteru, pe care eroul îl vizitează și cu care se cinstește din belșug, spune că farul este dezafectat de mai mulți ani.

     Urcat pe tumulul pe care se află vechiul far, Oreste / Oskar se gândește la Ioana, fata de care fusese îndrăgostit. Nu e decis dacă se va întoarce la existența din trecut sau își va continua viața prosperă. Este prins undeva, între lumi.

Onoare

   În martie sunt invitat, în calitate de autor al romanului Călugărul Negru, la un interesant colocviu organizat de Facultatea de Litere a Universității din București. Profesorul care coordonează activitatea spune, despre Călugărul Negru, că este un ”Numele trandafirului a la roumain”.
În biblioteca unei prietene, administrator la bookhub.ro,, într-o companie mai mult decât onorantă. E drept că aș vrea să fi scris eu La poalele vulcanului.

O cronică literară

 Oana Purice

                                   Ficțiunea ca impostură

Serban Tomsa, Calugarul Negru, Bucuresti, Editura Tracus Arte, 2013, 294 p.

O carte densa, care se apropie cu lejeritate de cele mai variate subiecte, de la ezoterismul unor societati secrete la prozaicul vietii cotidiene a unui functionar marunt, trecând printr-o serie de crime, prin multe referinte livresti si metafictiune cu cartile pe masa, poate fi punctul de plecare a numeroase discutii si perspective exegetice. Aglomerarea simbolurilor si constructia complexa a romanului lui Serban Tomsa, „Calugarul Negru“, pot da nastere unor exercitii hermeneutice productive, demonstrând abilitatea literara a autorului si punând la încercare vigilenta cititorului.

Însa ceea ce mi-a atras mie atentia la o carte despre care se spune, pe coperta a patra, ca vorbeste despre „o regasire a propriului destin“ este umorul sanatos (ce-i drept, nu în stilul „nativ“ al lui Creanga, deliciul manualelor, ci unul mai asezat, mai cautat, sfidând deseori atât limita pretiosului, cât si pe cea a licentiosului; sau poate, în definitiv, tocmai de aceea aflat în traditia humulesteanului). Aceasta mai ales pentru ca nu exista niciun indiciu paratextual care sa anunte întoarcerile spirituale din condei, cu exceptia unei observatii a lui serban Tomsa însusi, care semneaza textul de escorta de pe spatele cartii: „un thriller cu insertii comice“. Însa titlul – omonim cu cel al unei povestiri de Cehov – si mottourile (unul chiar din scriitorul rus si celalalt din „Levitic“) descurajeaza orice orizont de asteptare în acest sens, functionând ca anticipatori ai temelor grave pe care romanul va ajunge sa le dezvolte – functia cuvântului si a literaturii si gestionarea vinei într-o comunitate.
Oskar Omer – un impostor
Un rezumat cu totul lamuritor este greu de facut, pentru ca textul se înfatiseaza cititorului ca o amiba cu corpul mereu în miscare, alungindu-si extremitatile catre fantezia dezlantuita sau apropriindu-le de nucleul referential. Mai mult, ceea ce da consistenta romanului sunt portretele sau caracterizarile unor personaje-cheie sau stop-cadrele meditative ale protagonistului, Oreste Serbanescu, ale corespondentei misterioase de pe Internet, Ni Ma, sau ale sfatosului Azavel, cel care îl initiaza în tainele Calugarului Negru. În linii mari, cartea anunta chiar din prima pagina cu ce material va opera: dorind sa revada o fosta iubita, Serbanescu ajunge într-un oras pe litoral, Muridava (locul este fictional, întrucât acesta este denumirea unui perimetru petrolier din cadrul Marii Negre, si nu o asezare terestra), unde va fi confundat cu fiul unui tatar, Omer, va fi anchetat în cazul crimelor ce bântuie localitatea si va intra în vizorul unor „barbati cu un aspect sinistru“, care-i vor dezvalui câteva dintre actiunile secrete ale unei organizatii ezoterice si-l vor pune în contact cu Calugarul. Dar pentru ca toate astea sa aiba loc, o lume este construita din temelii si populata cu cele mai interesante figuri.
Serban Tomsa manevreaza o poveste înca de la început, când, fara prea multe preambuluri, îsi conduce cititorul în interiorul „Biroului de proiectare a tranzitiei“, facându-l martor al unor practici putin adecvate locului; spargând al patrulea perete ce separa scena de publicul sau, povestitorul îl lasa pe cititor sa se plimbe printre angajati si sa-i cunoasca îndeaproape pe Capcaun, pe Guster („o corcitura ardeleano-moldoveneasca“, dar cu mult umor), pe fetele iertate de porecle, si chiar sa vada ce se întâmpla dincolo de usa biroului lui Attila, seful multilateral dezvoltat. Prin forta expresiva a verbului, împreuna cu secretara indiscreta, cel ce citeste ia parte, prin orificiul cu clapa facut în usa capitonata, la performarile artistice si sexuale (deseori alcatuind un tot extatic) ale tiranului. Iubitor de frumos si mai ales de subalterne, Liviu Birtasu, zis Attila, intentioneaza sa scrie o carte, în care sa prezinte „Mestesugul de a iubi muierile dupa formule matematice“ si ajunge chiar la o ecuatie (peltica) a iubirii: „Patratul sperantei/ plus disperarea/ este egal cu/ de doua ori cubul nerabdarii“. Pentru ca în spatele omului de stiinta se afla, de fapt, un artist plin de sensibilitate, Birtasu a facut o pasiune din controlarea marionetelor; mai mult, pentru diversitate, nu ezita sa-si completeze colectia si cu papusi ceva mai cauciucate si sa ofere spectacole private colegelor mai tinere, care, în speranta ca se vor lipi de vreo promovare sau macar de o marire de salariu, iau de buna asigurarea – „Draga mea, (…) eu cu tine fac arta, nu curvasarie“ (p. 18).
Pitoresc la bucata
Orasul pare plin de astfel de personaje pitoresti. Unul dintre ele este Teodorescu, fostul profesor de geografie, care, în sezonul cald, deghizat în Vlad Tepes, le povesteste turistilor incredibile istorii din vremea domnitorului, marcate evident de apetitul pentru fantezie si spectaculos al barbatului. Alte personaje sunt mongolul viril, un partener perfect pentru Iapa-Rosie a lui Stefan Banulescu, mulatra Tehura, sotia ceasornicarului, care vindeca oamenii citindu-le romane (o „Cititoare“ în genul celei a lui Jean Raymond), Rusos, mafiotul orasului si tatal lui Sevghin (femeia cu care a confundat-o pe Ioana, cea pentru care s-a întors în Muridava), dar si Vasiliad, noul sef, care îi face o analiza minutioasa a Guicai, sora lui Ilie Moromete, cu trimiteri la text si concluzii moralizatore. Toti acestia, dar si alte chipuri, sunt cu atât mai vii, cu cât oscileaza între cele doua fete ale Muridavei – viata banala si monotona a functionarului si atmosfera carnavalesca din timpul Zilelor Orasului, când evenimente ciudate se întâmpla si ordinea obisnuita este rasturnata.
Realismul povestii la persoana întâi (romanul foloseste structura diaristica, dar abilitatea naratorului de a oferi o imagine larga, de ansamblu, e însotita de multiple focalizari în profunzime) începe sa se clatine odata cu aducerea în prim-plan a acestor sarbatori locale. Oreste, luat drept Oskar, mostenitorul tatarului Omer, participa la alegerile pentru Calaul Oficial al orasului, dar intra si în vizorul agentilor de politie, fiind asociat cu crimele care se produc în, altfel, linistita Muridava. Asasinatele par sa urmareasca o anumita logica, indiciile lasate de faptas compunând, în ordine inversa, un poem al unui cunoscut poet suprarealist. Iar de aici la suspectarea unui absolvent de Litere (uzurpatul Oskar Omer) nu mai era decât un pas.
Disparitia în lant a locuitorilor din Muridava trece în plan secund atunci când apar Richard-Ricky, amicul lui Sevghin si sosia lui Richard Gere, si prietenii sai, grupul de barbati misteriosi, care si-au însusit cu totii nume de scriitori celebri. Magia si fabulosul se instaureaza la primele contacte cu Ricky (poreclit si el – Borges). Pazitor al farului, este proprietarul Magazinului diavolului, o „agentie pentru cei care doresc o viata mai frumoasa si mai palpitanta“. Aici Oreste-Oskar primeste patru daruri speciale, printre care o carte legata în piele rosie, despre care se spune ca ar fi singurul roman al lui Cehov. De aici povestea intra pe alte coordonate, dezvaluindu-si tot mai mult, asemenea „Insulei“ intertextuale a lui Ioan Grosan, fundamentul profund livresc si nuantele metafictionale. Îndemnat sa nu o deschida decât atunci când este fericit, Oskar nu poate rezista tentatiei si ceea ce descopera acolo îi aduce raspunsurile la întrebarile despre viata, scris, limita foarte fina dintre acestea si despre adevarata natura a Calugarului Negru.
Metatext înfasurat în fictiune
Romanul nu este exclusiv istoria lui Oreste Serbanescu, chiar daca el este naratorul. Numeroase personaje si episoade se alipesc acesteia, creând consistenta epica. Totusi, senzatia de la finalul lecturii este aceea ca experienta protagonistului contine, redusa la unitate, întreaga punere în scena a povestii. Desi se prezinta ca „un om care încearca sa treaca neobservat“, care nu scrie si nu are „cine stie ce idealuri“ (p. 11), ba chiar, deseori, subapreciindu-se („cu mutra mea de tocilar atins de inanitie“, p. 12), despre Oreste Serbanescu este greu de precizat ce sau cine anume este. Însa aflam cu siguranta ce anume nu este el: „Nu facusem nicio descoperire stiintifica, nu creasem nicio opera de arta, nu aveam niciun merit, nu-mi încropisem o familie, nu strânsesem bani, nu colectionasem femei, nu aveam o casa ca lumea, nu eram multumit de mine“ (p. 26). Si va fi sarcina cititorului sa stabileasca daca descrierea este corecta sau daca sub aceasta masca se ascunde o alta identitate.
La fel cum romanul are numeroase volute de realism magic, simbolistica livresca si induceri în eroare atent regizate, protagonistul trece de la un anonimat prozaic la impostura (uzurpând un nume si un statut) si la „botezari“ fortate (anchetatorii îi atribuie semnatura „Raskolnikov“ gasita în dreptul cadavrelor, iar grupul de scriitori îl numesc Andrei Vasîlici, dupa personajul lui Cehov). Nu se prezinta ca scriitor, dar recurge si acum la o însusire frauduloasa a unei identitati, prezentând ca al sau un manuscris gasit într-o carte de la biblioteca. „Casa Esterei“, textul asumat ilicit, va fi mobilul integrarii în grupul de „scriitori“, ei însisi membri ai organizatiei cu acelasi nume, care îsi propuneau, în palatul condus dupa principii rabelaisiene si îndemnul „Fa ce-ti place“, sa ofere o terapie a fericirii. Tot ei îl numesc Succesor al Calugarului („unul dintre Nemuritori“) si-l vor pregati pentru marea întâlnire.
Oreste, Oskar, Andrei Vasâlici sau Succesorul sunt toate avataruri ale unei singure instante – autorul. Pentru a vorbi despre natura si functia scrisului, Serban Tomsa construieste o poveste dupa toate regulile, înfasurându-si discursul metatextual în fictiune. La fel face Tomsa si în cazul protagonistului: seria de nume, de morti (anuntate la stiri) si renasteri nu este decât simbolul metamorfozelor continue pe care autorul le asuma, iar volumul cu coperte rosii, pe care trebuie sa-l deschida numai când este fericit, este chiar viata sa, pe care o traieste în timp ce o scrie si al carei final îl amâna.
„Calugarul Negru“ este astfel o captivanta carte despre carte, în care personaje, povestitor si cititor sunt prinsi cu totii în ochiurile literaturii.

Jung și romanele mele

*Sinceritatea nu-i caracterizează pe carieriști. E a celor care nu vor să câștige nimic pe după uși. Ăștia sunt inflexibili, rămân așa o viață întreagă. Tot mai des se întâmplă însă ca un nonconformist să devină omul sistemului și să-și facă datoria cu zel. Coriolan Drăgănescu al lui Caragiale este un prototip. Sigur, se poate pune întrebarea dacă ”tribunul” ”cu caracter de bronz” nu era încă din studenție omul agiei, deși îi ducea pe colegii săi, cu mare alai, la statuia lui Mihai Viteazul. Cândva, un amic aflat într-o accentuată stare de melancolie și mi-a povestit despre copilăria sa tristă și despre adolescența-i plină de privațiuni. ”După ce veneam de la școală, spunea el, cumpăram o sticlă de alcool și mă retrăgeam în camera mea. Petreceam tot restul zilei bând și strâmbându-mă în oglindă.” Mai târziu, omul a ajuns inspector școlar și obișnuia să-i tortureze pe profesori pe la ședințe, citind de două ori, în cinci-șase ore, documentele de partid legate de educație. Persoana aceasta a fost sinceră cu mine într-o împrejurare și n-a ajuns să regrete gestul. Dacă ar fi trăit în mediul în care îmi duc eu viața, s-ar fi bucurat de o publicitate la care nu poate visa niciun cetățean român.
* Într-o localitate vecină era un tânăr care, la orice nuntă, se urca pe scenă, alături de lăutari, și cânta la două tulpini de porumb, mai pe românește, la doi coceni. Freca bețele alea cât ținea petrecerea. Când cântăreții luau pauză, se oprea și el. Când ei reluau tămbălăul, reîncepea și el comedia. Pleca odată cu muzicanții. Nu știu dacă, la sfârșit, cerea și onorariu.
* ”Am fost ghinionist toată viața, mi-a spus doctorul de țară, amicul meu. Un singur noroc am avut : șeful meu, care m-a văcărit zeci de ani, n-a fost...pe invers.” Păi, nu prea înțeleg, am zis eu.” ” E foarte simplu, a zis doctorul. Șeful avea un asemenea apetit sexual, că nu-i scăpau nici asistentele, nici femeile de serviciu, nici pacientele mai arătoase care îi treceau prin cabinet.”
*O revelație care se adaugă unui lung șir de idei uluitoare pe care le găsesc în Amintiri, vise, reflecții de C. G. Jung! În romanul Ghețarul am intuit că un om poate trăi simultan în trecut, prezent și viitor - personajul Tom Kastelka chiar așa percepe evenimentele! - și că există o ipostază a vieții care conține timpul în forma pomenită. Descopăr acum că Jung a trecut el însuși de două ori prin această bizară stare de atemporalitate, în 1944, când a făcut un infarct și a înțeles adevăruri fundamentale despre existența noastră. Totul era de o realitate izbitoare. Ca și Tom Kastelka, Jung se afla pe un pat de spital. Fenomenul se petrece când omul se află la hotarul dintre viață și moarte. Să înțeleg că romanul meu bate mai degrabă către o psihologie a inconștientului decât către fantastic? ( Mi-am dat seama că și Călugărul Negru se află oarecum în aceeași situație.) E interesant că Jung a descoperit argumente pentru teoriile sale și în cărțile lui Carl Spitteler, scriitor elvețian, recompensat cu un Nobel. Psihanalistul i-a trimis nobelizatului volumul său Tipuri psihologice. Scriitorul nu i-a răspuns lui Jung, dar la scurt timp după aceea a ținut o conferința în care a dat asigurări, ca un prost, că lucrările sale nu ”însemnau” nimic.A spus că ”ar fi putut la fel de bine, de exemplu, ca, în loc să scrie Der Olympische Fruhling, să cânte Hai, hai, hai, a venit luna mai!”
Ghețarul a fost scris în 2008, a apărut în 2009, la Cartea Românească, iar traducerea ultimei cărți a lui Jung a fost tipărită în 2010, la Humanitas.

Cât timp durează iubirea?

   Voiam să scriu despre medicul Andrei Bâlbâie și despre isprăvile mele din studenție.
   O prietenă mult dragă mie mi-a amintit însă că am spus, într-un interviu luat de Constantin Piștea, că dragostea nu e veșnică, cum credea Marquez. Se știe că, în Dragostea în vremea holerei, Florentino o așteaptă pe Fermina cincizeci de ani și se căsătorește cu ea, la adânci bătrâneți, după ce soțul ei, doctorul Juvenal, moare, căzând dintr-un copac în timp ce încerca să-și recupereze papagalul scăpat din colivie. Florentino și Fermina au fost îndrăgostiți, unul de celălalt, în tinerețe. Și-au scris zeci de scrisori înflăcărate, dar tatăl fetei nu l-a acceptat pe tânăr din cauza sărăciei acestuia și a obligat-o pe Fermina să se mărite cu doctorul Juvenal. Florentino n-o uită pe iubita sa și așteaptă o jumătate de secol ca medicul să moară, pentru a-și reînnoi propunerea de căsătorie. În acest timp, el are 622 de femei, deși este chel și urât. Trăiește chiar și cu o minoră, dar memorabilă e scena în care e violat de o necunoscută, în cabina întunecoasă a unui vapor. Iubirea adevărată n-ar ține, sugerează Marquez, doar de plăcerea fizică și rămâne nealterată de timp.
      În ceea ce mă privește, am avut o experiență atipică. ( Cam așa a fost toată viața mea : nu se încadrează în niciun tipar cunoscut.) Am fost îndrăgostit, în liceu, de o fată căreia n-am îndrăznit să-i mărturisesc sentimentele mele. Am văzut-o ultima dată în 1976, dintr-un troleibuz care mă purta către Universitate, unde urma să dau admiterea. Se plimba pe trotuarul de la Cotroceni, însoțită de un coleg de clasă al nostru, care purta, în mod straniu, un nume asemănător cu al meu. El trecuse, în fiecare an, clasa la matematică, datorită cecității profesorului care mă asculta pe mine și îi punea lui o notă maximă. Mai încălța apoi note de patru cu duiumul, dar avea acces în anul școlar următor. Am visat-o pe M. fix douăzeci și cinci de ani. Alexandru Mușina a fost cel care a remarcat că fata mi-a paralizat viața, un sfert de veac. Și m-am trezit, într-o zi, jefuit în mod barbar de timpul nostru cinic, nemilos. Chipul ei era difuz și nu-mi mai aminteam nuanțele glasului cu care își citea temele. M-am simțit sărac și singur. Trăiam nefericirea de a nu mai fi torturat de gândul că, în unica mea viață trăită pe pământ, o văzusem pe femeia visurilor mele și nu îndrăznisem să întind mâna. Sălile castelului pe care îl gândisem pentru M. erau acum pustii. Apoi s-au șters și decorurile. Am scris unul dintre cele mai... marqueziene texte ale mele, Timpul e un mare hoț, inclus în romanul Călugărul Negru. În aceeași carte, personajul Ioana mi-a fost inspirat de iubita mea platonică. Am aflat mai târziu că s-a măritat cu un bărbat dintr-o localitate vecină cu cea în care am copilărit și că are doi copii. Cu unul dintre ei sunt prieten pe Facebook. Iubirea, mă refer la treapta erosului, nu e veșnică, din nefericire, așa cum nu suntem nici noi. Alte zile, alte culori, alte ape care curg ne ispitesc perpetuu. Și va veni o vreme când vom fi niște vulcani stinși, cu mult înainte de a închide pentru totdeauna ochii.
      Straniu ori logic e că sentimentele pentru altă iubită, cunoscută în facultate, căreia nu i-am fost în cele din urmă alături, s-au păstrat și s-au nuanțat, deși n-au fost, la vremea respectivă, la fel de intense ca obsesia pe care o aveam pentru M. Dacă n-ar fi o imensă banalitate, aș spune că sentimentele ancorate prea mult în aspectele fizice durează mult mai puțin decât realele afinități spirituale.

P.S. Am uitat multe, dar nu și ziua de naștere a celei care mi-a inspirat romanul Călugărul Negru : 22 noiembrie. ( Pe ea, fostă colegă de liceu, n-am mai văzut-o, cum spuneam, din 1976.) De obicei, în ziua aceea începea să ningă, iar în noaptea de dinainte visam ninsoarea.

Într-o vară, la Neptun

În vara lui 2009, la Neptun. Fotografia este făcută de profesorul Victor Oprea. Acolo am făcut primele planuri pentru romanul Călugărul Negru.

O recenzie semnată de Laura Elena Apetroaie

M-am hotărât să citesc Călugărul negru, de Șerban Tomșa din două motive. În primul rând, pentru faptul că este scrisă de un autor român.  În anii trecuți m-am ferit mult de autorii români, iar acum, în acest an, m-am îndrăgostit de literatura română .

Al doilea motiv l-a reprezentat faptul că nu știam nimic despre roman, deși mi-a fost recomandat de către o prietenă..

Am început să citesc acestă carte curioasă fiind să descopăr mai mult decât mi se dezvăluia pe ultima copertă și ferm convinsă de faptul că această povestea mă va impresiona.

După ce-am ajuns la finalul, m-am tot întrebat ce anume voi scrie despre aceasta: cum anume voi reuși să transmit emoțiile trăite în urma lecturii. Nici acum nu prea știu, dar sper că voi convinge măcar prin motivele pentru care merită să petreceți puțin timp în compania Călugărului negru – titlu inspirat de nuvela lui Cehov.

Continui să cred cu tărie faptul că unele cărți merită să rămână în sufletul cititorului, fără să fie nevoie să vorbească despre aceasta, căci unele experiențe, impresii și emoții, nu pot fi exprimate în cuvinte. Este genul de carte care mă scoate din zona de confort, care îmi place, dar nu simt nevoia să o devorez, să o termin de citit într-o singură zi.

Și așa a fost. Până la final, am fost impresionată de stilul în care a fost scrisă, de detaliile, imaginile și stările construite de către autor, cu ajutorul cuvintelor. Este o carte plină de trăiri interioare, emoții puternice, de amintiri, simboluri și foarte multe referințe la autori și operele lor mai mult sau mai puțin cunoscute.

Citind „Călugărul negru” faci o călătorie foarte interesantă prin conștiința umană, o călătorie de regăsire a sinelui, dar și a iubitei Ioana și intri, fără să vrei, într-o poveste cu urmări neașteptate.

Încă de la prima pagină, cartea mi s-a părut a fi foarte previzibilă, căci din primul paragraf, cititorului i se aduce la cunoștință ceea ce urmează sau traiectoria cărții: personajul principal își caută iubita, dar întâlnește pe altcineva – care seamăna perfect cu cea pe care a iubit-o ani la rând.

Personajul principal, este confundat cu  un alt bărbat, trăiește o altă viață, are familie și avere, iar orașul în care ajunge să locuiască, este zguduit de o serie de crime. Totul se transformă, se precipită, iar el se simte urmărit și ajunge să fie suspectat de toate crimele care se petrec în imediata lui apropiere.

Deși mi s-a părut previzibilă, acțiunea a avut un alt traseu care a schimbat mult finalul romanului. M-a surprins plăcut.

Mi-a plăcut mult cartea, căci  am citit o poveste care m-a purtat prin foarte multe stiluri literare. De la jurnal, la un roman cu o acțiune foarte alertă și intrigă polițistă, la un thriller interesant, cu multe elemente umoristice și un final total neașteptat.

Recomand Călugărul negru  tuturor celor care își doresc să dea o șansă autorilor români, celor care vor să citească un roman unic, ingenios, original și foarte bine scris.

http://goodread.ro/recenzie-calugarul-negru-de-serban-tomsa/

O recenzie semnată de Adelina

Călugărul negru de Şerban Tomşa

Editura: Tracus Arte
Anul publicării: 2013, Bucuresti
Gen: Literatură romana contemporană
Număr pagini: 293

 “(…) viaţa mi se desfăşura că un fir de aţă depănat de mâinile neîndemânatice şi înţepenite de reumatism ale unei precupeţe nervoase: numai noduri, rupturi şi încâlceli.”(pag.11)

Când am ţinut prima dată în mâini Călugărul negru, a luiŞerban Tomşa mă aşteptam poate la o serie de impresii, dar aveam să aflu că ele erau cel mult pe aproape şi în orice caz, puţine. 

Nu multe sunt  romanele care să-mi fi plăcut  atât de mult  – chiar incluzând clasicii, despre care se ştie deja că îmi sunt slăbiciune –  iar dintre contemporani, chiar mai puţine.  Este mare păcat că un astfel de scriitor se luptă pentru supravieţuire şi chiar a cunoscut faţa hâdă a depresiei, după cum am aflat din “săpăturile” efectuate pe marginea cărţii, navigând inclusiv pe blogul său.

Şerban Tomşa( n.12 oct. 1956, în com. Sarbeni, Teleorman) este absolvent al Facultăţii de Litere, din cadrul Universităţii  Bucureşti. Colaborează la diverse reviste literare cu versuri, eseu şi cronică literară, semnând ca autor şi lucrări de specialitate din domeniul învăţămîntului. A debutat( abia!) în anul 2003 (o împrejurare nefericită l-a scos multă vreme de pe drumul de scriitor) cu romanul Biblioteca lui Noe, urmat în 2006 de  Maimuţe în haremul nopţii.

Cu Călugărul negru reuşeşte o minunată combinaţie de ficţiune cu realitate, comic şi grav, suspans şi descriere, analitic cu aparenţă, acţiune cu relaxare. Am decis chiar că nu  vreau să dezvălui cel puţin unul din elementele surprinzătoare care vor cuceri cititorii, mai cu seama că prezenţa lui nu se anunţase  nici în nume, nici în copertă.

O  vastă cultură literarară, ghicită voalat sau direct notat –  Kafka, Twain, Mann, Faulkner, Dali, Marquez, etc.- inclusiv Biblia şi, desigur, scriitorii ruşi, care deţin aici o poziţie privilegiată, a turnat, cu siguranţă temelia; intervin apoi imaginaţia, studiile şi profesia alese, omul – cu mediul creşterii şi evenimentele trăite + aspiraţiile de viitor.

Reţeta pare banală poate, des consultată. Şi totuşi acest scriitor, nu altul…

Un text scris la persoana I instalează, din primele rânduri, naratorul, care însă pare să  oscileze între Oreste, Omer. Pe întreg parcursul apoi, indiferent de registru sau cele relatate, scriitura rămâne autentică, verosimilă. Nu am întâlnit nici senzaţia de forţare a dialogurilor, nici artificialul. Transpunerea cititorului în mijlocul a ceea ce parcurge merge până departe, chiar şi în cazul unuia care nu e fan al  intrigilor în genul poliţist.

Linia generală a acţiunii anunţă prin câteva elemente – simbol suspansul, misterul, dar, intercalând o varietate de alte procedee, tehnici, planuri secundare, atenţia  publicului nu scade. El nu se va plictisi, nu va obosi, nu îşi va pierde interesul.

“oamenii vanitoşi, oricât de inteligenţi ar fi, pot fi manipulaţi chiar de un prost.” (pag.167)

Nu lipsesc introspecţia, inserţiile filozofice, învăţămintele, trimiterile către cercetare şi confruntare.

“Şi aşa asta nu va trăi prea mult. Se va sinucide, dă-l încolo. Uită-te în ochii lui. E prea trist.” (pag.66)

Personajele, destul de numeroase, ca într-un veritabil roman rusesc, încep apoi să evolueze în ritmul şi direcţia stabilite de făuritorul lor. Unele dintre ele preocupă mai mult, altele doar puţin. Construirea lor însă, chiar şi în cazul protagonistului, nu zăboveşte prea mult asupra detaliilor. Fiindcă în ansamblu atenţia este acordată mai ales evenimentelor. Şi semnificaţiilor. Din ele şi felul în care le primesc, cunoaştem, mai ales, personajele.

“Ioana îmi părea făcută din litere caligrafiate de un maestru oriental” (pag.31) – femeile din carte sunt când agonie, când extaz, când realitate, când mitic, când lumină, când umbră.

Pe scurt, subiectul cărţii arată cam aşa: reîntors în Muridava, orăşelul natal, în căutarea fetei pe care o iubise în adolescenţă, protagonistul Oreste Şerbănescu ajunge să uzurpe identitatea unui localnic plecat de multă vreme din oraş şi cu care, printr-o coincidenţă aparent măruntă, seamănă fizic. De la momentul în care acceptă tacit confuzia creată devine Oskar Omer şi un întreg val de evenimente se porneşte.

Simbolistica este un atribut important al acestei cărţi; în aşa măsură că, intuiesc, nu este suficientă o singură parcurgere a ei.

Cu  Călugărul negru am descoperit  opera unui scriitor de valoare cu care am privilegiul de a fi contemporană. Un blog pe care îl voi vizita măcar din când în când. Un om şi un artist.

Strict personal, admit că mi-aş fi dorit să nu regăsesc în unele scene elemente ale esteticii urât – bizare, care, cumva, îmi pare că a devenit un fel de must-have al autorilor contemporani. În acelaşi registru înscriu şi unele replici / fraze în stilul Bukowski.

Frecvenţa aici fiind restrânsă şi doar sporadică însă, observaţia nu este suficientă pentru a imputa un defect. De altfel, raportadu-mă la întreg, poate că este acel rău-necesar care face acţiunea credibilă.

Tot la capitolul mici breşe aş aminti repetitivitatea unor pasaje, care ar putea incomoda uşor sau crispa cititorul: personajul se tot trezeşte şi adoarme, mai ales în partea a doua.

În încheiere, mă declar încântată de personajul principal: visător, romantic, inteligent, timid, gurmand, introvertit, sensibil sau cinic, depresiv, inadaptat,  stăpânit de alcool sau ursuz, conformist. Cu atât mai mult cu cât, sunt, sigură, păstrează din personalitatea scriitorului.

Notă: 9 / 10

http://literaturapetocuri.ro/calugarul-negru-de-serban-tomsa-editura-tracus-arte.html

Sărbătorile pierdute

             Primii fulgi de nea însemnau, pentru mine, declanșarea unei sărbători interioare, de o luminozitate intensă și continuă. Uitam teroarea de la școală, mă bucuram doar de pârtia pe care treceau sănii de lemn uriașe, trase de cai. Brâie înalte de omăt mărgineau cărarea mea și pășeam aievea printr-un tunel. Acasă mă așteptau o cameră încălzită și revista Cutezătorii, plină de benzi desenate și de mici romane pentru copii, date în în seriale. De pildă, Ostrovul lupilor de Petre Luscalov. Acolo am citit un interviu cu Șerban Cioculescu, care, mai târziu, mi-a atras atenția asupra unui critic literar în plină ascensiune.
            Dar să nu divagăm. Mă plimbam prin ninsoare și eram fericit. O făceam singur, uneori cu prietenii din copilărie, mai târziu cu Nino Stratan, cu Marin Neagu sau cu Marinică Preda.  Licean fiind, locuiam cu chirie într-o cămăruță care dădea direct afară și dimineața trebuia să sparg gheața din găleată, pentru a mă spăla pe ochi. De pe la sfârșitul lui noiembrie, imediat ce mă trezeam din somn, mă repezeam la geam, să văd dacă a nins. Nu simțeam frigul. Când vedeam curtea proprietarului acoperită cu alb, mă simțeam înger și zeu. Erau o dată pe care o țin și acum minte : pe 22 noiembrie era născută fata de care eram îndrăgostit. Se numea Mariana U. și n-am îndrăznit să-i adresez niciodată cuvântul, însă am folosit-o ca personaj, schimbând ce era de schimbat, în Călugărul Negru : acum sunt prieten, pe Facebook, cu copiii ei. Acoperind totul, neaua făcea ca lumea să-mi apară ca o ficțiune nordică. Fetele mi se păreau mai frumoase, străzile erau închipuiri ale lui Knut Hamsun, iar casele păreau luate din cărțile de povești. Îi făceam fetei mele cei mai mari oameni de zăpadă care s-au văzut vreodată și o plimbam, pe săniuță, prin viscole, cu un entuziasm nici până azi uitat.
Pe scurt, zăpezile erau, ca și cărțile ori pădurile, cele mai fascinante lucruri din lumea asta trecătoare/schimbătoare.
Mai târziu mi-am dat seama că, iarna și primăvara, oamenii omoară milioane de animale nevinovate, să aibă ce să pună pe mese.
Câinii abandonați mor, de frig, prin șanțuri.
Pisicile jigărite au aceeași soartă.
 Iepurii, căprioarele și păsările sălbatice își caută hrana, dar nu-și găsesc decât moartea venită pe țevile armelor unor oameni fără suflet, care vor ajunge să împuște și câinii ciobanilor, ba chiar și oile sau pe păstorii acestora. Vor da ei niște legi care să le permită satisfacerea acestor plăceri de sălbatici inconștienți.
Pe lângă foame, făpturile pomenite îndură și frigul coborât parcă direct din bezna cosmică.
Am pierdut încântarea provocată de ninsori, am pierdut sentimentul sărbătorilor strălucitoare. Detest zăpezile și aș căuta ținuturi mai calde!

P. S. Nu voi înțelege niciodată de ce pe toate canalele de televiziune se dau filme cu mii de arme, cu bătăi - cum mă va convinge cineva că Nicolas Cage e un supraom care poate omorî pe oricine? -, cu explozii, crime, violuri, torturi, incendieri etc? Ăștia chiar vor să ne distrugă sufletele? Fiindcă violența repetată se strecoară subtil în inconștientul nostru și ne transformă în niște monștri.

Romanele viitorului

   E clar că lumea nu mai este interesată de cărţi ca în urmă cu trei decenii.
   L-am întrebat pe un tânăr ce mai citeşte şi ce fel de cărţi preferă. Sincer, el mi-a mărturisit că nu prea citeşte, aşa că treaba cu preferinţele cade.
- E mai important să trăiesc. E mai frumos să trăiesc o poveste de iubire sau experienţa unei prietenii, decât să citesc un roman gros, cu amănunte care nu mă privesc.
I-am explicat că tocmai în detaliile inspirat alese pulsează viaţa din paginile tipărite.
Mi-am amintit că şi eu spusesem, poate eronat, că romanele viitorului vor fi scurte şi simple, în genul celor scrise de Friedrich Dürrenmatt.  Oamenilor nu le mai place să zăbovească în faţa unui text, preferând imaginile care li se oferă din belşug pe micile ecrane, pe reţelele de socializare, în tabloide şi chiar în ziarele obişnuite. În urmă cu ceva vreme am avut un şoc. După mulţi ani de abţinere, mă abonasem la un cotidian şi m-am crucit când am văzut câ aşa-zişii ziarişti nu ştiu limba română. Dar nici nu mai contează asta, din moment ce afli informaţiile uitându-te, pur şi simplu, la poze. Asemenea publicaţii pot fi citite chiar de analfabeţi, de care, în treacăt fie spus, e plină România de azi.
 Mi-am dat seama însă de un lucru. E o falsă opoziţie între "a trăi" şi "a scrie/a citi". Teoria e simplă, cunoscută şi a fost formulată la noi, printre alţii, de Marin Preda şi C.T. Popescu. Un om se naşte să-şi trăiască viaţa, nu să scrie. Cei care se sprijină pe cărţi ar ilustra o anomalie existenţială, o abatere de la norma bilogic-socială firească. Sigur, dacă un individ scrie, rezultatele pot fi spectaculoase, dar respectivul tot nefericit rămâne. După părerea mea cele două opţiuni nu se exclud. Nu se poate trăi şi scrie în acelaşi timp? Chiar dacă problema e mai complexă - vezi legenda meşterului Manole -, sunt foarte mulţi scriitori care şi-au trăit viaţa din plin. În felul lor, fireşte. "A scrie" este un mod de a trăi. Iar scriitorii mai şi citesc. Ca să trăieşti, trebuie neapărat să nu creezi nimic şi să fii ignorant? Iar dacă mai treci prin biblioteci, ţi se interzic bucuriile omeneşti? E o prostie. Scrisul şi cititul îţi oferă cu totul alte trăiri decât mersul pe stadă sau amorul contra cost, chiar dacă nu te face un rob permanent al esteticului. Şi, desigur, îţi propune o anumită calitate a vieţii, cel puţin la nivel cultural.
      Revenind la tema propusă, pot afirma că romanele viitorului au fost scrise. Sunt textele lui Urmuz : scurte, percutante, absurde, inovatoare, strălucitoare. ( Să nu uităm nici de romanul la care lucrează acum Liviu Drugă.) Probabil că aceasta este ultima frontieră a literaturii, accesibilă numai celor inteligenţi, care au deschis uşile mai multor biblioteci. 
- Ar trebui să te zbaţi şi tu să ţi se traducă un roman în străinătate, mi-a zis un prieten.
Am răspuns că asta nu e o problemş care să mă preocupe. Cum am fost în întârziere cu toate, m-am grăbit mai mereu şi deseori am călcat în străchini.
- Dar ştii ceva? m-a privit cu seriozitate amicul meu. Romanele tale sunt prea complicate, s-ar traduce greu. Scrie şi tu ceva mai simplu.
- Păi...Călugărul Negru e destul de simplu.
- No, no, no! E etajat şi ramificat etc.
Zilele trecute am discutat cu un alt prieten, scriitor important. I-am spus că vreau să scriu "mai simplu", de dragul cititorilor.
- Păi, dragul meu, mi-a zis prozatorul, aici e vorba de o alegere. Depinde pentru cine scrii. Că Faulkner sau Lowry n-au mizat pe cititorii de ziare. Dacă vrei simplitate, apucă-te şi scrie ca Sandra Brown! Că, slavă Domnului, nu e prea greu să faci aşa ceva.
Acum nu mai sunt deloc sigur că romanele viitorului trebuie să fie/vor fi scurte şi simple.

Publicaţii literare apărute recent

        M-am arătat mai mereu siderat de opacitatea autorităţilor la cultură şi am acuzat obtuzitatea mai marilor zilei, pe un ton care nu-mi este caracteristic. Trebuie să recunosc însă că există şi demnitari care îşi folosesc funcţiile importante în folosul ştiutorilor de carte.
       După ştiinţa mea, Neculai Onţanu este un primar care a sprijinit constant literatura de valoare, sponsorizând premiile fostei ASB şi, în prezent, ale filialelor USR din Bucureşti. Primăria sectorului 2 găzduieşte, cu generozitate, şi festivităţile decernării premiilor. Este, în curtea dlui Onţanu,  multă ospitalitate pentru oamenii de cultură şi nu pot decât să mă bucur că există şi politicieni care pun preţ pe cărţi.
      Poetul şi prozatorul Geo Galetaru scoate revista Sintagme literare, prin bunăvoinţa Consiluiului Local şi al Primăriei Dudeştii Noi, jud. Timişoara. În aceeaşi comună apare ziarul Dudeşteanul. Directorul fondator este însuşi primarul Alin Nica. Sunt sincer impresionat de ceea ce fac locuitorii din Dudeştii Noi.
      De altminteri, Banatul est o zonă cu cetăţeni deschişi către valorile autohtone. Revista Banat - director, Iosif Crăciunescu, redactor-şef,  Dorin Murariu, secretar general de redacţie, Adriana Weimer - este "editată cu sprijinul Consiliului Municipal Lugoj şi al Primăriei Lugoj". Uite că tot Banatu-i fruncea !
      În fine, Arca este o "revistă lunară de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990, la Arad." Redactor-şef fondator este Vasile Dan. Iată şi restul echipei redacţionale : Romulus Bucur ( redactor-şef adjunct ), Gheorghe Mocuţa, Carmen Neamţu, Onisim Colta,  Călin Chendea, Lucia Cuciureanu, Lia Faur, Lavinia Ionoaia, Lajos Notaros, Gheorghe Schwartz, Horia Ungureanu, Ciprian Vălcan.  Am fost foarte emoţionat când am primit ultimul număr, triplu (10-11-12 ), al publicaţiei. Formatul, ţinuta grafică excepţională şi prestigiul colaboratorilor impun respect şi îmi amintesc de luxoasa Secolul XX, acum Secolul XXI.  Treizeci şi cinci de scriitori semnează cronicile literare, eseurile, poezia şi proza, care întregesc un sumar consistent şi incitant. Foarte interesante şi sugestive sunt reproducerile din opera pictorului Ştefan Oroian. La paginile 224-226 descopăr, cu plăcută surpriză, o cronică de Geo Galetaru despre Călugărul Negru.
       În zilele următoare voi continua prezentarea unor tipărituri primite înaintea sărbătorile de iarnă.

Romane poliţiste, păpuşi mecanice şi oameni vii

Nu este un secret pentru nimeni că îmi plac romanele poliţiste.
Este evident, pentru mine, că unele dintre acestea reprezintă cu succes literatura de valoare. Textele au greutate artistică, dincolo de intriga bine strunită şi de scenariul deconspirării criminalului. ( Umberto Eco spunea, cu ceva vreme în urmă, că încă nu se scrisese un text în care naratorul era chiar criminalul mult căutat. Fără îndoială că eruditul italian se înşela : O dramă la vânătoare de Cehov se încadra perfect în profilul respectiv. Între timp, au apărut mai multe opere în care crimile sunt relatate chiar de autorul lor. Printre altele Călugărul Negru, care nu este în primul rând o carte poliţistă, ci are o cu totul altă miză. ) Mai mult, unii autori au creat personaje memorabile. Principalele prototipuri ale detectivului clasic au fost Sherlock Holmes, Hercule Poirot, Philip Marlowe, Sam Spade. Primii doi, cu raţionamente impecabile, deducţii irefutabile şi însuşirea de a descoperi amănunte invizibile pentru toată lumea, dar esenţiale în rezolvarea cazurilor, mi se par creaţii rigide, adevărate păpuşi mecanice, având prea puţine apropieri de resorturile psihice ale semenilor lor. Schematismul triumfă şi îşi arată scheletul prin faptele străvezii, puse cap la cap puţin cam forţat de infailibilul vânător de criminali. De aceea ecranizările în care Poirot este jucat de David Suchet - cu un mers tiptil şi cu nişte mustăţi de motan automat, întors la cheie - sunt mai în spiritul Agathei Christie decât cele care îl au ca protagonist pe Peter Ustinov, cu mutra lui de mâncău şi de chefliu neglijent, dezordonat. În schimb, oamenii lui Hammett şi Chandler sunt surprinzător de vii, cunoscând variate medii sociale - mai ales acelea în care omorurile abundă - şi fiind buni psihologi. În soluţionarea enigmelor, Spade şi  Marlowe se bizuie pe intuiţie, iar zigzagurile acţiunii pline de surprize constituie în sine un spectacol literar.
Sigur că şi după cărţile americanilor numiţi mai sus se fac pelicule proaste. Am văzut într-o noapte o parte dintr-un film inspirat de cărţile lui Chandler, în care actorul care îl încarna pe Marlowe trăgea necontenit din ţigară, ocultând decorul şi învăluindu-şi partenerii de platou într-un fum gros, de nepătruns. Nu mai puteai urmări nimic : nici reacţiile celorlate personaje, nici dialogurile, nici acţiunea. Bărbatul pufăia hiperbolic, ca un veritabil vapor cu motoare funcţionând pe bază de păcură. Se vede treaba că regizorul voia să sugereze că omul gândea continuu, dar cred sincer că actorul cu pricina a fost dus ulterior la dezintoxicare tabagică, fiindcă devenise vânăt spre negru, de atâta fumat.
Acum însă nordicii sunt la putere, în materie de literatură poliţistă.

"Ficţiunea ca impostură".Cronica Oanei Purice din revista "Cultura"

AUTOR: OANA PURICE

CUVINTE CHEIE: CALUGARUL NEGRU, SERBAN TOMSA

Serban Tomsa, Calugarul Negru, Bucuresti, Editura Tracus Arte, 2013, 294 p.

O carte densa, care se apropie cu lejeritate de cele mai variate subiecte, de la ezoterismul unor societati secrete la prozaicul vietii cotidiene a unui functionar marunt, trecând printr-o serie de crime, prin multe referinte livresti si metafictiune cu cartile pe masa, poate fi punctul de plecare a numeroase discutii si perspective exegetice. Aglomerarea simbolurilor si constructia complexa a romanului lui Serban Tomsa, „Calugarul Negru“, pot da nastere unor exercitii hermeneutice productive, demonstrând abilitatea literara a autorului si punând la încercare vigilenta cititorului.

Însa ceea ce mi-a atras mie atentia la o carte despre care se spune, pe coperta a patra, ca vorbeste despre „o regasire a propriului destin“ este umorul sanatos (ce-i drept, nu în stilul „nativ“ al lui Creanga, deliciul manualelor, ci unul mai asezat, mai cautat, sfidând deseori atât limita pretiosului, cât si pe cea a licentiosului; sau poate, în definitiv, tocmai de aceea aflat în traditia humulesteanului). Aceasta mai ales pentru ca nu exista niciun indiciu paratextual care sa anunte întoarcerile spirituale din condei, cu exceptia unei observatii a lui serban Tomsa însusi, care semneaza textul de escorta de pe spatele cartii: „un thriller cu insertii comice“. Însa titlul – omonim cu cel al unei povestiri de Cehov – si mottourile (unul chiar din scriitorul rus si celalalt din „Levitic“) descurajeaza orice orizont de asteptare în acest sens, functionând ca anticipatori ai temelor grave pe care romanul va ajunge sa le dezvolte – functia cuvântului si a literaturii si gestionarea vinei într-o comunitate.
Oskar Omer – un impostor
Un rezumat cu totul lamuritor este greu de facut, pentru ca textul se înfatiseaza cititorului ca o amiba cu corpul mereu în miscare, alungindu-si extremitatile catre fantezia dezlantuita sau apropriindu-le de nucleul referential. Mai mult, ceea ce da consistenta romanului sunt portretele sau caracterizarile unor personaje-cheie sau stop-cadrele meditative ale protagonistului, Oreste Serbanescu, ale corespondentei misterioase de pe Internet, Ni Ma, sau ale sfatosului Azavel, cel care îl initiaza în tainele Calugarului Negru. În linii mari, cartea anunta chiar din prima pagina cu ce material va opera: dorind sa revada o fosta iubita, Serbanescu ajunge într-un oras pe litoral, Muridava (locul este fictional, întrucât acesta este denumirea unui perimetru petrolier din cadrul Marii Negre, si nu o asezare terestra), unde va fi confundat cu fiul unui tatar, Omer, va fi anchetat în cazul crimelor ce bântuie localitatea si va intra în vizorul unor „barbati cu un aspect sinistru“, care-i vor dezvalui câteva dintre actiunile secrete ale unei organizatii ezoterice si-l vor pune în contact cu Calugarul. Dar pentru ca toate astea sa aiba loc, o lume este construita din temelii si populata cu cele mai interesante figuri.
Serban Tomsa manevreaza o poveste înca de la început, când, fara prea multe preambuluri, îsi conduce cititorul în interiorul „Biroului de proiectare a tranzitiei“, facându-l martor al unor practici putin adecvate locului; spargând al patrulea perete ce separa scena de publicul sau, povestitorul îl lasa pe cititor sa se plimbe printre angajati si sa-i cunoasca îndeaproape pe Capcaun, pe Guster („o corcitura ardeleano-moldoveneasca“, dar cu mult umor), pe fetele iertate de porecle, si chiar sa vada ce se întâmpla dincolo de usa biroului lui Attila, seful multilateral dezvoltat. Prin forta expresiva a verbului, împreuna cu secretara indiscreta, cel ce citeste ia parte, prin orificiul cu clapa facut în usa capitonata, la performarile artistice si sexuale (deseori alcatuind un tot extatic) ale tiranului. Iubitor de frumos si mai ales de subalterne, Liviu Birtasu, zis Attila, intentioneaza sa scrie o carte, în care sa prezinte „Mestesugul de a iubi muierile dupa formule matematice“ si ajunge chiar la o ecuatie (peltica) a iubirii: „Patratul sperantei/ plus disperarea/ este egal cu/ de doua ori cubul nerabdarii“. Pentru ca în spatele omului de stiinta se afla, de fapt, un artist plin de sensibilitate, Birtasu a facut o pasiune din controlarea marionetelor; mai mult, pentru diversitate, nu ezita sa-si completeze colectia si cu papusi ceva mai cauciucate si sa ofere spectacole private colegelor mai tinere, care, în speranta ca se vor lipi de vreo promovare sau macar de o marire de salariu, iau de buna asigurarea – „Draga mea, (…) eu cu tine fac arta, nu curvasarie“ (p. 18).
Pitoresc la bucata
Orasul pare plin de astfel de personaje pitoresti. Unul dintre ele este Teodorescu, fostul profesor de geografie, care, în sezonul cald, deghizat în Vlad Tepes, le povesteste turistilor incredibile istorii din vremea domnitorului, marcate evident de apetitul pentru fantezie si spectaculos al barbatului. Alte personaje sunt mongolul viril, un partener perfect pentru Iapa-Rosie a lui Stefan Banulescu, mulatra Tehura, sotia ceasornicarului, care vindeca oamenii citindu-le romane (o „Cititoare“ în genul celei a lui Jean Raymond), Rusos, mafiotul orasului si tatal lui Sevghin (femeia cu care a confundat-o pe Ioana, cea pentru care s-a întors în Muridava), dar si Vasiliad, noul sef, care îi face o analiza minutioasa a Guicai, sora lui Ilie Moromete, cu trimiteri la text si concluzii moralizatore. Toti acestia, dar si alte chipuri, sunt cu atât mai vii, cu cât oscileaza între cele doua fete ale Muridavei – viata banala si monotona a functionarului si atmosfera carnavalesca din timpul Zilelor Orasului, când evenimente ciudate se întâmpla si ordinea obisnuita este rasturnata.
Realismul povestii la persoana întâi (romanul foloseste structura diaristica, dar abilitatea naratorului de a oferi o imagine larga, de ansamblu, e însotita de multiple focalizari în profunzime) începe sa se clatine odata cu aducerea în prim-plan a acestor sarbatori locale. Oreste, luat drept Oskar, mostenitorul tatarului Omer, participa la alegerile pentru Calaul Oficial al orasului, dar intra si în vizorul agentilor de politie, fiind asociat cu crimele care se produc în, altfel, linistita Muridava. Asasinatele par sa urmareasca o anumita logica, indiciile lasate de faptas compunând, în ordine inversa, un poem al unui cunoscut poet suprarealist. Iar de aici la suspectarea unui absolvent de Litere (uzurpatul Oskar Omer) nu mai era decât un pas.
Disparitia în lant a locuitorilor din Muridava trece în plan secund atunci când apar Richard-Ricky, amicul lui Sevghin si sosia lui Richard Gere, si prietenii sai, grupul de barbati misteriosi, care si-au însusit cu totii nume de scriitori celebri. Magia si fabulosul se instaureaza la primele contacte cu Ricky (poreclit si el – Borges). Pazitor al farului, este proprietarul Magazinului diavolului, o „agentie pentru cei care doresc o viata mai frumoasa si mai palpitanta“. Aici Oreste-Oskar primeste patru daruri speciale, printre care o carte legata în piele rosie, despre care se spune ca ar fi singurul roman al lui Cehov. De aici povestea intra pe alte coordonate, dezvaluindu-si tot mai mult, asemenea „Insulei“ intertextuale a lui Ioan Grosan, fundamentul profund livresc si nuantele metafictionale. Îndemnat sa nu o deschida decât atunci când este fericit, Oskar nu poate rezista tentatiei si ceea ce descopera acolo îi aduce raspunsurile la întrebarile despre viata, scris, limita foarte fina dintre acestea si despre adevarata natura a Calugarului Negru.
Metatext înfasurat în fictiune
Romanul nu este exclusiv istoria lui Oreste Serbanescu, chiar daca el este naratorul. Numeroase personaje si episoade se alipesc acesteia, creând consistenta epica. Totusi, senzatia de la finalul lecturii este aceea ca experienta protagonistului contine, redusa la unitate, întreaga punere în scena a povestii. Desi se prezinta ca „un om care încearca sa treaca neobservat“, care nu scrie si nu are „cine stie ce idealuri“ (p. 11), ba chiar, deseori, subapreciindu-se („cu mutra mea de tocilar atins de inanitie“, p. 12), despre Oreste Serbanescu este greu de precizat ce sau cine anume este. Însa aflam cu siguranta ce anume nu este el: „Nu facusem nicio descoperire stiintifica, nu creasem nicio opera de arta, nu aveam niciun merit, nu-mi încropisem o familie, nu strânsesem bani, nu colectionasem femei, nu aveam o casa ca lumea, nu eram multumit de mine“ (p. 26). Si va fi sarcina cititorului sa stabileasca daca descrierea este corecta sau daca sub aceasta masca se ascunde o alta identitate.
La fel cum romanul are numeroase volute de realism magic, simbolistica livresca si induceri în eroare atent regizate, protagonistul trece de la un anonimat prozaic la impostura (uzurpând un nume si un statut) si la „botezari“ fortate (anchetatorii îi atribuie semnatura „Raskolnikov“ gasita în dreptul cadavrelor, iar grupul de scriitori îl numesc Andrei Vasîlici, dupa personajul lui Cehov). Nu se prezinta ca scriitor, dar recurge si acum la o însusire frauduloasa a unei identitati, prezentând ca al sau un manuscris gasit într-o carte de la biblioteca. „Casa Esterei“, textul asumat ilicit, va fi mobilul integrarii în grupul de „scriitori“, ei însisi membri ai organizatiei cu acelasi nume, care îsi propuneau, în palatul condus dupa principii rabelaisiene si îndemnul „Fa ce-ti place“, sa ofere o terapie a fericirii. Tot ei îl numesc Succesor al Calugarului („unul dintre Nemuritori“) si-l vor pregati pentru marea întâlnire.
Oreste, Oskar, Andrei Vasâlici sau Succesorul sunt toate avataruri ale unei singure instante – autorul. Pentru a vorbi despre natura si functia scrisului, Serban Tomsa construieste o poveste dupa toate regulile, înfasurându-si discursul metatextual în fictiune. La fel face Tomsa si în cazul protagonistului: seria de nume, de morti (anuntate la stiri) si renasteri nu este decât simbolul metamorfozelor continue pe care autorul le asuma, iar volumul cu coperte rosii, pe care trebuie sa-l deschida numai când este fericit, este chiar viata sa, pe care o traieste în timp ce o scrie si al carei final îl amâna.
„Calugarul Negru“ este astfel o captivanta carte despre carte, în care personaje, povestitor si cititor sunt prinsi cu totii în ochiurile literaturii.

Cronica integrală a scriitorului Geo Galetaru

"CĂLUGĂRUL NEGRU" SAU DIMENSIUNEA ONIRICĂ A REALITĂŢII

Ieşind de sub drapelul generaţionist al optzeciştilor şi distanţându-se orgolios de cântecul de sirenă al unor "isme" pasagere, Şerban Tomşa optează pentru o paradigmă literară proprie, pe care o ilustrează cu talent şi implicare. Dincolo de retorica unei jovialităţi excesive sau chiar în răspăr cu parada de maliţiozitate gratuită a unor confraţi, Şerban Tomşa articulează liniile de forţă ale unei viziuni originale, susţinută cu vervă compoziţională şi cu incontestabilă determinare.
Impozant prin structură şi modern prin scriitura de o frapantă actualitate, romanul Călugărul Negru mizează pe un subtil melanj între real şi fantastic, între existenţa frustă, adesea de o deconcertantă trivialitate, şi ficţiunea compensatorie. Romanul lui Şerban Tomşa impune (şi) prin insolitul situaţiilor, prin stranietatea deliberată a palierelor narative, care creează un fascinant joc de oglinzi de o simbolistică aparte. Nu în ultimul rând, personajele care evoluează pe acest portativ epic îşi revendică substanţa şi traiectoria de la acelaşi apetit pentru dominanta onirică a existenţei. Deşi în aparenţă supus dispersiei şi marcat de impulsuri centrifugale, demersul epic al autorului are o neobişnuită şi convingătoare coerenţă. Cu migală şi tenacitate, Şerban Tomşa îşi construieşte o lume imaginară, proiectând personajele şi întâmplările care o populează într-un timp al ambiguităţii fără limite. Eroul-narator trăieşte o adevărată odisee a dedublării, scindat între două lumi care şi-l dispută cu fervoare egală: pe de o parte, realitatea postdecembristă, devoratoare şi depersonalizantă, iar pe de alta, lumea viselor, a fantasmelor recurente, aceasta din urmă având menirea de a corecta (sau măcar de a încerca să corecteze) proiecţiile dizarmonice ale prezentului aglutinant. Cititorul este confruntat cu o pluralitate de planuri, care se întretaie într-o ciudată reţea de simboluri, amorsând sensuri obscure, dar care converg în direcţia disimulării faptului brut şi potenţează un esoterism al situaţiilor, de cea mai bună calitate. Registrul ideatic al romanului beneficiază de suportul unei scriituri moderne şi dense, prin dozajul savant de inefabil inclus în arhitectura textului. Parcurgând paginile cărţii, încerci senzaţia că realitatea ţi se relevă, după tatonări succesive, în "tranşe" infinite, filtrată printr-un sistem de oglinzi paralele, care-i adaugă reliefuri şi faţete inedite, în funcţie de unghiul din care este privită. Interferenţa realului cu visul, a concretului cu impalpabilul, a certitudinii ferme cu straniul, configurează un fel de mistică a bizareriei suverane, aceasta fiind, după părerea noastră, coordonata cea mai pregnantă a demersului epic al autorului. Căci, dincolo de asperitatea perceptibilă a faptului real, se face simţită mai peste tot proiecţia unei semnificaţii esoterice (derivând şi din aerul de atemporalitate ce traversează fluxul narativ), care conferă evenimentelor o altă dimensiune şi, totodată, o altă cheie de interpretare. Asimilarea preeminenţei onirice, trasarea liantului între registrul strict evenimenţial şi zona unei simbolistici reverberante se insinuează sistematic în perimetrul realităţii şi-i redimensionează contururile.
În final, totul nu este decât o proliferare a cuvintelor cu puteri demiurgice, o întemeiere a istoriei şi a lumii prin cuvânt, prin magia actului contemplativ. Povestea se înfiripă din aceste elanuri ale freneziei mitologizante, din irepresibila bucurie şi vocaţie a spunerii. Aventura existenţială devine sinonimă cu aventura cunoaşterii, printr-o asumare dramatică a unui destin mereu pierdut şi mereu regăsit. Restul ("glazurarea" parcursului narativ cu elemente de thriller, explorarea-exploatarea unui filon comic încapsulat în memoria şi vocabularul personajelor, prevalenţa înşelătoare a unor sugestii culturale în câmpul naraţiunii) nu face decât să completeze tabloul vivant şi scânteietor al unei povestiri febrile şi incitante, condusă cu mână de maestru. Prin Călugărul Negru, Şerban Tomşa face proba unei excepţionale vocaţii epice, ceea ce-i asigură (la paritate cu alţi congeneri, ca Radu Aldulescu sau Nicolae Stan) o poziţie privilegiată în galeria prozatorilor români ai acestui moment.

Geo Galetaru despre "Călugărul Negru"

"Călugărul Negru" sau dimensiunea onirică a realităţii
Impozant prin structură şi modern prin scriitura de o frapantă originalitate, romanul lui Şerban Tomşa mizează pe un subtil melanj între real şi fantastic, între existenţa frustă, adesea de o deconcertantă trivialitate, şi ficţiunea compensatorie. Călugărul Negru impune (şi) prin insolitul situaţiilor, prin stranietatea deliberată a palierelor narative, care creează un fascinant joc de oglinzi de o simbolistică aparte. Nu în ultimul rând, personajele care evoluează pe acest portativ epic îşi revendică substanţa şi traiectoria de la acelaşi apetit pentru dominanta onirică a existenţei. Cititorul este confruntat cu o pluralitate de planuri, care se întretaie într-o ciudată reţea de simboluri, amorsând sensuri obscure, dar care converg în direcţia disimulării faptului brut şi potenţează un esoterism al situaţiilor, de cea mai bună calitate. Registrul ideatic al romanului beneficiază de suportul unei scriituri moderne şi dense, prin dozajul savant de inefabil inclus în arhitectura textului. Parcurgând paginile cărţii, încerci senzaţia că realitatea ţi se relevă, după tatonări succesive, în "tranşe" infinite, filtrată printr-un sistem de oglinzi paralele, care-i adaugă reliefuri şi faţete inedite, în funcţie de unghiul din care este privită. Interferenţa realului cu visul, a concretului cu impalpabilul, a certitudinii ferme cu straniul, configurează un fel de mistică a bizareriei impenetrabile, aceasta fiind, după părerea noastră, coordonata cea mai pregnantă a demersului epic al autorului. Căci, dincolo de asperitatea perceptibilă a faptului real, se face simţită mai peste tot proiecţia unei semnificaţii esoterice, care conferă evenimentelor o altă dimensiune şi, totodată, o altă cheie de interpretare. Asimilarea preeminenţei onirice, trasarea liantului între registrul strict evenimenţial şi zona unei simbolistici reverberante se insinuează sistematic în perimetrul realităţii şi-i redimensionează contururile.
Prin Călugărul "Negru, Şerban Tomşa face proba unei excepţionale vocaţii epice, ceea ce-i asigură (alături de alţi congeneri, ca Radu Aldulescu sau Nicolae Stan) o poziţie privilegiată în galeria prozatorilor români ai acestui moment.

P.S. Mulţumesc, domnule Geo Galetaru !
Dl Stan V. Cristea îmi semnalează o excepţională cronică a lui Lucian Hodoboc la Gheţarul, în revista Mozaicul .

Cronica Andreei Hedeş

Șerban Tomșa - Călugărul negru

 În numărul 8 al Revistei Luceafărul de Dimineață am onoarea și bucuria de a o avea drept parteneră de întâmpinare la rubrica ”Cartea lunii” pe distinsa doamnă profesoară Camelia Săpoiu  . Cartea lunii este romanul Călugărul negru al prozatorului Șerban Tomșa. Redau textul cronicii mai jos. Revista pe hârtie a apărut deja, varianta online a revistei va apărea în curând, voi da atunci și link-ul.

                                                      Parfumul rodiilor

               ”Orice creație se naște dintr-un plâns și dintr-o tăcere” afirma Constantin Noica în comentariul său la basmul ”Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”. Acest plâns și această tăcere, frământate, alcătuiesc un întreg, un rotund. ”Călugărul negru” este un astfel de roman, alcătuit din însemnele însingurării, plânsului și tăcerea, cu o rotunjime aparte, aceea a rodiilor. Un roman rotund și viu, în culoarea atrăgătoare a obrajilor rodiei, având ceva din parfumul depărtărilor ce provoacă visarea, din exotismul straniu și apetisant, din senzualitatea robustă a fructului. Un roman cu o coajă tare, netedă, lucioasă, ce oferă călătorului flămând învelișu-i exoteric, dar care se deschide și se oferă unui gourmet rafinat, după cum ”îl obligă” numele-i latin, ”pomus granatus”, cu o mie și una de mirabile semințe de adevăr întemeietor, sacru sau profan, medicinal și erotic, religios, creștin sau păgân, emblemă și simbol.

                Romanul ”Călugărul negru” are ceva din opulența, voluptatea, ornamentația, fastul baroc dar și echilibrul și meditația vibrantă a acordurilor de orgă. Un ”concerto grosso” în care materialul este pasat între un mic grup de soliști – să-i spunem ”Cel cu Multe Nume” a.k.a. Oskar Omer (”Oscar”, însemnând ”sulița lui Dumnezeu” dar și ”iubitorul de cerbi”, iar motivul cerbului răsare deseori în pânza romanului, iar ”Omer” fiind o veche unitate de măsură în care se realiza ofranda către Dumnezeul lui Israel și care este o continuă amintire a manei cerești revărsată asupra poporului ales, în timpul exodului)  și ai săi ”companeros” și orchestra mare, reprezentată prin multitudinea de personaje, fațete ale aceluiași diamant, Lumea,  alternând părțile rapide și lente ale ”concerto da chiessa” (concert de biserică, prezent în roman cu înțelesul său de sacru, de transcendent), cu preludiul, formele de dans populare, caracterul de suită ale ”concerto da camera”. Pare un concert compus de Cronos însuși iar în faldurile sale se prind, sunt absorbiți, se pierd personaje și cititor, pendulând de o parte și de alta a graniței fluide, permisive dintre ficțiune și realitate, dintre literatură și viață, visând și ”dansând pe muzica timpului”...  Căci Timpul este Acum și Aici, el este personajul  principal, background-ul și arcurile butante care susțin celelalte personaje precum și arhitectura volumului. Timpul ca personaj acționează în tandem, potențând în același timp personajul uman al romanului, un Ianus cu două nume, deci cu două chipuri gemene, fiecare privind și păzind un prag, o poartă, un cer, fiecare urmând un alt destin, privind spre un alt timp. Spre un triplu-timp*: timpul trecut, care s-a săvârșit, de cele mai multe ori fără să se și desăvârșească, timpul viitor, ”in statu nascendi”, timpul prezent, clipa efemeră ce nu poate rămâne captivă decât amintirii. Spre care timp privește Ianus atunci, deoarece el, timpul, în cele trei ipostaze ale sale, nemilos măcinate, scapă vederii? Poate spre un timp, altul decât cel profan, un timp sacru al cărui cer, personajul romanului, Oskar Omer, un alt fel de Făt Frumos, pornit într-o călătorie ontologică, inițiatică, având valoare de anamnesis, deținător al cheii de aur, îl poate deschide prin intuiția, inspirația artistului, creatorului, alesului, permițând saltul din condiția de naufragiat în aceea de restaurator  al  ordinii, al echilibrului lumii,  ”o dată la o mie de ani”, sub înfățișarea Călugărului Negru, etern peregrin. Este o căutare a ”tinereții fără bătrânețe și a vieții fără de moarte”,  Oskar Omer purtând cu sine ”șifonierul cu tinerețe”, însă o tinerețe maculată de lacrima lumii, iar tinerețea și făr” de moartea sugerate sunt apanajul creației, respectiv creatorului de geniu, al Alesului. Este și o căutare a unei frumoase, înalte, sacre nebunii și a unei iubiri care urcă treptele de la Eros la Philia, de la Storge la Agape, odată cu asumarea rolului de Călugăr Negru, un maestru și margareta sa în cheie inversă, ș.a.m.d. Este un vals al celor două personaje principale: Timpul polimorf și Păzitorul Porților sale. Este un amplu basm, repus în scenă, repovestit într-un timp înafara timpului, o realitate eternă, magică, cea în care se (pe)trec ”poveștile”. Făt Frumosul ușor atipic al celei de față, pornește pe propriu-i drum inițiatic, al căutarii Graalului (căutare de sine, căutare de sens, căutare de tinerețe fără bătrânețe și de viață fără de moarte), un drum ce ajunge până la Marea cea Neagră, șerpuind printre personaje de carnaval. Ca în toate poveștile, el, Alesul, va păși, în cele din urmă, pe celălalt tărâm, ”Un șir de dealuri înalte, modelate de o mână de uriaș, înconjura muntele cas un brâu proeminent, zăgăzuind, în burta masivului, o vale adâncă, desfășurată ca un fiord, de la nord-vest la sud-est și coborând abrupt în văile adânci ale Burgosului, presărate ici-colo cu mlaștini înșelătoare și acoperite cu păduri de stejar întinse.”, locul magic unde are loc întâlnirea cu sine, inițierea. Un proces delicat și dificil, parcurs în pași mici, ”sondările” codrului, cartografierea muntelui fiind tot atâtea exerciții ale cunoașterii de sine. Parcursul este anevoios, solitar și nu lipsit de pericole, reprezentate de tot atâția iepuri venind dinspre și înspre Valea Plângerii (vânătoarea, oamenii pisică, frații Buzești), dar susținut de ”zânele” preschimbate în ”companeros”, care asigură mesele îmbelșugate, ca-n povești, desigur, o hrană spirituală. Va trece Oskar Omer testul suprem, întâlnirea și identificarea cu misteriosul Călugăr Negru sau va aluneca pentru totdeauna în Valea Umbrei?

                         De altfel, întregul roman stă sub semnul gemelar: activ – pasiv, lumină – întuneric, lucid – oniric, real – imaginar, sacru- profan, iar șirul corespondențelor ar putea continua. Este aici o îngemănare a două emisfere, precum chipul văzut și chipul nevăzut al lunii, o emisferă de lumină, o emisferă de întuneric, niciodată pure, fiecare conținând ”in nuce” umbra celuilalt chip, după anticul principiu  al lui yin și yang, în fapt, povestea vieții: astfel, eroul de basm îl are drept corespondent pe Oskar Omer, Ioana pe Sevghin, Organizația Secretă Casa Esterei își are contraponderea ei masculină,  fantomaticii migratori pe la fel de fantomaticul și rătăcitorul Călugăr Negru, zilelor anoste le sunt opuse zilele excepționale ale Carnavalului, chiar cele două părți ale romanului sunt o astfel de opoziție perfectă: Sărbătorii Călăului și ideii de lume/viață ca scenă i se întoarce în oglindă asceza Călugărului Negru și ieșirea din lume, ș.a.m.d.

                         Romanul creionează o realitate întoarsă, o lume fără Axis Mundi, o corabie a nebunilor aflată în derivă pe apele nervoase ale unui timp decăzut dar exaltat în zilele Carnavalului, nu întâmplător, sărbătoarea fiind ”o formă de re-prezentare, un discurs al puterii despre ea însăși”, un timp în care se reiterează gândirea magică dar se și practică exercițiul ”de eliberare de sub presiunea constrângerilor naturale, sociale, (...), ocazia trăirii unor atavisme”**, aceste zile ale Carnavalului sau ”dies festus” cu rol de exorcizare a neliniștilor, amenințărilor, obsesiilor sub semnul paroxismului social, al exceselor, termenul ”sărbătoare” avându-și originea în latinescul ”ferire”- a frapa***.

                        O intrigă polițistă desfășurată în Grădina deliciilor, basm depănat în Curtea Miracolelor,  lume dincolo de oglinda minții, labirint spre a cărui ieșire ne călăuzește parfumul rodiilor,  ducându-ne și mai departe în paradisul-bibliotecă, sau, cine știe, poate chiar ”într-una din stelele Crucii Sudului”.

*      Dr. Sorin Bratoveanu, Simboluri, arhetipuri, raze, Ed. Daksha, 2012

**  Prof. Dr. Toader Nicoară, Transilvania la începutul timpurilor moderne, 1680-1800, Societăți rurale și mentalități colective, Ed. Dacia, 2001

*** Prof. Dr. Simona Nicoară, Mentalități colective. Imaginar social, curs

P: S. Cronica-eseu a Andreei Hedeş este de o frumuseţe fără seamăn. Am rămas mut. Cum i-aş putea mulţumi vreodată ?